Prima della revoluzione (Italia, 1964)

Prima della revoluzione

(Italia, 1964)

Regia: Bernardo Bertolucci

Cu: Adriana Asti, Francesco Barilli, Allen Midget

Rating: 4/5

Al doilea film al lui Bertolucci (despre primul, „La commare secca”, am scris deja aici) îl are în prim plan pe Fabrizio (Francesco Barilli), un tânăr provenind dintr-o familie „burgheză”, care este însă un vajnic și înfocat marxist. După decesul unui prieten de-al lui, Fabrizio începe să-și pună la îndoială capacitatea de a acționa și a modifica destinele oamenilor. Începe apoi o aventură cu mătușa sa nu cu mult mai în vârstă, Gina (extraordinar interpretată de Adriana Asti), care îi mai abate gândurile, dar eșecul relației îl va arunca și mai mult în pragul dilemelor, Fabrizio nereușind până în final să-și împace sau să aleagă între cele două posibile destine: căsătoria cu o fată dintr-o familie bună (aka îndeplinirea misiunii sale de burghez) sau revoluția și răsturnările sociale ce vor urma să apară (filmul are ușor un caracter profetic din acest punct de vedere).

Problema cu „Prima della rivoluzione”/„Înainte de revoluție” este excesul de gargară comunistă. Fabrizio vorbește în continuu („ca din cărți”) despre proletariat, revoluție, burghezi, mase, Marx și toate alea, câteodată și din voice-over, încât câteodată filmul pare că îi ia la mișto pe marxiști (ceea ce sunt convins că nu e cazul). Pe de altă parte, Bertolucci știe să transpună în imagini foarte bine convingerile lui Fabrizio și dilemele sale ulterioare, încât - sincer - nu este nevoie de prea multe cuvinte. Se remarcă secvența marii demonstrații de 1 Mai , care este de fapt o adunare de câțiva oameni cu idealuri mari, dar fără priză la public, într-un parc, cântând Internaționala și fluturând niște steaguri. Ideologiei înguste a lui Fabrizio i se opune această demonstrație de realitate, în urma căreia el își abandonează marile idealuri, convingându-se că nu este făcut pentru o viață de activism și că el nu a avut șansa să trăiască decât anii de dinainte „revoluției”, urmând a se abandona vieții pe care au trăit-o și părinții săi.

O altă secvență importantă, care vine mai înspre sfârșit, are loc la un spectacol de operă, unde Fabrizio - venit alături de logodnica lui prestabilită - este confruntat cu cealaltă dilemă a sa, odată ce Gina își face și ea apariția. Finalul ambiguu este tulburător: suntem la o nuntă care pare să fie nunta lui Fabrizio: logodnica lui este mireasa, familiile lor sunt acolo, Gina este și ea, dar - cu toate acestea - mirele nu este filmat decât de la spate, iar în ultimul cadru, după ce mirii au plecat, o vedem pe Gina sărutând printre lacrimi un tânăr (care ar putea fi Fabrizio, ar putea fi fratele acestuia...), destinul eroului nostru rămânând sub semnul întrebării.

La commare secca (Italia, 1962)

La commare secca

(Italia, 1962)

Regia: Bernardo Bertolucci

Cu: Marisa Solinas, Allen Midget, Giancarlo De Rosa, Alfredo Leggi

Rating: 4/5

Debutul lui Bernardo Bertolucci în lung-metraj are la bază un scenariu de Pier Paolo Pasolini, iar cel mai apropiat corespondent cinematografic este capodopera lui Kurosawa, ”Rashomon”. ”La commare secca” (”The Grim Reaper” sau ”Cumătra uscată”, în română) începe cu imaginea cadavrului unei prostituate în apropierea unui pod peste Tibru în Roma. Urmează 5 interogatorii cu 5 suspecți diferiți, fiecare povestind (și fiecare mințind, într-o măsură sau alta) ce i s-a petrecut înainte și după momentul crimei.

