Sympathy for the Devil / One Plus One (UK, 1968)

Sympathy for the Devil / One Plus One

(UK, 1968)

Regia: Jean-Luc Godard

Cu: Mick Jagger, Keith Richards, Charlie Watts, Brian Jones, Bill Wyman, Anne Wiazemsky, Sean Lynch.

Rating: 4.5/5

Mais ce que vous laisse perplexe est la nature du mon jeu...

Într-un studio, The Rolling Stones compun, repetă și înregistrează una dintre melodiile lor cele mai titrate, ”Sympathy for the Devil”. Într-un cimitir de mașini, un grup de militanți Black Panthers se pregătesc de război și citesc un manifest al rasei lor. Din off, Sean Lynch citește din romane pulp, benzi desenate și texte marxiste. O femeie numită Eve Democracy este intervievată într-un parc și răspunde doar prin da sau nu. O tânără fuge prin oraș, mâzgăling pereți și mașini cu graffiti-uri de genul ”CINEMARXISM” sau ”SOVIETCONG”. Într-o librărie nazistă, un tip citește din ”Mein Kampf”, clienții lui îl salută nazist și plesnesc doi ostatici mao-iști. Filmul lui Jean-Luc Godard alternează între toate aceste planuri, stilul narativ unic al autorului și melodia celor de la Rolling Stones fiind motorul acestui - să zicem - documentar.

”Sympathy for the Devil” a fost lansat și sub numele de ”One Plus One”, care are distincția de a fi un Director's Cut, singura diferență este că melodia terminată a fost inserată barbar de producător la sfârșitul filmului, în speranța de a-l face mai comercial (degeaba, zic eu...) Din punct de vedere istoria, filmul apare după ”perioada de glorie” a lui Godard și la începutul perioadei mai ciudat a acestuia, în care filmele sale sunt puternic ideologizate. Departe de mine de a comenta convingerile lui Godard sau chiar stilul său. Nu cred că e cazul de data aceasta. Sincer, mi-e greu să fiu de acord cu el, dar, la fel de sincer, îmi plac filmele sale. Ador forma cu adevărat liberă pe care o cultivă, îmi plac insert-urile cu materiale propagandistice, îmi plac observațiile sociale și umane pe care filmele lui Godard le fac dincolo de speech-urile pline de citate ale personajelor.

Substratul din ”Sympathy for the Devil” se învârte în jurul acelorlași idei: revoluție, abandonarea intelectualismului, respingerea culturii ”burgheze”. Există și prezentare aparent în opoziție (dar care eu cred că Godard o ia de fapt foarte în serios) a modului în care lucrează, pe de o parte, forța creativă (reprezentată de repetițiile prelungite ale formației) și forța distructivă (predicată de Godard și de „revoluționarii” anilor '60). Nefiind în aceeași categorie cu ”Pierrot le fou”, ”Week End” sau ”Le mépris”, ”Sympathy for the Devil” este totuși un film seducător, prin planurile lungi, neîntrerupte, de câteva minute bune, prin surprizele de pe coloana sonoră și prin finalul... suspendat.