Yol (Turcia/Elveția/Franța, 1982)

Yol

(Turcia/Elveția/Franța, 1982)

Regia: Serif Gören, Yilmaz Güney

Cu: Tarik Akan, Serif Sezer, Halil Ergün, Meral Orhonsay

Rating: 4/5

Nu pot să spun că sunt expert în filmul turc, dar am văzut mai multe filme, din diferite perioade ale istoriei lor și ceva coproducții, nu atât cât să dau verdicte, dar cât să-mi fac un fel de imagine de ansamblu. Dintre toate, cel mai important film este acest ”Yol” („Drumul”), câștigător al Palme d'Or-ului în 1982, venit ca o încununare a cinematografiei turcești din ultimii ani și o recunoaștere a regizorului (inițial actor) Yilmaz Güney, care a „regizat” acest film (la fel ca și altele înainte lui) din închisoare (totuși, a supervizat personal montajul, după ce a fost eliberat).

Oarecum potrivit, filmul începe într-un penitenciar, unde deținuții își așteaptă permisiile reținute de regimul militar care a instituit legea marțială. Când acestea vin, într-un final, urmărim poveștile a mai mulți deținuți, care fiecare se duce înapoi la familie sau prieteni și încearcă să își pună viața în ordine în cele câteva zile de răgaz. Unii locuiesc la o zi de mers cu trenul, alții în celălalt capăt al țării, cum este cazul unui kurd care merge până la granița cu Syria. Fiecare dintre ei are probleme cu soția... Unul trebuie să o recucerească după ce familia ei îl acuză de moartea cumnatului său, altul trebuie să-și pedepsească soția, care a călcat în păcat la scurt timp după ce acesta a mers la pușcărie. Altul trebuie să se însoare cu femeia unui prieten de-al său care a murit (căci așa este tradiția/legea)...

Din start, filmul aruncă o privire asupra inegalităților sociale și statutului femeii într-un stat musulman care se vrea laic, dar este menținut așa doar printr-o dictatură militară. Filmul nu are un ton care condamnă neapărat, dar se vede frustrarea realizatorilor cu încălcarea libertăților civile și fanatismul religios.

Ceea ce îl face durabil, dincolo de dimensiunea politică, este sinceritatea cu care sunt surprinși oameni obișnuți și încercările prin care trec aceștia. Cred că această latura umanistă, plus o tehnică cinematografică foarte rafinată, imaginile neintrând în calea poveștilor (deși câteva peisaje îți taie răsuflarea), combinată cu o adevărată artă a protretului cinematografic.