RO 2010 - Partea a 7-a: Medalia de onoare

Medalia de onoare

(România, 2009)

Regia: Călin Peter Netzer

Cu: Victor Rebengiuc, Camelia Zorlescu

Rating: 4/5

Acum ceva ani, C.P. Netzer realiza primul lung-metraj, „Maria”, un film care nu (m-)a impresionat în mod special și care nu și-a câștigat locul printre filmele care anunțau „noul val”. Se remarca doar prin prestația actriței Diana Dumbravă, care a primit ceva premii, fiind chiar nominalizată de Academia Europeană de Film la premiul pentru cea mai bună actriță (europeană) a anului. Nu știu de ce Netzer a așteptat atâția ani să facă un nou film, dar adevărul este că așteptarea a meritat.


„Medalia de onoare”, ca și „Felicia, înainte de toate” a făcut turul festivalurilor în 2009 și apoi a ajuns în competiție la TIFF în 2010. Acțiunea filmului de petrece în 1995. Victor Rebengiuc este pensionar, veteran de război, care locuiește cu soția sa într-un apartament din București, deși nu își mai vorbesc de câțiva ani. Într-o zi, el primește o medalie pentru fapte eroice din război și - după ce se convinge că merită să o primească - viața lui se schimbă: recapătă respectul fiului și soției, devine erou în scara blocului, copiii vin la el să le povestească despre război, iar Ion Iliescu însuși îi prezintă medalia într-o ceremonie solemnă la Cotroceni. Dar nu durează mult, pînă când află că medalia i-a fost acordată din greșeală și atunci începe adevărata luptă pentru a-și păstra demnitatea regăsită.


Este greu de spus că Victor Rebengiuc face rolul carierei sale (mă gîndesc, oare care nu este rolul carierei sale?) Premiat în mai multe rânduri pentru acest film (inclusiv la TIFF), el construiește un personaj aflat la granița între ridicol, umilință, nebunie și nostalgie. Un bătrân încăpățânat, care își recunoaște greu greșelile comise, convins că posedă cunoștințe medicale extinse fiindcă l-a ajutat pe băiatul său să învețe în facultate, iar acum dă sfaturi partenerelor de jocuri ale soției sale; disperat să își regăsească locul său în viața celor din jur... Sunt revelatoare momentele în care el încearcă să scape de medalie, apoi, după ce este convins că nu este nicio greșeală, urmează procesul de amăgire prin care se convinge că a înfăptuit o mare faptă vitejească. Apoi, după ce află adevărul, este senzațional în încercările disperate de a păstra medalia, culminând cu scena în care încearcă să-l forțeze pe adevăratul posesor al medaliei, un veteran schilodit de război (Radu Beligan, într-o apariție magnifică de doar 5 minute) să semneze că nu are pretenții la posesia medaliei.

Filmul are un ritm foarte bun, reușind să păstreze tonul tragicomic pe parcursul răsturnărilor de situație. Conform regizorului, fiecare scenă a fost gândită ca un plan-secvență, anticipat de un cadru centrat pe un detaliu (chiar dacă, tot după regizor, aceasta concepție nu s-a păstrat în totalitate după montaj). Câteva secvențe orchestrate pe muzică de Philip Glass (un compozitor minimalist!) îl prezintă pe Rebengiuc singur, în autobuz sau plimbîndu-se pe lângă monumente dedicate eroilor de război. Aceste secvențe - chiar dacă sunt un pic cam dese/multe - impresionează prin forța lor reținută, jocul actorului și montajul ducând încet povestea mai departe și anticipând ceea ce urmează.


În final, trebuie să amintesc scena care a provocat cele mai multe râsete și aplauze la TIFF: ceremonia de la Cotroceni în care Ion Iliescu își joacă propriul rol. Deși Rebengiuc este perfect în rol, surprinzătoare este și ușurința cu care Iliescu se joacă pe el însuși, dând filmului parcă o ușoară ironie care - am eu impresia - nu a fost intenționată. Dar chiar dacă poate rupe un pic ritmul filmului, scena este delicioasă și și-ar merita locul printre cele mai reușite scene ale anului cinematografic românesc.