127 Hours (SUA/UK, 2010)

127 Hours

(SUA/UK, 2010)

Regia: Danny Boyle

Cu: James Franco

Rating: 4/5

Unul dintre filmele-eveniment ale anului trecut - a cărui succes a fost confirmat și printr-o nominalizare la Oscar - ”127 Hours” este adaptarea unei povestiri adevărate, a cărui „erou” este Aron Ralston, un pasionat de dumeții, cățărări și aventuri în general. În timpul unei excursii de unul singur într-un canion în Utah, acesta alunecă, cade, apoi rămâne cu mâna dreaptă blocată de un bolovan. După cinci zile, Aron decide într-un final să-și taie mâna blocată cu un briceag chinezesc și astfel să se elibereze.

Conform lui Boyle însuși, filmul este povestea unui american tipic, individualist și egoism, care descoperă, odată pus într-o situație limită, că viața lui depinde de ceilalți și el nu este o ființă izolată pe acest Pământ. Sigur, acest punct de vedere este argumentat de modul în care amintirile și halucinațiile își fac loc în agonia sa de 127 de ore. Dar, pe de altă parte, filmul poate fi văzut și ca triumful acestui individ, care ia o decizie dificilă și își continuă viața de aventurier în ciuda handicapului. Chiar dacă „morala” este interpretabilă (în funcție de sensibilitățile fiecăruia), asta contează mai puțin. Ca oricare alt film al lui Danny Boyle, „127 Hours” este o orgie de imagini dirijată de un soundtrack hiperactiv și antrenant. Din fericire, acesta este unul dintre experimentele sale mai reușite, încurajat probabil și de faptul că Oscar-ul pentru ”Slumdog Millionaire” i-a adus un plus de libertate creativă.

La fel ca și ”Slumdog...” și - parțial - ”28 Days Later”, ”127 Hours” este filmat în digital (diferite formate). Chiar dacă mi s-a părut distracting de câteva ori, în general digitalul aduce o savoare aparte acestui film.. De la vistele impresionante care ne prezintă canionul în toată splendoarea sa, inundat de o arzătoare lumină portocalie, până la close-up-urile lui James Franco prins între bolovan și piatră, Boyle alături de directorii săi de imagine (Anthony Dod Mantle și Enrique Chediak) reușesc să creeze o experiență în principal vizuală, toată forța filmului avându-și originea în forța imaginilor. În plus, mai există „confesiunile” lui Ralston, pe care acesta le filmează singur, cu ajutorul unei camerei digitale de buzunar și care îmbogățesc expresivitatea cinematografică a filmului. Boyle nu se sfiește să folosească split-screen-uri, cadru în cadru și alte tipuri de colaje pentru a surprinde și, în mare, efectele sunt reușite.

Trebuie totuși amintit, în final, și James Franco, care este în cadru de la început până la sfârșit. În ciuda extravaganței vizuale și a decorului natural care invită la contemplare/epatare, Boyle nu uită că punctul de interes este personajul său principal și îl pune pe acesta în centrul fiecărui set-up, iar Franco se achită mai mult decât onorabil de toate îndatoririle sale de unic protagonist. Nu cred că are rost să înșirui cele mai reușite secvențe ale sale, pentru că nu vreau să minimalizez meritele pe care le are pentru prestația sa în filmul ca întreg.

”127 Hours” s-ar putea să fie mai mult stil și mai puțină substanță. Dar cred că esența este acolo, pentru cine vrea să o caute, iar subiectul său nu este incredibilul canion, nici senzaționala „evadare”, ci elementul uman (sintagmă intenționat impresonală) din centrul tuturor acestora. Nominalizarea sa la Oscar, chiar dacă oarecum surprinzătoare (un film atât de „mic”!), are sens și recunoaște, în continuare, talentul filmic al lui Boyle, care pare să nu se dea la o parte de la cele mai periculoase aventuri cinematografice.