Saturday, November 27, 2010

RO 2010 - Partea a 15-a: Portretul luptătorului la tinerețe

Portretul luptătorului la tinerețe
(România, 2010)


Regia: Constantin Popescu jr.
Cu: Constantin Diţă, Bogdan Dumitrache, Catalin Babliuc, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin

Rating: 3.5/5

Odată cu acest film, mi-am îndeplinit unul dintre scopurile pentru acest an: de a vedea (și scrie despre) 15 filme românești. „Portretul luptătorului la tinerețe” este o cronică a rezistenței anti-comuniste din anii '50, centrată în jurul condus de Ioan Gavrilă-Ogoranu (Constantin Diță). Realizatorii aleg o structură narativă interesantă (care ridică anumite dificultăți): acțiunea filmului, care se petrece între 1950 și 1957 este prezentată în episoade sau tablouri, fără a se concentra pe un personaj principal și explorând din belșug și partea adversarilor (adică securiștii). În a doua jumătate a filmului, filmul se concentrează din ce în ce mai mult pe Ogoranu și pe grupul său din ce în ce mai restrâns, dar nu lipsesc abterile înspre alte evenimente.


„Portretul luptătorului la tinerețe” este cel mai aproape, din ultimii ani, de a fi un film epic românesc. Are multe dintre calitățile/trăsăturile unui astfel de film: lungimea (în jur de 2 ore și jumătate), plasarea acțiunii în trecut, bucata de timp pe care o acoperă (aproximativ 7 ani), abordarea unui grand sujet (lupta anti-comunistă/insurecția) și o distribuție bogată (mulți figuranți, dar și multe „vedete” în roluri pasagere: printre securiști îi regăsim pe Mimi Brănescu, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin, Teodor Corban sau chiar Mihai Bendeac, iar printre partizanii care mor destul de repede îi recunoaltem pe Alexandru Potocean („Nunta mută”, ”4,3,2” etc.) sau pe Paul Ipate („Hârtia va fi albastră” și deja mult prea multele reclame la Vodafone)).


În același timp, nu se poate spune că „Portretul luptătorului...” se încadrează în stilul absurd-minimalist care a consacrat cinematografia românească din ultimii ani, dar putem identifica unele trăsături ale „noului val” în acest film: absența muzicii (cu excepția a două secvențe: una în care partizanii cântă „Mă dusei să trec la Olt” pentru a sărbători moartea lui Stalin și alta în care reușesc să prindă un post de radio care transmite un blues) și faptul că este filmat din mână. Că nu e muzică ajută pentru a mări tensiunea în anumite secvențe, dar le face mult prea lungi pe altele. Cât despre filmatul din mână, e drept, acesta nu este specific cinema-ului românesc și poate fi întâlnit în alte filme cu care „Portretul...” s-ar putea identifica oarecum: ”Savind Private Ryan” sau - mai ales? - ”Che”, al lui Steven Soderbergh.


”Portretul luptătorului la tinerețe” este un film lung și ia timp până să se facă înțeles. Are și alte minusuri. M-a deranjat în special platitudinea personajelor negative, care vorbesc în sintagme învățate la partid și îi snopesc în bătaie pe legionari... ăăă, partizani. Nu mă îndoiesc că aceștia erau în realitate unidimensionali, dar - din punct de vedere narativ - nu te ajută să ai vreo 4-5 personaje care par să fie copia psihologică a aceluiași om. Nici luptătorii nu sunt personaje foarte complexe, iar datorită structurii narative inedite, filmul pare câteodată confuz, iar montajul creează lungimi nedorite. Totuși, până la urmă, cred că este un film bun și până la final răsplătește răbdarea de a sta și de a-l urmări.

2 comments:

L'emmerdeur said...

filmul ăsta pleacă din start cu un handicap: invaliditatea subiectului, în sensul că "adevărul" istoric este spus doar pe jumătate. nu apare niciodată o referire la cei din spatele "teribiliştilor" care o frecau zi şi noapte prin boscheţi şi păduri - adică legionarii. mâncarea, armele, mijl. de comunicare - toate erau asigurate de legionari, care, fiind spus, nu erau nişte Marii virgine.

un alt lucru aiurea în filmul ăsta este că din dorinţa de a fi cât mai puţin emotional engaging (aşa se spune, nu?), toată construcţia este plată, lipsindu-ie scânteia. cu alte cuvinte, filmul ăsta este exemplul cel mai simplu de cum să nu faci un film liniar, respectând punct cu punct cronologia istorică - aşa cum erau pe vremuri pginile alea de cronologie din biografia unui autor, de la început de carte.

Victor said...

Sunt de acord cu adevarul istoric prezentat pe jumatate; nu cred ca acest lucru afecteaza calitatea filmului.

In ceea ce priveste constructia, mie mi-a placut ideea cu care (cred) ca s-a pornit: de a prezenta un fenomen istoric prin episoade. Insa sunt de acord ca realizarea nu este cea mai fericita