Dekalog (Polonia, 1988)

Dekalog

(Polonia, 1988)

Regia:

Krzysztof Kieslowski

Scenariul:

Krzysztof Kieslowski și Krzysztof Piesiewicz

De obicei, sunt recitent la ideea de a vedea un serial de televiziune integral. Nu că nu aș urmări încă câteva seriale de animație, un ”House M.D.” sau ocazionalul serial criminalistic. Dar impresia generală pe care serialele de televiziune mi-o lasă este că, după vreo 2-3 sezoane, ori intră în rutină (care câteodată este bună - primești exact ceea ce vrei - alteori este insuportabilă), ori sare calul, ori devine absolut imbecil. Până și ”Twin Peaks”, un serial scurt și o adevărată realizare cinematografică (David Lynch în formă maximă), are câteva episoade înspre final (evident, nu ultimul episod) care sunt foarte banale. Însă toate acestea nu se aplică miniseriilor. Și, pe bună dreptate, uneori este nevoie de 6, 10 sau 15 ore pentru a spune o poveste, nu ajung doar 2, iar televiziune este suportul cel mai potrivit pentru astfel de încercări (asta dacă nu ești Béla Tarr și ai curajul să faci un film de 7 ore pentru cinema - :wink:). 

Și astfel ajungem la „Decalogul” lui Kieslowski. O serie de 10 episoade, fiecare cu lungime de aproximativ 55 de minute și fiecare inspirat (mai mult sau mai puțin, mai evident sau nu chiar) de una dintre cele Zece Porunci biblice. Decorul ales de realizator (alături de scenaristul său, Krzysztof Piesiewicz) este un complex rezidențial (a se citi, câteva blocuri), din Varșovia, la sfârșitul anilor '80. În fiecare episod, vom cunoaște alți locatari (deși unii pe care îi știm deja sau urmează să-i cunoaștem trec prin cadru și în alte povestiri). În cele mai multe cazuri  (deși nu este o regulă), povestea se concentrează asupra a două personaje, ale căror destine s-au întâlnit, dând naștere unor dileme ale căror rezolvare nu este deloc ușoară.

Departe de a fi doar un simplu exemplu de cum să te supui unor porunci, precum ilustrațiile medievale care au inspirat acest proiect, „Decalogul” pare mai degrabă să caute legăturile invizibile dintre oameni, contradicțiile dintre aceștia, modul în care fiecare dintre noi se raportează la acest set de legi și la poisibilitatea existenței unei divinități. Kieslowski era destul de catolic, dar asta nu înseamnă trebuie să fii credincios ca să înțelegi și să îți placă „Decalogul”. Nici nu o să te convertească, dar îți oferă destule teme de gândire cât să rumegi o viață întreagă.

Îmi este greu să dau un rating „Decalogului”. Chiar dacă este o operă unitară, care trebuie văzută de la un capăt la altul, în ordinea episoadelor/poruncilor, mi se pare de asemenea o operă inegală. Cele mai multe episoade ar merita nota maximă fără ezitare, dar există vreo 2-3 unde direcția în care o să meargă mi s-a părut evidentă încă din primele minute și nu am putut aprecia conținutul. Episoadele care mi-au plăcut cel mai mult se raportează ambiguu la porunca corespunzătoare și, tocmai de aceea, descifrarea lor este cu atât mai interesantă și propune mai multe căi de abordare. Dintre favorite, menționez - fără să divulg porunca - următoarele episoade: 

- povestea femeii însărcinate cu alt bărbat care îi cere medicului soțului său să-și încalce principiile și să-i dea un prognostic bolnavului; 

- povestea supraviețuitoarei Holocaustului care se întâlnește cu femeia care putea să o adăpostească, dar a refuzat, oferind un pretext care nu a convins pe nimeni;

- povestea operatorului de calculatoare și a băiatului său (foarte precoce pentru vârsta lui) și... mai bine nu spun mai multe;

- cei doi frați care moștenesc impresionanta colecție de timbre a tatălui lor;

- povestea tânărului care își spionează vecina foarte atrăgătoare (și ceva mai în vârstă).

și altele...
 

Atenție la adulter și la femeia aproapelui!

Iar dintre episoadele care nu mi-au plăcut așa de mult, iese în evidență al cincilea episod. Evident nu este cel mai slab, cel puțin din punctul de vedere al realizării, dar este cel mai explicit legat de una dintre porunci. Bine, nu există prea multă ambiguitate în cazul lui „Să nu ucizi!”, dar acesta este episodul în care Kieslowski lasă filosofia la o parte și își exprimă apăsat anumite păreri politice, cu care nu pot decât să fiu de acord, dar acestea nu se îmbucă bine cu tonul mai degrabă melancolic al celorlaltor istorisiri.

