The Hunchback of Notre Dame (SUA, 1996)

The Hunchback of Notre Dame

(SUA, 1996)

Regia: Gary Trousdale, Kirk Wise

Voci: Tom Hulce, Tony Jay, Demi Moore, Kevin Kline

Rating: 4.5/5

Privind retrospectiv, „Cocoșatul de la Notre Dame” este unul dintre cele mai subapreaciate lungmetraje de animație ale studiourilor Disney. Și asta în ciuda faptului că este realizat de aceeași echipă (în special regizorii Trousdale și Wise și compozitorul Alan Menken) care au semnat unul dintre cele mai mari succese ale erei de după moartea lui Walt - ”Beauty and the Beast” și unei distribuții vocale excelente. Bazat pe romanul (aproape) omonim al lui Victor Hugo și realizat cu o extraordinară atenție pentru detaliu și tehnică, ”The Hunchback of Notre Dame” este o capodoperă muzicală profundă și flamboaiantă.

Sigur, deranjează numeroasele modificări aduse sursei literare. Nu e ușor să te iei de o asemenea capodoperă, dar asta nu reprezintă o problemă pentru Disney de obicei. În consecință, cronologia romanului este schimbată (practic, acțiunea filmului nu acoperă decât câteva zile), iar trăsăturile personajelor sunt modificate. Phoebus devine un ireproșabil cavaler al dreptății; Quasimodo este mult mai binevoitor și deloc surd (poate să cânte foarte frumos...), dar este ușor schizofrenic; Frollo nu mai este arhiepiscop, ci judecător, dar - în esență - este același personaj complicat, păstrând proporțiile (sutele de pagini ale lui Hugo versus cele 85 de minute ale animației). Și totuși, filmul atinge unele dintre temele romanului (pledoaria pentru toleranță, condiția umană, în special în relație cu Dumnezeu, destin și Iad, sacru vs. profan și alte teme romantice  etc.) și atestă aceeași dragoste pentru arhitectura catedralei parisiene din titlu. Fratele meu consideră că este chiar un film profetic, fiindcă - parafrazez - înfățișează un oficial parisian obsedat de înlăturarea țiganilor, nefiind dispus să le acorde prezumția de nevinovăție. Într-un fel, nu ar trebui să ne deranjeze chiar atât de tare abaterile comise de animatori. Toate adaptările cinematografice (după orice operă literară, nu doar ”Notre Dame de Paris”) își permit să modifice elemente uneori esențial ale sursei. Iar în cazul de față, Hugo însuși a modificat finalul când a scris libretul operei ”La Esmeralda”, de Louise Bertin.

Este considerat una dintre cele mai dure producții din istoria studioului, iar acest lucru spune ceva (să nu uităm că în filmele Disney protagoniștii își pierd foarte des rudele pe parcursul poveștii, iar uneori chiar eroii dau colțul, e drept, temporar, în timp ce personajele negative au parte de decese spectaculoase). ”The Hunchback of Notre Dame” este plin de imagini care probabil sunt menite să sperie copiii- Quasimodo nu este cel mai frumos erou, violența nu lipsește din niciun act al filmului, uneori fiind destul de grafică, nelipsind nici tortura etc. - iar, în plus, există unele imagini mai provocatoare care revelează infatuarea lui Frollo pentru Esmeralda. 

În final, trebuie amintite încă două aspecte. Muzica lui Alan Menken domină întregul fundal sonor și, din multe puncte de vedere, ”The Hunchback of Notre Dame” este capodopera sa (deși a luat 8 Oscar-uri pentru alte 4 filme): un spectacol muzical fără compromis, aproape o mini-operă. La succesul căreia concură și extraordinarele talente care își împrumută vocile personajelor. Deși mai puțin celebre decât în ziua de azi (vezi ”Rango”), dar foarte celebre pentru epoca la care a fost făcut, vocile lui Hulce, Moore, Kline, Tony Jay și Jason Alexander (care este obligatoriul comic relief) sunt perfecte. Cântecele, vocile, plus combinația de animație tradițională și cea asistată computerizat, schema de culori și forța materialului de bază garantează un spectacol excepțional.