The Dark Knight Rises (SUA/UK, 2012)

The Dark Knight Rises

(SUA/UK, 2012)

Regia: Christopher Nolan

Cu: Christian Bale, Michael Caine, Gary Oldman, Morgan Freeman, Tom Hardy, Anne Hathaway, Marion Cotillard, Joseph Gordon-Levitt, Matthew Modine

Rating: 3/5

Din capul locului vreau sa spun ca este foarte probabil ca ceea ce urmează să scriu va conține ceva spoilere - mi se pare greu să vorbesc despre film fără să menționez lucruri care se întâmplă în a doua parte a filmului. ”The Dark Knight Rises” începe la vreo 7-8 ani de pauză după evenimentele din ”The Dark Knight”. Batman este auto-suspendat din funcție, Harvey Dent este un erou al poporului, crima organizată lipsește din oraș, dar toată liniștea este amenințată de apariția unui mercenar/terorist mascat pe nume Bane, care se va instala în postura de lider al maselor împotriva unui sistem corupt.

Sunt multe lucruri în neregulă cu acest film. Unele dintre ele țin de modul în care Nolan își construiește filmul. Deși filmul durează peste două ore și jumătate, se simte o grabă în a pune în scenă cât mai multe set-up-uri, ceea ce creează o serie de probleme: tăieturi de montaj sunt deranjante (și un montaj neîngrijit per ansamblu), unele secvențe par să fie lăsate în aer, neterminate sau să nu își regăsească locul în narațiunea ulterioară și o dezorientare generală cu privire la locațiile în care anumite întâmplări se petrec și durata de timp pe care acestea le ocupă. Sigur, acestea sunt doar niște quibble-uri „tehnice”, dar efectul este lipsa de implicare. Cu excepția a vreo două-trei secvențe (printre care, memorabile, prima confruntare dintre Bane și Batman și marele reveal în care adevăratul villain i se descoperă eroului nostru), nu am simțit că vreunul dintre personaje ar fi cu adevărat în pericol sau că Batman nu ar putea să salveze Gotham-ul.

Alte probleme țin mai degrabă de scenariul stufos al fraților Nolan. Sigur, sunt multe de apreciat la o astfel de narațiune cu multe straturi, la dialogurile care se ridică mult peste nivelul blockbuster-ului obișnuit și, în general, la ambiția de a pune în scenă o dramă care să rivalizeze (păstrând proporțiile) cu operele lui Shakespeare sau Dickens. ”The Dark Knight Rises” însă, nu reușește să împace temele politice (destul de all over the place, de altfel) cu originea comic-book a personajelor sale. (Paradoxal, Tim Burton reușea acest lucru mult mai bine în cele două filme ale sale.) Iar o altă mare problemă este momentul în care ne este dezvăluită adevărata identitate a lui Bane (și a stăpânei sale). În acel moment, Bane - pe care îl vedeam drept un mastermind, un geniu musculos capabil să pună în aplicare planuri complicate care l-ar face de rușine pe Joker și singurul pe care Batman nu îl poate învinge - se dovedește a fi un simplu executor, mânat nu de un scop personal, ci de obediență oarbă. Iar planul său pentru Omul-Liliac (să îi distrugă corpul, apoi spiritul și în final să îl lase să moară), care ar fi fost la doar câteva minute de a fi dus la capăt, devine brusc ne-esențial.

Ultima jumătate de oră a filmului este foarte reușită, dar este anihilată de un final șovăielnic. E dezamăgitor să vezi că regizorul care a făcut ”Memento” sau ”The Prestige” și care dispune de o viziune pentru legenda Cavalerului Negru, nu pare să reușește să o pună în scenă. Cred că ”Inception” a reprezentat un punct de cotitură în cariera lui Nolan, care se află acum, sincer, într-o perioadă neinteresantă. Filmele sale sunt precedate de un hype nemaivăzut, iar apoi sunt întâmpinate cu entuziasm pentru aspectele vizual și substraturile poveștii. Totusi, din punct de vedere tematic, filmele sale evită să ia o poziție, preferând o ambiguitate nesatisfăcătoare, dar, la rândul ei, generatoare de buzz. Asta nu înseamnă că nu sunt momente din ”The Dark Knight Rises” care nu mi-au plăcut. Dar adevărul - sau măcar adevărul meu - este că la cele 164 de minute ale sale, ultimul film cu super-eroi al lui Nolan nu reușește să fie mai cinematic și mai engaging decât un cartoon fără pretenții cum este ”The Avengers”.

