TRON: Legacy (SUA, 2010)

TRON: Legacy

(SUA, 2010)

Regia: Joseph Kosinski

Cu: Jeff Bridges, Garrett Hedlund, Olivia Wilde, Bruce Boxleitner, Michael Sheen

Rating: 2/5

Acum aproape 30 de ani, ”TRON” era unul dintre filmele care a schimbat percepția asupra efectelor speciale și a animației asistate de computer. ”Legacy” îl regăsește pe Flynn (Jeff Bridges), prizonier în lumea digitală pe care el însuși a creat-o, care acum este condusă cu o mână de fier de Clu, un program conceput de Flynn să mențină un sistem perfect (pur, maybe...?). Jocul se schimbă când fiul de 27 de ani al lui Flynn ajunge din greșeală în Rețea, unde își găsește tatăl și de unde trebuie să găsească o ieșire. ”TRON: Legacy” folosește tehnologie 3D de ultimă oră și - singura decizie inspirată - muzica celor de la Daft Punk pentru a crea o lume unică... Sau, mă rog, aproape unică, pentru că...

Uitați cum stă treaba... ”TRON: Moștenierea” are unul dintre cele mai neinspirate scenarii din ultimul timp. Acesta este umplut de clișee și dispozitive de tip deus-ex-machina. Opriți-mă dacă nu ați văzut deja de zeci de ori următoarele în ultimul an cinematografic: fiul care trebuie să recupereze onoarea familiei, prietenul de familie care îi dă acestuia misiunea, tatăl care își abandonează principiile și își dezamăgește fiul, numai ca mai târziu să se răzgândească și să dovedească că încă mai este în putere, personajele negative sunt naziști (serios, putem trece odată peste chestia asta?) și își construiesc o armată etc. etc. etc. Asta ca să nu mai vorbesc de dimensiunea mistică, care a rămas moștenită din original (userii sunt creatorii programelor, bla-bla...) Impresia mea este că, dacă stai aproape un an jumate să faci post-producția unui astfel de film, poți și să stai câteva săptămâni înainte să scrii un scenariu mai bun...

Sigur, filmul este gândit ca un film vizual, un film de efecte. Și, bineînțeles, impresionează minimalismul și geometria Rețelei: linii drepte, doar câteva culori, contraste puternice. De asemenea, decorurile combină futurismul cu un fel de nostalgie față de original, iar în momentele cele mai bune (precum o cină între fiu, tată și misterioasa lui protejată, Quarra) amintesc de finalul lui ”2001”. Jeff Bridges a fost înregistrat cu motion capture și apoi întinerit à la ”Benjamin Button”.. Efectul nu este atât de reușit, dar Jeff Bridges se amuza că a fost scanat și introdus în calculator, precum este și soarta personajul său. 

O altă idee pe care realizatorii au avut-o este să filmeze lumea reală în 2D, iar lumea computerizată în 3D. Când zic că au avut această ideea, cred că de fapt au împrumutat-o (vezi tranziția de la alb-negru la color în ”The Wizard of Oz” și câte și mai câte...) Problema este că ți se spune să ții ochelarii pe ochi toată perioada filmului, inclusiv în timpul începutului 2D. Ochelarii distrag atenția și fac lucrurile mai întunecate, așa că i-am dat jos imediat. Când am ajuns în lumea tridimensională a Rețelei, însă, mi s-a părut că 3D-ul nu-și avea rostul. Este bine că nu se foloseau tertipuri de genul obiectelor aruncate înspre camera de filmat, dar am găsit stranie lipsa de adâncime a câmpului vizual și platitudinea personajelor: degeaba există 3D, dacă nu există expresii faciale, o față tot plată o să pară. Efectele speciale nu sunt ajutate delor de 3D (ar fi la fel de fascinante fără), iar faptul că toate decorurile arată ca miniaturi este o limitare severă a tehnologiei. Deci, 3D-ul nu funcționează, iar, ceea ce este mai interesant, este că imaginile 2D sunt mai bogate, au mai multă profunzime vizuală, iar fără ochelari sunt mult mai luminoase.

Alte lucruri bine? Doar două. Unul este Jeff Bridges, în rol (aproape) dublu, care pare că nu se chinuie, dar e Jeff Bridges, totuși. Celălalt este Olivia Wilde (”Thirteen” din ”House”), care pare să fie singura care joacă cu adevărat în acest film. În rest, cum am mai spus, Daft Punk sunt buni, efectele speciale și sonore, decorurile... Astea ar trebui să aducă măcar niște nominalizări la Oscar.