Copie conforme (Franța/Italia/Iran, 2010)

Copie conforme

(Franța/Italia/Iran, 2010)

Regia: Abbas Kiarostami

Cu: Juliette Binoche, William Shimell

Rating: 3.5/5

Această coproducție este regizată de un iranian, are ca protagoniști un englez și o franțuzoaică, iar acțiunea se petrece în Italia. Într-adevăr universal, filmul de față este primul lungmetraj de ficțiune pe care Abbas Kiarostami îl realizează în afara Iranului. Și, odată cu mutarea, reununță la amatori și la abordările extreme asupra artei cinematografice din celelalte filme ale sale (mai ales ”Ten” și ”Shirin”). Astfel, ”Copie conforme” pare un joc, parcă inspirat de ”Viaggio in Italia” de Rossellini: un scriitor și o franțuzoaică care locuiește în Italia alături de fiul său petrec o zi împreună, deși nu se cunosc de dinainte, vizitând Toscana rurală. De la un punct, însă, odată ce proprietara unei cafenele presupune că sunt căsătoriți, cei doi încep să se prefacă că sunt un cuplu adevărat și petrec restul zilei de ca și cum ar fi soț și soție de 15 ani, certându-se pentru nimicuri, aducându-și reproșuri, exagerând, gesticulând și - foarte important - împărtășind o stranie familiaritate unul cu celălalt.

”Copie conforme” jonglează cu noțiunile de „copie fidelă” (posibil titlu pentru o eventuală ieșire a filmului în cinematografele românești), „original” și cum percepția omului modifică sensurile acestora. În film, personajul masculin este un scriitor care tocmai a scris o carte despre cum sunt privite copia și originalul în artă. Iar filmul însuși începe să se joace cu ideea aceasta, nu numai prin faptul că cei doi ajung să interpreteze o copie a unui cuplu adevărat, dar sondând însuși natura cinematografului: nu toate relațiile dintr-un film sunt copii ale unor relații din realitate? cât de mult trebuie să căutăm ca să găsim un model cu adevărat original? etc. Cu toate acestea, citatele directe din alte filme sunt rare. O conversație în patru (alături de un cuplu „real”) despre semnificația unei statui care înfățișează un bărbat și o femeie (pe care nu o vedem în întregime) amintește de „Anul trecut la Marienbad”, de Alain Resnais, iar o scenă în care „cuplul” călătorește cu mașina pare sustras de Kiarostami din ”Ten”, propriul său film. Dar cam atât...

Juliette Binoche a primit premiul de interpretare la Cannes anul acesta. Este o alegere interesantă, deși poate oarecum prefigurată înainte ca filmul să fie văzut. Ca și co-star-ul ei (baritonul englez William Shimell), Juliette Binoche joacă intenționat prost în unele scene, over-acting-ul devine regulă în a doua parte a filmului, iar cei doi își joacă scenele cu umor, stângăcie și naturalețe, dar spectatorul nu e niciodată sigur cât din ceea ce fac este plănuit și regizat și cât este rateu. Dar dacă Kiarostami pare să lase lucrurile în voie în ceea ce privește jocul actorilor, el rămâne destul de concentrat asupra stilului. De data aceasta, el alege în principal cadre lungi, fluide, dar folosește (din nou) cadrul fix pentru a obține un efect mai puternic al unor scene (de exemplu, cearta falsă de la restaurant, în care cei doi sunt filmați frontal). Și mai este un lucru interesant: unele cadre fixe încep ca prim-plan-uri, dar apoi actorul se dă la o parte, iar cadrul se dovedește mai larg. Exemplu perfect este finalul, în care bărbatul se privește poate în oglindă, apoi pleacă, iar noi vedem perspectiva orașului prin fereastra din spatele său. Iar apoi începe genericul de final, care se derulează doar în această fereastră, nu și în restul cadrului, de parcă am privi un film prin intermediul altuia.

”Copie conforme” este departe de a fi o capodoperă, dar este un film original, o joacă cu idei care este undeva la jumătate între travelogul romantic Hollywood-ian și filmul de artă europea, îmbrățisând clișeele, dar refuzând ordinarul. Chiar dacă îi lipsește atât cadența, cât și viziunea, filmul este frumos... Inutil, dar frumos...