Notă personală: acest post a fost scris ascultând ”Beggars Banquet”, care ar fi fost un soundtrack foarte bun pentru ”The Dark Knight Rises”... din mai multe motive. Oricum, Hanz Zimmer nu ne oferă nimic nou, ba chiar pare mulțumit de cât de self-indulgent au devenit compozițiile sale pentru Christopher Nolan.

Contagion (SUA/EAU, 2011)

Contagion

(SUA/EAU, 2011)

Regia: Steven Soderbergh

Cu: Matt Damon, Jude Law, Laurence Fishburne, Kate Winslet, Gwyneth Paltrow, Marion Cotillard, John Hawkes, Elliott Gould, Bryan Cranston

Rating: 3.5/5

”Contagion” este un film destul de tipic pentru Soderbergh. Realizat foarte metodic, calculat, cu atât de multe vedete încât nu poți spune că există roluri principale și secundare, filmul relatează izbucnirea și evoluția unei epidemii de gripă care se răspândește rapid pe întregul glob. Personajele care apar sunt oameni de știință (în principiu americani, dar și Marion Cotillard) care încearcă să găsească un leac sau un vaccin, agenți guvernamentali care trebuie să impună cele mai grele măsuri, dar și oameni obișnuiți, așa, pentru empatie, precum personajul lui Matt Damon, imun la virus, sau cel al lui Jude Law, un blogger-„profet” care încearcă să scoată niște bani din toată treaba asta.

În principiu, îmi place Soderbergh (inclusiv filmele alea cu două cifre după titlu). ”Contagion” mi-a amintit cel mai mult de ”Traffic”, un film mai bun, cu mai multe idei, mai puține nume mari și mai mult loc pentru acestea să se desfășoare (dezavantajul este că filmul durează aproape două ore și jumătate). ”Contagion” își revendică virtuozitatea (sau, mă rog, aparența de virtuozitate) de la seria ”Ocean's 11”, iar faptul că filmul trece destul de repede de la un eveniment la altul și prezintă mai multe lucruri care au loc în același timp compensează pentru absența unui fir narativ principal.

Totuși, cred că Soderbergh și scenaristul său Scott Z. Burns (”The Bourne Ultimatum”) nu au reușit să gestioneze foarte bine toate istoriile paralele în a două jumătate a filmului, astfel încât unele personaje primesc scene inutile (precum întâlnirea cercetătoarei jucate de Jennifer Ehle cu tatăl ei în spiral), în timp ce alte personaje, ale căror acțiuni păreau interesante la început, sunt ignorate pe parcurs (Marion Cotillard este uitată chiar de tot, revenind doar în final). E imposibil să știm cât din film a căzut la montaj, dar este clar că aceste ezitări din ultima parte a filmului deranjează. Pe de altă parte, am apreciat că aproape toate poveștile au fost lăsate „în aer”, la fel cum niciuna nu a primit o introducere propriu-zisă. 

Midnight in Paris (SUA/Spania, 2011)

Midnight in Paris

(SUA/Spania, 2011)

Regia: Woody Allen

Cu: Owen Wilson, Marion Cotillard, Rachel McAdams

Rating: 3.5/5

Problema cu Woody Allen este că fiecare nou film este fie „cel mai prost film al său”, fie „o revenire în formă”. În ultimii ani, primul lucru s-a spus despre ”Scoop”, ”Whatever Works” și ”You Will Meet a Tall Dark Stranger”, iar al doilea despre ”Match Point”, ”Vicky Cristina Barcelona” și, în sfârșit, despre ”Midnight in Paris”. Este greu de crezut că un regizor poate, în mai puțin de un deceniu, să să atingă nadirul de atâtea ori, dar este instant capabil să revină în mare formă cu următorul său film. Am văzut toate filmele lui Allen și câteva chiar de mai multe ori și știu deja că, în ceea ce îl privește, criticii nu trebuie ascultați: instinctul de turmă funcționează perfect, iar, în același timp, fiecare film slab al său are admiratori, iar fiecare capodoperă detractorii săi.