Cu toate acestea, chiar nu are rost să critic „Decalogul” (am impresia că am făcut-o deja un pic mai mult decât trebuia). Lucrând cu 9 directori de imagine diferiți, Kieslowski reușește să creeze o operă fascinantă vizual, insistând pe acele imagini care îi sunt caracteristice (oameni priviți și privind de dincolo de geamuri, jaluzele sau parbrize, învăluiți în lumini calde și jocuri de umbre). Muzica lui Zbigniew Preisner este un fundal minimalist care invită la meditație și crează în aceeași măsură ca mâna de maestru a lui Kieslowski liantul între episoade. Iar jocul actorilor este extraordinar fără excepție.
 

* * *

Am văzut câteva episoade din „Decalogul” acum câțiva ani, dar doar acum am reușit să-l văd complet, de la cap la coadă. Și probabil că o să-l mai văd măcar o dată la un moment dat, pentru că am impresia că este genul de film (da, film!), care merită revizionat și analizat din perspective diferite.

Tatarak - English Language Review

Tatarak

(Poland, 2009)

Directed by: Andrzej Wajda
Starring: Krystyna Janda, Pawel Szajda, Jadwiga Jankowska-Cieslak

Rating: 3.5/5

"Tatarak"/"Sweet Rush" is Andrzej Wajda's last film, based on a short story by Jaroslaw Jvaszkiewicz. However, the movie begins with a monologue that actress Krystyna Janda delivers as herself, directly to the camera, in a undecorated room filled only with a small bed. She talks about the difficulty she had coping with her husband's death from cancer and how this affected the motion picture she was going to make with Wajda (the same one we are about to see). After this prologue, we see Wajda and the rest of the team discussing the story and the movie they are about to shoot. And after this, Jvaszkiewicz's story begins.

Janda plays Matha, the wife of a country doctor, who lives an unremarkable life, mourning the death of her two sons, Resistance fighters during WWII. Unbeknown to her, her husband discovers she hes lung cancer and only a few months left to live. In the meantime, she re-discovers a certain youthful enthusiasm as she begins to consider an affair with a younger man. But their short adventures ends tragically, as he drowns

while trying to collect sweet rush with which Martha wants to decorate her home.

 

"Tatarak" is a film about death. The sugar cane itself becomes a symbol of it. The film obviously resonates with the recent tragedy in Krystyna Janda's and, in many ways, this film is more a portrait of its performer rather one of its director. However, the 80-year old filmmaker is still master of his own picture and I'm sure he used the opportunity to raise his own questions about death, although they are not evident in the film's final form. 

The film ends with Janda leaving the film set after they just filmed the drowning scene and running towards the nearest road, as if trying to escape the drama of the picture and her own life. I found this gimmick a little unsuited and I felt that, in the end, "Sweet Rush" failed to be the poignant movie it could have been.

Tatarak (Polonia, 2009)

Tatarak

(Polonia, 2009)

Regia: Andrzej Wajda
Cu: Krystyna Janda, Pawel Szajda, Jadwiga Jankowska-Cieslak

Rating: 3.5/5

Deși, conform cinemagia.ro, traducerea în româna a filmului (pentru o eventuală lansare în format încă necunoscut) va fi „Fiorii tinereții, în traducere liberă tatarak ar însemna „trestie de zahăr”. Acesta este și unei nuvele de Jaroslaw Jvaszkiewicz, care a devenit sursă de inspirație pentru acest cel mai recent film al lui Andrzej Wajda.

Totuși, filmul începe cu un monolog al interpretei Krystyna Janda, pe care o găsim singură într-o cameră mobilată sumar. Ea vorbește despre moartea soțului ei, care a survenit chiar înainte de filmările la „Tatarak”. Apoi, îi vedem pe Wajda, Janda și echipa, vorbind despre nuvelă și film, înainte de începerea filmărilor. De-abia apoi intrăm în povestea „Trestiei de zahăr”: Marta (Janda) este soția unui doctor de țară, a cărei viață a fost marcată de moartea celor doi fii în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Observând că a slăbit în ultima perioadă, soțul ei în face un consult radiologic și descoperă o tumoră pulmonară, dar o asigură că totul este bine. Rutina din viața femeii se schimbăodată cu întâlnirea cu un tânăr localnic, de care se îndrăgostește. Însă încercarea de aventură de termină tragic: cei doi se duc la malul râului să culeagă trestie de zahăr (pentru ca Marta să-și împodobească casa), însă tânărul se îneacă.

„Tatarak” este un film despre moarte. Trestia de zahăr însăși capătă o conotație fatidică, iar povestea Martei are o rezonanță aparte asupra adevăratei Krystyna Janda. În monologurile sale (evident, scrise de mâna ei), Janda vorbește despre cât de dificil i-a fost să se împace cu gândul că soțul ei va muri, despre tragedia ultimelor ore ale acestuia și despre senzația de gol pe care o are de când a rămas singură. Decorul - acea cameră săracă, goală - sugerează acest vid care nu poate fi umplut, dar și dorința interpretei de a-și exprima frământările, de a se „dezgoli” în fața publicului. Filmul pare astfel mai mult un portret (și proiect) al actriței decât a regizorului și, într-un fel, personalitatea Krystynei Janda este mai puternică a lui Wajda. Cu toate acestea, realizatorul - acum în vârstă de 80 de ani - este maestrul propriului său film, măcar în ceea ce privește partea de adaptare literară a acesteia, care este tratată în culori vii, cu un ton ușor melancolic. Și mai mult ca sigur că nuvela lui Jvaszkiewicz i-a oferit lui Wajda prilejul să ridice propriile întrebări despre moarte, chiar dacă acestea nu transpar în forma finală a acestuia.

