Dekalog (Polonia, 1988)

Dekalog

(Polonia, 1988)

Regia:

Krzysztof Kieslowski

Scenariul:

Krzysztof Kieslowski și Krzysztof Piesiewicz

De obicei, sunt recitent la ideea de a vedea un serial de televiziune integral. Nu că nu aș urmări încă câteva seriale de animație, un ”House M.D.” sau ocazionalul serial criminalistic. Dar impresia generală pe care serialele de televiziune mi-o lasă este că, după vreo 2-3 sezoane, ori intră în rutină (care câteodată este bună - primești exact ceea ce vrei - alteori este insuportabilă), ori sare calul, ori devine absolut imbecil. Până și ”Twin Peaks”, un serial scurt și o adevărată realizare cinematografică (David Lynch în formă maximă), are câteva episoade înspre final (evident, nu ultimul episod) care sunt foarte banale. Însă toate acestea nu se aplică miniseriilor. Și, pe bună dreptate, uneori este nevoie de 6, 10 sau 15 ore pentru a spune o poveste, nu ajung doar 2, iar televiziune este suportul cel mai potrivit pentru astfel de încercări (asta dacă nu ești Béla Tarr și ai curajul să faci un film de 7 ore pentru cinema - :wink:). 

Și astfel ajungem la „Decalogul” lui Kieslowski. O serie de 10 episoade, fiecare cu lungime de aproximativ 55 de minute și fiecare inspirat (mai mult sau mai puțin, mai evident sau nu chiar) de una dintre cele Zece Porunci biblice. Decorul ales de realizator (alături de scenaristul său, Krzysztof Piesiewicz) este un complex rezidențial (a se citi, câteva blocuri), din Varșovia, la sfârșitul anilor '80. În fiecare episod, vom cunoaște alți locatari (deși unii pe care îi știm deja sau urmează să-i cunoaștem trec prin cadru și în alte povestiri). În cele mai multe cazuri  (deși nu este o regulă), povestea se concentrează asupra a două personaje, ale căror destine s-au întâlnit, dând naștere unor dileme ale căror rezolvare nu este deloc ușoară.

Departe de a fi doar un simplu exemplu de cum să te supui unor porunci, precum ilustrațiile medievale care au inspirat acest proiect, „Decalogul” pare mai degrabă să caute legăturile invizibile dintre oameni, contradicțiile dintre aceștia, modul în care fiecare dintre noi se raportează la acest set de legi și la poisibilitatea existenței unei divinități. Kieslowski era destul de catolic, dar asta nu înseamnă trebuie să fii credincios ca să înțelegi și să îți placă „Decalogul”. Nici nu o să te convertească, dar îți oferă destule teme de gândire cât să rumegi o viață întreagă.

Îmi este greu să dau un rating „Decalogului”. Chiar dacă este o operă unitară, care trebuie văzută de la un capăt la altul, în ordinea episoadelor/poruncilor, mi se pare de asemenea o operă inegală. Cele mai multe episoade ar merita nota maximă fără ezitare, dar există vreo 2-3 unde direcția în care o să meargă mi s-a părut evidentă încă din primele minute și nu am putut aprecia conținutul. Episoadele care mi-au plăcut cel mai mult se raportează ambiguu la porunca corespunzătoare și, tocmai de aceea, descifrarea lor este cu atât mai interesantă și propune mai multe căi de abordare. Dintre favorite, menționez - fără să divulg porunca - următoarele episoade: 

- povestea femeii însărcinate cu alt bărbat care îi cere medicului soțului său să-și încalce principiile și să-i dea un prognostic bolnavului; 

- povestea supraviețuitoarei Holocaustului care se întâlnește cu femeia care putea să o adăpostească, dar a refuzat, oferind un pretext care nu a convins pe nimeni;

- povestea operatorului de calculatoare și a băiatului său (foarte precoce pentru vârsta lui) și... mai bine nu spun mai multe;

- cei doi frați care moștenesc impresionanta colecție de timbre a tatălui lor;

- povestea tânărului care își spionează vecina foarte atrăgătoare (și ceva mai în vârstă).

și altele...
 

Atenție la adulter și la femeia aproapelui!

Iar dintre episoadele care nu mi-au plăcut așa de mult, iese în evidență al cincilea episod. Evident nu este cel mai slab, cel puțin din punctul de vedere al realizării, dar este cel mai explicit legat de una dintre porunci. Bine, nu există prea multă ambiguitate în cazul lui „Să nu ucizi!”, dar acesta este episodul în care Kieslowski lasă filosofia la o parte și își exprimă apăsat anumite păreri politice, cu care nu pot decât să fiu de acord, dar acestea nu se îmbucă bine cu tonul mai degrabă melancolic al celorlaltor istorisiri.

Cu toate acestea, chiar nu are rost să critic „Decalogul” (am impresia că am făcut-o deja un pic mai mult decât trebuia). Lucrând cu 9 directori de imagine diferiți, Kieslowski reușește să creeze o operă fascinantă vizual, insistând pe acele imagini care îi sunt caracteristice (oameni priviți și privind de dincolo de geamuri, jaluzele sau parbrize, învăluiți în lumini calde și jocuri de umbre). Muzica lui Zbigniew Preisner este un fundal minimalist care invită la meditație și crează în aceeași măsură ca mâna de maestru a lui Kieslowski liantul între episoade. Iar jocul actorilor este extraordinar fără excepție.
 

* * *

Am văzut câteva episoade din „Decalogul” acum câțiva ani, dar doar acum am reușit să-l văd complet, de la cap la coadă. Și probabil că o să-l mai văd măcar o dată la un moment dat, pentru că am impresia că este genul de film (da, film!), care merită revizionat și analizat din perspective diferite.