Adevărul este că între ultimul său film, ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” și ”Midnight in Paris”, diferența nu este mare. Sigur, primul urmărește mai multe fire narative, iar al doilea se concentrează asupra unui singur personaj (interpretat de Owen Wilson, a cărui figură de prostănac lovable îl face un alter-ego allen-ian perfect), primul se petrece în Londra, al doilea la Paris și ”Midnight in Paris” are o intrigă fantastică, care amintește de unul dintre filmele mele preferate ale lui Allen, ”The Purple Rose of Cairo”. Dar personajul principal este tot un romancier nefericit, glumele sunt variațiune pe aceeași temă și ambele filme sunt, cel puțin pentru mine, la fel de distractive. Până și stilul este foarte asemănător... Spre deosebire de filmele sale mai vechi, Allen se apropie mult mai mult cu aparatul de filmat de actorii săi (ca și cum miopia sa ar fi progresat), iar cadrele lungi sunt ceva mai dinamice, evoluând de la planuri medii la prim-planuri, travelling-urile și pan-urile sunt mai complexe etc. 

”Midnight in Paris” plusează la capitolul decoruri/scenografie, dar și în ceea ce privește distribuția. Câteva cameo-uri interesante rup ritmul clasic al dialogului allen-ian (Kathy Bates, Adrien Brody), dar prezența cu adevărat „străină” este Marion Cotillard, care face un rol remarcabil. Mai trebuie amintită și Léa Seydoux, care are trei scurte apariții, într-un rol care ar fi putut fi un pic mai consistent. Mi-ar fi plăcut ca ”Midnight in Paris” să fie mai bun (nu este ”Vicky Cristina Barcelona”!), dar nu am fost dezamăgit. Cred că a îndeplinit cerințele pentru filmul anual obligatoriu de Woody Allen pe care mulți cinefili îl așteaptă. Ne rămâne acuma numai să ne uităm înspre următorul să film, cu titlul său foarte atrăgător, ”The Bop Decameron”. 

Inception (SUA, 2010)

Inception

(SUA, 2010)

Regia: Christopher Nolan

Cu: Leonardo DiCaprio, Joseph Gordon-Levitt, Ken Wataneabe, Ellen Page, Michael Caine

Rating: 3.5/5

Evident, nu o să mă obosesc să evit spoilerele, deci sunteți avertizați. Oricum, până acum lumea ar trebui să știe că filmul este despre o echipă de hoți care intră în visele oamenilor și fură informații prețioase din subconștientul acestora (de genul secrete de afaceri). Protagonistul, însă, și principalul focus al acțiunii după efectele vizuale ingenioase, este personajul lui DiCaprio (Cobb), chinuit de un compelex de vinovăție după moartea soției sale (Marion Cotillard), care își face câteodată apariția în visele sale (sau ale altora). Știu, seamănă izbitor cu ”Shutter Island”...

Filmul este ușor greoi la început, când trebuie să înghesuie multe scene în care diferite obiecte, acțiune sau concepte sunt explicate. Ultimele aproximativ 90 de minute, însă, care se petrec în totalitate în vise (evident inclusiv vise în interiorul altor vise visate de alți visători), reușesc să te țină cu sufletul la gură, mai ales datorită faptului că atunci ”Inception” devine un film de acțiune excepțional. În schimb, lumea viselor imaginată de Nolan diferă de lumea viselor imaginată de Lynch, de exemplu. Totul este construit matematic (inclusiv paradoxurile), cu precizie, nu e loc pentru (prea multe) simboluri, iar cele mai personajele își păstrează luciditatea, chiar dacă subconștientul lor mai face figuri din când în când.

De unde și principala problemă cu acest film.  Evident, cei care l-au realizat, cu Nolan în frunte, sunt oameni inteligențiși știu să gradeze acțiunea, să creeze suspans, să orchestreze scene de acțiune și momente de efecte speciale (nu integral CGI!) care te lasă cu gura căscată. Dar preocuparea lor pentru explorarea subconștientului este minimă. Ceea ce ar fi fost mai interesant în acest film aproape că nu există. Pe de altă parte, nici stilul lui Nolan nu dă semne că ar fi infailibil: înspre final, el alege cele mai simple soluții la îndemână - imagini în slow-motion, trecerea pe rând de la visul 1 la visul 2 la visul 3 la visul 4, repetată de câteva ori, lăsând efectul de editing de telenovelă.

Ultima imagine a filmului ne lasă să ghicim dacă finalul sau o bucată mai mare din film este sau nu un vis și cine îl visează. Nu intru în detalii, dar impresia mea este că nu contează. Cercetând cu atenție, poți găsi indicii pentru orice teorie fantastică îți poți imagina. Asta cu atât mai mult cu cât rezolvarea „misterului” nu ar releva mari adevăruri despre personajele implicate.

Cam asta este ”Inception”: o jucărie distractivă, construită cu migală de un artist matematician, cu care te poți juca o perioadă până probabil o să ajungi să te plictisești. Blockbuster-ul verii!