Man of the West (SUA, 1958)

Man of the West

(SUA, 1958)

Regia: Anthony Mann

Cu: Gary Cooper, Julie London, Lee J. Cobb, Jack Lord

Rating: 3/5

Încă de la începuturi, western-ul a fost un teren ideal pentru inovații formale și un teatru alegoric în care sunt puse în scenă frământări existențiale, prin filmarea spațiilor largi nelocuite și prin examinarea relațiilor dintre oameni (familii dezbinate, eroi solitari, vecini care locuiesc la kilometri depărtare, șerifi, nelegiuți, minorități...) și a imensei „zonei gri” morale dintre bine și rău. În cele mai bune momente ale sale, ”Man of the West” aduce toate acestea în discuție. Alteori, este un show ieftin, întunecat (adică prost luminat și filmat), în care actorii exagerează fără nici un sens de ghidare regizorală.

Western-urile lui Anthony Mann sunt unice în felul lor. Păstrând elementele unei tradiții a genului (veche de la începuturile cinematografului), Mann aduce inovații în creionarea unor (anti-)eroi cinici, care par să facă lucrurile bune din pur egoism și nu sunt deloc fericiți că îi ajută pe ceilalți. Cu James Stewart în rolul principal, în filme precum ”The Man from Laramie” sau ”Winchester '73”, viziunea regizorală își atinge scopurile. În cazul lui ”Man of the West”, însă, lucrurile nu merg atât de bine.

Gary Cooper joacă rolul lui Link Jones, un criminal reformat, care este forțat să se alieze din nou cu fosta lui gașcă, condusă de „Unchiul” Dock Tobin (Lee J. Cobb), pentru a-și salva propria piele și pe cea a însoțitoarei sale, cântăreața Billie Ellis (Julie London). Evident, titlul filmul nu spune nimic, dar sincer, nu se poate nega că personajul lui Cooper este un om din vest (dar Omul Vestului implică o nuanță pe care filmul nu o merită).

Mann sparge câteva tabu-uri cu acest film. Scene precum cea în care nelegiuții o forțează pe Billie să se dezbrace sau confruntarea dintre Link și  sunt șocante și poate destul de dure pentru epoca în care au fost făcute, dar, sincer, nu m-a impresionat realizarea lor. În schimb, finalul în care Link îi înfruntă pe mai mulți membrii ai fostei sale găști într-un oraș-fantomă este extraordinară din toate punctele de vedere: suspansul, unghiurile de filmare, montajul, încadraturile (în special scena în care Link este căzut pe verandă rănit la umăr, iar Claude, „vărul său”, este sub aceasta, rănit la picior, în același cadru, care arată ca un split-screen). 

Personajul creat de Gary Cooper se înscrie în lista personajelor din western-urile lui Mann. Dur, dar principial, el pare să fie mai atașat de foștii săi camarazi decât de restul oamenilor, pe care filmul îi prezintă ca lași, ratați și banali. Tâlharul Cooper este, în schimb, larger than life, chiar dacă se vede clar că regretă faptul că trebuie să îi elimine, unul după celălalt, pe cei alături de care a copilărit și și-a trăit cea mai mare parte din viață. El este, de fapt, la fel ca ei, dar își impune schimbarea din dorința de a avea o viață liniștită. Din acest punct de vedere, felul în care acțiune decurge lasă un pic semne de întrebare... Link nu vrea să îi ucidă, spunând că va dovedi astfel că este la fel ca ei, dar ajunge să îi ucidă pe toți și va fi chiar satisfăcut de cum au ieșit lucrurile.

La vremea premierei filmului, acesta a fost criticat pentru faptul că Gary Cooper era mult prea în vârstă pentru rol, în timp ce Lee J. Cobb, interpretul „unchiului” său, era cu vreo 10 ani mai tânăr. Deși discrepanța este evidentă, iar faptul că Billie se îndrăgostește de Link este ridicol, eu nu aș critica filmul din acest motiv. Nu mă deranjează atât vârsta actorilor, dacă interpretarea este bună. Nu l-aș critica niciodată pe Laurence Olivier că l-a jucat pe Hamlet la 40 de ani, de exemplu. În cazul lui Gary Cooper, pe care nu îl consider un actor excepțional, prestația lui din ”Man of the West” este mai mult decât satisfăcătoare. În scenele de la începutul filmului, în care vedem reacțiile sale la prima întâlnire cu un tren, este foarte bun și, în general, pare să își înțeleagă bine personajul. Eventualele defecte survin mai degrabă din cauza scenariului slab (sau, mă rog, unii ar zice că de fapt este cultivat un fel de minimalism, o reducere la esențial a genului) și aparentei lipse de decizie regizorală. Lucrurile sunt un pic mai grave în cazul lui Cobb, care este lăsat să-și joace rolul foarte liber, gesturile sale fiind exagerate iar replicile aproape neinteligibile.