Down by Law (SUA, 1986)

Down by Law

(SUA, 1986)

Regia: Jim Jarmusch

Cu: John Lurie, Tom Waits, Roberto Benigni, Nicoletta Braschi, Ellen Barkin.

Rating: 4.5/5

New Orleans. În aceeași seară, Jack (Lurie), un pește de doi bani și Zack (Waits), un DJ oarecum talentat care nu reușește să rămână prea mult timp la nicun post de radio, sunt victime ale unor înscenări și ajung la pușcărie în aceeași celulă. Lor li se alătură în curând Roberto (Benigni), un turist italian condamnat pentru ucidere din culpă, care nu vorbește prea bine engleza, dar în scurt timp le oferă celor doi un plan de evadare. Odată scăpați, cei trei sunt pierduți în delta Mississippi-ului și încearcă să găsească o ieșire. Roberto este singurul care își păstrează calmul și buna dispoziție, în timp ce tensiunile dintre Jack și Zack cresc.

Nu sunt un mare admirator al lungmetrajului de debut al lui Jarmusch, ”Stranger Than Paradise”, în principal pentru că pare un scurtmetraj întins la 90 de minute (ceea ce și este). Însă acest al doilea feature al autorului arată ca un film adevărat. Și încă ca un film mare. Imaginea alb-negru este extraordinară. Scenele de noapte au un luciu aparte, iar toate cadrele au adâncime și un simț al perspectivei. Ca și alte filme ale lui Jarmusch, chiar dacă nu este împărțit în capitole, și ”Down by Law” are un feeling episodic, iar Jarmusch foloseaște același stil pentru tanziții: secvențe mai mult sau mai puțin întinse fiind încheiate de un fade-out urmate de câteva secunde de ecran negru, după care acțiunea continuă. Dacă Lurie și Waits nu mă impresionează (sunt ok, dar nu îmi pasă așa de mult), Roberto Benigni e genial de amuzant, fără obișnuitele giumbușlucuri care îi caracterizează filmele italiene, umorul său este groaznic de subtil, dincolo de engleza foarte stricată pe care o vorbește. Într-o scurtă apariție la începutul filmului, Ellen Barkin are o singură scenă, care este însă devastaroare și parcă duce filmul mai degrabă în teritoriul lui Cassavetes decât al lui Jarmusch (dar poate interpretez eu greșit...)

În finalul lui ”Down by Law”, cei trei fugari ies din mlaștină și ajung la o casă izolată. Jack și Zack în trimit pe Roberto în recunoaște, luându-l de fraier, dar, ca norocul, singura locuitoare a acelei case izolate este o  italiancă (Nicoletta Braschi, care se pare că nu a făcut filme decât cu Jarmusch sau cu Benigni), iar Roberto se îndrăgostește instantaneu și decide să rămână acolo. Jack și Zack pleacă mai departe, pe același drum, după care, la prima intersecție, o iau pe căi diferite. Stranie această viziune pe care Jarmusch o are despre America, în care americanii, indiferent de originile strămoșilor, sunt un popor uniform de indivizi rutinați, anhedonici, egoiști și plictisiți, în timp de străinii (sau nativii, cum e cazul în ”Dead Man”) sunt plini de viață, fascinați de peisajele, istoria și cultura Americii, singurii capabili să insufle din nou trăire în acest decor dezolant.