Structura narativă a filmului este surprinzătoare. Fiecare relatare reia evenimentele începând cu câteva ore înainte crimei, fiecare este întreruptă la un moment dat de o ploaie torențială, în mijlocul căreia - preț de câteva secunde - o vedem pe prostituata care urmează să fie ucisă, singură în camera ei, pregătindu-se de ieșirea din acea seara. Ultimul suspect povestește un eveniment tragic ce s-a întâmplat a doua zi, după care revenim la mărturia unuia dintre suspecții anteriori, care se dovedește a fi criminalul. În final, cronologia este iar deturnată. Scena finală se petrece în dimineața în care a fost descoperit cadavru, iar, cronologic, se situază înaintea primei mărturii mincinoase a criminalului și înaintea celui de-al doilea eveniment tragic. Ceea ce finalul sugerează este că dacă criminalul ar fi mărturisit mai devreme, o a doua tragedie ar fi putut fi evitată și, în consecință, ne invită să regândim filmul și să încercăm să decriptăm celelalte posibile mărturii mincinoase.

”La commare secca” este cu câțiva ani buni înaintea vremii sale. Un film inovator nu numai prin joaca cu cronologia, dar și prin tehnicile vizuale folosite, filmul fiind dominat de lungi tracking-uri care urmăresc personajele de-a lungul decorului urban folosit. Și dacă tot suntem la personaje, să remarcăm prestația excelentă a ansamblului de actori, alcătuit în principal din amatori.

Il Sorpasso (Italia, 1962)

Il Sorpasso
(Italia, 1962)

 

Regia: Dino Risi

Cu: Vittorio Gassman, Jean-Louis Trintignant

Rating: 4.5/5

Care este cea mai reușită colaborare de durată dintre un regizor și un actor? Scorsese și DeNiro? Ford și Wayne? Poate că... Dar una dintre cele mai interesante este cea formată de cuplul Dino Risi - Vittorio Gassman. Între 1960 și 1990, aceștia au făcut nu mai puțin de 16 filme împreună, printre care comediile „Il profeta” și „Il tigre” (ambele cu Ann-Margret), specatoculosul giallo „Anima persa” sau mult-apreciatul „Profumo di donna”.

Dar probabil cel mai reușit film al seriei este acest incredibil „Il sorpasso” („Depășirea”), în care Gassman joacă rolul lui Bruno, un pierde-vară, șmecher și vitezoman, care se apropie vertiginos de vârsta de 40 de ani. La începutul filmului, el îl racolează pe un tânăr student (jucat de alt mare actor, francezul Jean-Louis Trintignant), care încearcă fără succes să scape din aventura nebună în care Bruno îl ia parcă cu forța, însă fără succes. Practic, Bruno nu are un plan. Dar cum este 15 august, mare sărbătoare în Italia și toată lumea este în vacanță, se plictisește și are nevoie de distracție. Iar Roberto - mult mai timid, mai fraier și mai nepriceput într-ale vieții sociale - este un tovarășul fără voie, pe care Bruno îl ține însă aproape pentru că îi susține financiar excesele, neștiind să refuze.

Cei doi petrec prima jumătate a filmului mergând cu mașina, încercând să agațe două nemțoaice și vizitând rude ale lui Roberto. Acesta este vizibil stânjenit și nelalocul lui întreaga zi, cu atât mai mult cu cât Bruno se face plăcut aproape tuturor, fiind și foarte ager și perspicace (recunoaște homosexuali și copii din flori printre rudele pe care Roberto le cunoaște de o viața, dar este complet surprins de ceea ce Bruno descoperă de la prima vedere).