Finalul lui „Tatarak” ia o turnură ciudată, care - deși pot părea imbecil - m-a dus cu gândul la ”Monty Python and the Holy Grail”. Odată filmată scena morții tânărului, Krystyna Janda părăsește platoul în costum de baie, pe ploaie, și fuge înspre cea mai apropiată șosea (deși o cameră de filmat se pare că continuă să o urmărească). Am găsit acest moment al filmului un pic exagerat și mi s-a părut că realizatorii au ratat astfel un final care putea să facă din ”Tatarak” un film cu adevărat zguduitor.

Przesluchanie (Polonia, 1989)

Przesluchanie

(Polonia, 1989)

Regia: Ryszard Bugajski

Cu: Krystyna Janda, Adam Ferency

Rating: 4/5

Krystyna Janda este o mare actriță. Într-o carieră de peste 30 de ani (până acum), ea a lucrat cu Wajda și Kieslowski, a apărut alături de Klaus Maria Brandauer în „Mephisto”, (mega-)co-producția regizată de Istvan Szabo, iar cele mai recente filme ale sale sunt tragi-comedia ”Rewers” (aflată în competiție la TIFF 2010) și ”Tartarak”, cel mai recent film al lui Andrzej Wajda, o operă foarte personală atât pentru realizator cât și pentru interpretă. Pentru acest ”Przesluchanie”/„Interogatoriu”, Krystyna Janda a câștigat premiul de interpretare la Cannes.

Suntem în Polonia, 1951. Sărbătoarea a 34 de ani de la Revoluția din Octombrie. Tonia (Krystyna Janda) este o artistă de cabaret. După spectacolul aniversar, se ceartă cu soțul ei, iar apoi pleacă în oraș să bea cu doi oameni necunoscuți. Se va trezi arestată și reținută fără a-i fi aduse acuzații clare și supusă unor serii de interviuri violente, în care este forțată să recunoască fapte pe care nu le-a comis.

Filmul are și în viața reală o poveste interesantă. Produs de fapt în 1982, filmul a fost interzis de comuniști și timp de 7 ani a fost disponibil numai sub formă de VHS-uri piratate, la realizarea cărora a participat chiar regizorului Ryszard Bugajski. Într-adevăr, filmul este atât de înverșunat împotriva sistemului (chiar dacă plasează acțiune cu 30 de ani în urmă), încât nu mă miră că a fost interzis, ci că realizatorii au fost lăsați să-l facă sau că nu a fost distrus imediat după terminare. Brutalitatea autorităților frapează încă de la prima scenă, aducerea unei Tonie aproape leșinată de băutură în arest, care este efectivă filmată ca un viol. Succesiunea de interogatorii o supun pe Tonia la din ce în ce mai multe umilințe, dintre care cea mai impresionantă este scena dușului, în care Tonia este închisă într-o cușcă în care curge în continuu apă. Sadismul ofițerilor, modul arbitrar în care își selectează victimele, folosirea ideologiei ca pretext pentru torturi - toate acestea sunt prezentate grafic, nu sunt reduse la nivel de insinuări. În final, putem doar presupune cât timp a petrecut Tonia în închisoare. Relația acesteia cu colegele de celulă și cu unul dintre ofițerii responsabili de cazul ei devin din ce în ce mai complicate odată cu trecerea timpului.
 

Regizorul reușește să ofere un portrer realist al închisorilor într-un regim totalitar, fără să se zgârcească în a prezenta detalii neplăcute. În interiorul celulei, pe care Tonia o împarte cu alte 4 femei, filmează adeseori din mână, accentuând senzația de spațiu claustrofobic. Alte două secvențe filmate din mână se remarcă înspre finalul filmului: vizita pe care ofițerul i-o face Toniei la spitalul în care aceasta a fost mutată la un moment dat și sinuciderea acestuia.

Însă, în ciuda calității regiei (și oarecum în ciuda unui scenariu care invită la redundanță), interpretarea excelentă a Krystynei Janda este punctul în jurul căruia gravitează întreaga peliculă. Ea întruchipează perfect acestă femeie, a cărui stil de viață liber este întrerupt de acestă intruziune perversă (căci interogatoriile servesc mai mult ca metode prin care anchetatorii își pot elibera fanteziile reprimate), dar ea își păstrează hotărârea de a nu ceda presiunilor și refuză să semneze mărturii mincinoase, pregătite de dinainte de torționarii ei, cu riscul de a-și pierde propria umanitate.