Loong Boonmee raleuk chat (Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives)

Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives

(Thailanda/UK/Franța/Germania/Spania/Olanda, 2010)

Regia: Apichatpong Weerasethakul

Cu: Thanapat Saisaymar, Jenjira Pongpas, Sakda Kaewbuadee

Rating: 4.5/5

La începutul anului, am văzut prima dată un film de Apichatpong Weerasethakul (nume ”imposibil”, pe care acum pot să îl scriu aproape automat). Era vorba de ”Sud pralad” (”Tropical Malady”) și am rămas fascinat de structura filmului, de simbolismul care îmi era (și încă îmi este) atât de nefamilial, de imaginile lui Weerasethakul, de profunzimea și ciudățenia pură a modului în care subiectul era tratat. Nu după multă vreme, am aflat că thailandezul filmează acest film cu titlu seducător, iar apoi l-am văzut în lista de filme aflate în competiție la Cannes. Palme d'Or-ul  care a urmat nu a făcut decât să îmi crească așteptările și nerăbarea.

”Uncle Boonmee...” este - în mare - povestea unui om aflat pe moarte. Inspirat de o carte scrisă de un călugăr budist care a cules povești despre reîncarnare, spune povestea unchiului Boonmee (Thanapat Saisaymar) locuiește în nordul Thailandei, lângă granița cu Laos, la marginea junglei, unde se ocupă de ferma, livada și albinele sale. Este vizitat de cumnata sa Jen (Jenjira Pongpas)  și de un nepot, Tong (jucat de Sakda Kaewbuadee, unul dintre actorii preferați ai lui Weerasethakul). Aflăm destul de repede că suferă de insuficiență renală cronică și necesită dializă zilnică pentru a supraviețui. În prima noapte alături de rudele sale, ei sunt vizitați de două spirite: fantoma soției lui Boonmee, Huay, decedată în urmă cu 20 de ani și fiul acestuia, metamorfozat într-o Fantomă Maimuță, păroasă și cu doi ochi roșii sclipitori. Aceștia au simțit că Boonmee este pe moarte și îl vizitează pentru a-l ajuta în ultimele momente ale vieții. În a doua parte a filmului (după un „interludiu” fascinant, care spune povestea unei prințese îmbătrânite și a unui pește), Huay îi conduce pe Boonmee, Jen și Tong prin junglă, apoi printr-o peșteră, ca printr-o serie de labinrinturi. În final, Boonmee își amintește peștera, pe care o aseamănă cu un pântec (uter), spunând că aici s-a născut într-o altă viață, apoi povestește un vis pe care la avut despre „viitor” (care pare mai degrabă o amintire din războiul împotriva comuniștilor pe care Boonmee l-a dus), iar apoi moare. Epilogul filmului prezintă banalitatea orașului, a lumii în care trăiesc Jen și Tong, care se dedublează (à la Keir Dullea în ”2001: Odiseea spațială), finalul sugerând co-existența a mai multor temporalități, a mai multor trăiri (a mai multor vieți, cum zice și Weerasethakul în interviuri), de care oamenii nu sunt conștienți.

Lumea „Unchiului Boonmee...” este ancorată în realitate (la fel ca și cea din ”Tropical Malady”, de altfel). Dar jungla și fantasticul se află imediat la marginea acestei realități, iar pătrunderile fantomelor și viziunilor în lumea reală sunt aproape ceva obișnuit. Una dintre caracteristicile lui Weerasethakul este amplasarea în acest punct, unde se întrepătrund lumea celor vii și lumea de dincolo, realitatea cu visele și coșmarurile. Sigur, poate fi comparat cu un David Lynch, spre exemplu, dar cred că acest lucru este în detrimentul său. Lumea lui Apichatpong este unică, la fel cum este și viziunea sa. La nivelul imaginilor, nimic nu se compară cu frumusețea cadrelor thailandezului, cu știința folosirii luminii și mix-ul de material și imaterial pe care acestea îl redau. Episodul cu prințesa și pește este exemplul cel mai bun pentru a ne edifica asupra talentului de artist al imaginilor al lui Weerasethakul: la marginea unei cascade, o prințesă își deplânge tinerețea pierdută, pe care o vede reflectată în apă; noaptea este luminată straniu, apa cascadei emană parcă o lumină difuză, dar sclipitoare, atmosfera este una melancolică, onirică și erotică.

Un alt lucru interesant la ”Uncle Boonmee...” este structura sa. Juriul de la Cannes a observat - pe bună dreptate - o asemănare cu ”2001” (un film construit din vreo 5-6 bucăți care se leagă mai mult sau mai puțin una de cealaltă). Weerasethakul spune că a gândit fiecare bobină de aproximativ 20 de minute din ”Uncle Boonmee...” într-ul alt stil. Sursele de inspirație au fost propriile lui filme (mai evident în capetele filmului, prin redarea aproape documentaristică a vieții reale), dar și filmele cu care a crescut la televizor: drame TV thailandeze, filme de aventură/fantastice, filme indiene etc. Modul în care operează stilul lui Weerasethakul la acest nivel este, iarăși, fascinant: deși, individual, fiecare parte este construită în stilul său propriu, prin folosirea unui montaj ceva mai convențional decât îl alte filme de-ale sale, se realizează continuitatea (nu narativă, ci mai degrabă afectivă, senzorială a) poveștii. Totuși, folosirea mai multor stiluri conduce mai departe, în ton cu ideea că există mai multe realități, mai multe temporalități în care existăm în același timp, arta cinematografică este cea care poate să le redea pe toate acestea, în aceleași timp.

Atmosferic, politic și basmic, dar nu atât de criptic pe cât s-ar putea crede, ”Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives” este o experiență cinematografică unică, un film pe care mi-ar fi plăcut să-l văd pe un ecran mare. Din ce am văzut până acum, este cel mai bun film al lui 2010 și își merită cu prisosință Palme d'Or-ul și toate controversele iscat în jurul său.