Însă lucrurile se schimbă odată cu venirea nopții, când iluzia vieții fără de griji pe care o duce Bruno cade, odată ce Roberto descoperă că nu este onest în afaceri și are probleme cu asociații, dar și că are o soție și o fiică de 15 ani pe care le-a abandonat, dar refuză și să divorțeze. După o noapte dormită pe plajă, cei doi petrec o jumătate de zi cu familia lui Bruno, care pare să aibă o reconciliere cu ele numai pentru a fi apoi lăsat baltă fără niciun cuvând în plus, iar el și Roberto pleacă din nou în viteză, spre ușurarea acestuia din urmă. Însă finalul este tragic, nevoie de adrenalină pe șosea (pe care acum o simte și Roberto, nu numai Bruno) va împinge mașina într-o prăpastie. Doar unul dintre ei supraviețuiește...

„Il sorpasso” este o radiografie a societății italiene la începutul anilor '60. Este surprinsă demolarea tradițiilor, schimbarea valorilor și a raporturilor între categoriile sociale și de vârstă. Susținut de jocul extraordinar al celor doi actori din rolurile principale, Dino Risi își cimentează stilul dinamic și percutant, care captează atenția încă de la primele cadre și o menține pe durata întregului film printr-un amestec de joie de vivre și premoniție a finalului neiertător.

I pungi in tasca (Italia, 1965)

I pugni in tasca

(Italia, 1965)

Regia: Marco Bellocchio

Cu: Lou Castel, Paola Pitagora, Marino Masé

Rating: 4/5

Debutul în lung-metraj al lui Marco Bellocchio („Enrico IV”, „Buongiorno notte”, „Il regista di matrimoni”, „Vincere”...) îl are ca personaj principal pe Ale(ssandro) și pe familia acestuia: fratele mai mare, Augusto, cel responsabil, celălalt frate, Leone, epileptic (ca și Ale de altfel), sora lor Giulia și mama acestora, oarbă și foarte religioasă. Chinuit de gândul că cei trei frați mai mici și mama bolnavă sunt o povară în calea vieții liniștite a lui Augusto, Ale se decide să scape, pe rând, de fiecare dintre ei.

Din punct de vedere istoric, filmul vine într-un moment în care cinematografia italiană tocmai se debarasase de neorealism. Deși păstrează un pic din estetica curentului, stilul lui Bellocchio este foarte liber: sunt dese momentele în care aparatul de filmat de mișcă frenetic (aproape în joacă) sau tăieturile de montaj sunt frecvente, alternând de la un close-up la altul. Cu toate acestea, Bellocchio are și simțul gradării, acțiunea desfășurîndu-se gradat, motivațiile personajului sunt expuse atent înainte ca acesta să treacă efectiv la fapte.

 

Deși Bellocchio a făcut filmul cu bani împumutați de la rude și în casa copilăriei sale, filmul este o critică dură a relațiilor de familie convenționale. Sunt evocatoare pentru această teorie insistența cu care sunt prezentate diferitele patologii de care suferă membrii familiei (mama nevăzătoare, Leone are o criză de epilepsie, Ale are și el mai multe crize) și, pe de altă parte, relația dintre Ale și sora lui, care mai mult decât sugerează incestul, cu toate etapele sale: respingerea, frica, gelozia, dorința și consumarea (pe care o putem doar bănui), cu mențiunea că Giulia ar putea fi atrasă și de Augusto, căruia încearcă să-i saboteze logodna.

Numeroase elipse temporale populează filmul, de lungimi diferite (de la câteva săptămâni în episodul în care Ale minte despre examenul pentru permisul auto la doar câteva minute/ore în multe alte secvențe). Aceste elipse au rolul de a (pseudo-)dinamiza desfășurarea acțiunii, dar și de a sugera stagnarea relațiilor intra-familiare și accentuarea frămîntprilor interioare ale lui Alessandro.

Un debut impresionant, care a făcut ceva vâlvă la vremea lui, „I Pugni in tasca” („Pumnii în buzunare”) se menține ca un film puternic, acid, expresie a unui stil pe cale de afirmare.