J. Edgar (USA, 2011)

J. Edgar

(SUA, 2011)

Regia: Clint Eastwood

Cu: Leonardo DiCaprio, Armie Hammer, Naomi Watts, Judi Dench

Rating: 4/5

”J. Edgar” este cel mai bun film al lui Clint Eastwood din ultimii 20 de ani (de la ”Unforgiven” încoace), legenda vie a Hollywood-ului trecut și prezent fiind alegerea perfectă pentru a aduce pe ecran această poveste, care face slalom printre decenii și politică pentru a face portretul „celui mai puternic om din lume”, care „distruge tot ceea ce iubește”, în dulcele stil clasic, à la ”Citizen Kane”. Și, cu siguranță, machiajul lui DiCaprio amintește de bătrânul Kane, interpretat de Orson Welles acum 70 de ani.

Nu am nicio îndoială că scenariul filmului este doar povestea romanțată a lui J. Edgar Hoover, cosmetizată pentru marele ecran, cu detalii omise și altele imaginate, pentru a se potrivi cu tiparul clasic al poveștii. Eastwood nu pare interesat de a face un film despre politica americană (deși ar fi unul dintre cei mai în măsură să o facă). Chiar dacă în film regăsim portrete negative atât ale unor comuniști cum ar fi Emma Goldman (mult mai puțin simpatică decât reîncarnarea ei din ”Reds”, filmul lui Warren Beatty), precum și a unor ultra-conservativi ca Nixon, în centrul filmului lui Eastwood este J. Edgar, un personaj în același timp admirabil și detestabil, exponentul spiritului întreprinzător american și al modului în care puterea corupe. În acest rol, DiCaprio este extraordinar și parcă devine din ce în ce mai bun odată cu trecerea timpului.

Filmat mai mult în încăperi claustrofobe, cu lumini atenuate și multe nuanțe de gri și maro, ”J. Edgar” pare un film mohorât. Dar Eastwood impune un ritm destul de alert în timp ce pendulăm din anii '60 în anii '20 sau '30, care ne obligă să fim atenți la ceea ce se întâmplă și ne captează atenția destul de eficient. Spre sfârșit, scenele devin parcă mai lungi, chiar și actorii vorbesc mai lent, iar J. Edgar nu mai este inovatorul criminalisticii, ci un bătrân trist, care nu mai e demult în pas cu vremurile. E greu de spus dacă ”J. Edgar” are something special about it, sau dacă este doar un film foarte bine regizat. Deși am fost sceptic în legătură cu Eastwood în ultima vreme (doar ”Mystic River” și ”Changeling” mi-au plăcut din ce a făcut în anii 2000), tind să înclin înspre a doua variantă.

You Will Meet a Tall Dark Stranger (SUA/Spania, 2010)

You Will Meet a Tall Dark Stranger

(SUA/Spania, 2010)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Naomi Watts, James Brolin, Antonio Banderas, Anthony Hopkins, Frieda Pinto, Gemma Jones

Rating: 3.5/5

Nu există nimic nou sau neașteptat în noul film al lui Woody Allen. Acțiunea se desfășoară în jurul unui cuplu pe cale să se despartă (Watts și Brolin), a părinților ei deja divorțați (Hopkins și Jones) și a diferitelor lor cunoștințe: șeful ei (Banderas), vecina atrăgătoare în roșu (Pinto), noua soție mult mai tânără a tatălui ei și ghicitoarea pe care mama o vizitează cu religiozitate. Aceeași combinație de intelectuali și pseudo-intelectuali nemulțumiți și nefericiți aflați în căutarea a ceva care să le dea sens vieții, pe care Allen îi propune de peste 40 de ani. Același generic, aceeași coloană sonoră seducătoare care combină swing, muzică clasică și operă. Acestea fiind spuse, în ceea ce mă privește, acest cel mai recent film al său, fără să fie grozav, atinge toate notele potrivite.

După cum m-am mai lăudat deja, am văzut toate filmele lui Woody Allen (pe unele de mai multe ori), așa încât consider că știu despre ce vorbesc. S-ar putea să nu am dreptate întotdeauna, dar știu despre ce vorbesc... ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” este al patrulea film londonez al lui Allen, după fabuloasa excursie în Spania care a fost ”Vicky Cristina Barcelona” și scurta repoposire în New York cu ”Whatever Works”. Pe undeva, filmul amintește de ”Match Point”, prima incursiune britanică a lui Allen și unul dintre cele mai bune filme ale sale, dar nu are nici ambiția, nici profunzimea, nici bogăția acestuia, chiar dacă morala (mă rog, una dintre morale) este aceeași, pe care o creionează încă de la ”Crimes and Misdemeanors” și o exprimă foarte frumos în ultima replică a filmului. Cred totuși că, în ciuda locației diferite, ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” împrumută cel mai mult din ”Vicky Cristina Barcelona”: o ironică, dar empatică narațiune din off, muzica de chitară (chiar dacă de data aceasta este Boccherini și nu chitară spaniolă), schema de culori,  importanțe decorurilor, încadrarea poveștii în intervalul unei singure veri etc.

Mai trebuie amintit directorul de imagine al filmului, veteranul Vilmos Zsigmond, a cărui carieră s-a sincronizat cu cinematograful american din anii '70 (”Scarecrow”, ”Deliverance”, ”The Sugarland Express” etc.), dar care a colaborat și cu Allen la câteva filme, cel mai recent fiind ”Cassandra's Dream”. În ”You Will Meet a Tall Dark Stranger”, el filmează scenele lungi de dialoguri în planuri lungi, care urmăresc personajele dintr-o cameră în alta, lucru care este benefic pentru actori, dar și pentru spectatori, care au ocazia să observe conflictele care se declanșează în timp real. Altfel, merită scoasă în evidență știința cu care acesta folosește decorurile: apartamentul înghesuit al soților Watts și Brolin, în contrast cu apartamentul steril, alb în care personajul lui Anthony Hopkins se mută cu soția sa mult mai tânără; ferestrele apartamentelor, prin care vecinii își penetrează viețile unii altora etc. 

”You Will Meet a Tall Dark Stranger” nu este un film dificil pentru actori. Banderas și Hopkins, în special, nu par să se străduie, dar nici nu e cazul. Dar Naomi Watts și James Brolin, cu aceeași dezinvoltură, interpretează totuși personaje complexe, cu care nu e greu să te identifici sau măcar să îi înțelegi. Aceștia, împreună cu stilul relaxat, mai puțin incisiv, dar ceva mai cinic al lui Allen, fac din ”You Will Meet a Tall Dar Stranger” un film plăcut, de savurat pentru ceea ce este, fără așteptări pe care nu le presupune.