It Might Get Loud (SUA, 2008)

It Might Get Loud

(SUA, 2008)

Regia:  Davis Guggenheim

Cu: Jimmy Page, The Edge, Jack White

Rating: 4/5

Trei chitariști din trei generații diferite se întâlnesc pentru a discuta despre ce înseamnă pentru ei chitara și muzica rock și, eventual, să cânte ceva melodii. Ei sunt Jimmy Page (Led Zeppelin), The Edge (U2) și Jack White (White Stripes și The Raconteurs). Alternativ, fiecare dintre ei își spune și un fel de autobiografie, iar imaginile de arhivă completează istoriile personale și ale formațiilor din care au făcut parte.

Regizorul Davis Guggenheim a câștigat un Oscar pentru mult-apreciatul său documentar cu și despre Al Gore, ”An Inconvenient Truth”, care mie mi-a plăcut destul de mult, în ciuda tonului ușor predicator și deficitului de carismă a fostului vice-președinte american, defecte corectate, zic eu, satisfăcător, prin regie. ”It Might Get Loud” urmează o schemă narativă asemănătoare: alternanța dintre eveniment și autobiografie, dar are de prezentat trei personaje, nu unul. Din fericire, summit-ul la nivel înalt dintre cei trei ocupă o bucată mai mică din film, astfel încât fiecare are timp să își spună povestea. Faptul că dialogul lor atinge și dimensiunea autobiografică ajută la unitatea narativă a construcției.

Și, despre ce vorbesc acești chitariști? Page povestește despre înregistrări inedite cu Led Zeppelin, despre vremurile în care era muzician de studio sau adolescent într-o formație de skiffle, dar și despre un eveniment din copilărie, când întreaga sa familie s-a mutat, găsind o chitară lăsată în urmă la noua casă. Jack White își deplânge originile modeste și vorbește despre fascinația pe care o are pentru muzica blues și pentru un stil mai primitiv și minimalist. Iar The Edge (cel mai puțin... interesant dintre cei trei) rememorează o Irlandă întunecată în anii '70-'80, explică de ce caută să găsească efecte electronice inedite pentru chitara sa și vorbește despre cum a început să compună. Sursele de inspirație diferă la fiecare dintre ei și este fascinant să vezi cum filosofii diferite despre se întâlnesc (direct și indirect) în acest film.

Nu știu dacă filmul acesta ar atrage și oamenii care nu sunt fani ai genurilor în care acești trei chitariști activează (sincer, și eu mă descurc fără U2). Dar cred că cinefilii vor descoperi în ”It Might get Loud” o structură narativă solidă, colaje de imagini din prezent și imagini de arhivă, în care sunetele din prezent și din trecut se amestecă armonios și imagini inedite precum Jack White cântând un blues la pian pentru o versiune a sa de 9 ani, bătând în podeaua de lemn în ritmul melodiei, ceea ce provoacă tremurături ale aparatului de filmat sau Jimmy Page cântând la mandolină în fața conacului în care, cu 40 de ani în urmă, ”When the Levee Breaks” a fost înregistrată. Și, bineînțeles, avem un pseudo-climax în care cei trei cântă împreună, pe fundalul genericului de final, ”The Weight” (care, btw, este o melodie compusă de Robbie Robertson, care a jucat într-un film despre care am scris nu demult - ”Carny”).