Film socialisme (Elveția/Franța, 2010)

Film socialisme

(Elveția/Franța, 2010)

Regia: Jean-Luc Godard

Rating: 3/5

„Film socialisme” este compus din trei părți. Prima (și cea mai amplă, aproape o jumătate din întreg) ne poartă într-o croazieră pe Mediterana, unde - în pur stil godard-ian - imaginile se înșiră după o logică a lor, diferite personaje intră și ies din focus (printre care și poeta/cântăreața Patti Smith), iar pe fundal se schițează o istorie despre aur spaniol furat, Rezistența din al doulea război mondial, naziști etc. A doua parte are ca decor un garaj din Franța, unde o echipă de jurnaliști TV vine să-i ia interviu unui candidat. Cei doi copii ai acestuia, însă, sabotează reportajul, provocându-și părinți la o dezbatere pe teme democratice. Iar a treia parte, cea mai scurtă (doar 15 minute) este o călătorie în stil documentar (cu imagini de arhivă, narațiune din off) în locurile pe care croaziera de la început le vizita: Alger, Barcelona, Palestina, Odessa, Grecia (antică).

Din multe puncte de vedere, filmele lui Godard mă depășesc. Pe de altă parte, câteodată mă și plictisesc și nu am timp pentru prostiile astea. Dar mai există și un alt aspect. După un generic tipic, „Film socialisme” începe cu imaginea unei ape învolburate, filmată într-un HD aproape perfect, într-un cadru plonjat vertical. O voce de bărbat spune „Banii sunt un bun public”, iar o voce feminină îi răspunde: „La fel ca apa, atunci.” Fie că ești de acord cu Godard sau nu, fie că îți pasă sau nu și indiferent câtă cultură (cinematografică sau generală) ai în tine, nu poți să nu fi fascinat de cum o secvență atât de simplă te atrage instantaneu și dă ritmul întregului film. Cadrul este static, dar marea se mișcă frenetic, valurile antrenează presentimentul că ceva nu e în regulă. Mai târziu, în timp ce unii pasageri se distrează ignorând că suntem într-o criză economică globală, alții deplâng, extrem de pesimiști, prezentul, trecutul și viitorul. Primele 40-50 de minute ale filmului sunt extraordinare.

Recunosc, mi s-a rupt firul în timpul celei de-a doua părți. Poate trebuie să revăd filmul ca să-i înțeleg rostul. Ultimul Godard pe care l-am văzut, „Eloge de l'amour”, era și el constituit din 2 părți, dar acolo se vedea întregul. Chiar și un film de sketch-uri poate fi coerent în întregul său. Dar „Film Socialisme” are această lungă secvență de vreo jumătate de oră, care nu reușește să fie nici satiră, nici discurs politic, nici - în ciuda unor cadre lungi, bine prinse - prea interesantă cinematografic. În plus, ceva nu este deloc în regulă cu imaginea unui băiat blond, de vreo 10 ani, care poartă un (cam larg) tricou roșu cu o seceră, un ciocan și înscrisul ”CCCP”. 

A treia parte este o revenire la stilul propus de prima bucată și sugerează o morală, doar că sunt folosite mai mult imagini de arhivă, iar inserturile din alte filme devin mult mai frecvente (dar și mai aleatorii: dacă secvența scărilor din „Crucișătorul Potemkin” apare justificat, o secundă cu Charlie Chaplin cântând la vioară, full make-up, în ”Limelight” te lasă să te întrebi dacă nu cumva Godard nu ne cam ia peste picior...)
 

Per ansamblu, „Film socialisme” mi s-a părut subțirel în raport cu grandoarea temelor abordate și refuz să accept că nu există anumite pretenții nejustificate în spatele șirului aproape interminabil de citate care constituie, practic, dialogurile filmului. Dar există lucruri de văzut (și de auzit) în film. Este unul dintre cele mai bune exemple de cinematography digitală pe care le-am văzut: de la imaginile superbe în HD, până la imagini low-definition și manipulări digitale ale cadrelor, de tip glitch art/datamoshing. La fel de fascinant este sunetul digital, Godard profitând de limitările unei prize directe în care vântul sau sunetele unei discoteci sună ca un zgomot neplăcut, jucându-se apoi cu sunetele care când sunt stereo, când nu sunt, când sunt numai într-o ureche, când sunt în ambele...

P.S.: Trailer-ul filmului este chiar filmul, accelerat de 100 de ori, astfel încât să dureze un singur minute. E drept că De Palma a făcut același lucru pentru ”Femme fatale” în urmă cu câțiva ani, dar pentru „Film Socialism”-ul lui Godard, care se afirmă ca reprezentant al erei digitale, ideea pare să fie alta.*wink*