Pianomania (Austria/Germania, 2009)

Pianomania

(Austria/Germania, 2009)

Regia: Robert Cibis, Lilian Franck

Cu: Stephan Knüpfer, Pierre-Laurent Aimard, Alfred Brendel, Lang Lang.

Rating: 4/5

Pianul, acest monstru neîmblânzit

Experiența ”Pianomania” pentru mine a fost una foarte interesantă. Filmul rulează săptămâna aceasta în Cluj, la Cinema Victoria și din câte știu eu, nu a mai fost arătat niciunde altundeva în România. Cu toate acestea, în vinerea „premierei”, am fost singurul spectator în sală. Ceea ce este păcat, pentru că ”Pianomania” este un documentar de calitate, făcut pentru marele ecran și care merită văzut. „Eroul” acestei povești este Stephan Knüpfer, tehnician Steinway angajat al Filarmonicii din Viena, cel care acordează pianele marilor interpreți. Îl vedem mai ales alături de Pierre-Laurent Aimard, care urmează să înregistreze Arta Fugii a lui Bach, dar și alături de Lang Lang, Alfred Brendel sau duo-ul Igudesman & Joo (dacă nu știți cine sunt, căutați ”A Little Nightmare Music” pe youtube... you will not be disappointed!)

Subintitulat ”În căutarea sunetului perfect”, filmul este o incursiune unică în lumea misterioasă și (se pare) necunoscută a sunetelor. Poate vorbesc un pic prea personal, dar secvențele în care Knüpfer manipulează pianul în fel și chip, uneori chiar brutal, în încercări repetate de a obține sunetele potrivite, așa cum sunt ele cerute de interpreți. La fel de interesant este modul în care acesta observă elementele din fiecare spațiu de concert care ar putea modifica sunetele sau cum găsește soluții pentru amplasarea microfoanelor care îl înregistrează pe Aimard, avertizându-ne în același timp că există și păcatul de a controla lucrurile prea mult. 

Nu cred că este chiar întâmplător că filmul este construit în jurul Artei Fugii a lui Bach, o operă misteriosă, rămasă neterminată, construită în jurul unei singure teme, reluată prin numeroase variațiuni în contrapunctele atât de dragi lui Bach. Mai mult, deși opera se poate interpreta în întregime la pian, nu este sigur pentru ce ansamblu de instrumente a fost concepută. De aceea, pare cu atât mai potrivit pentru acest film faptul că Aimard își dorește anumite melodii să sune ca un clavecin, altele ca o orgă sau altele să sugereze un mic ansamblu cameral.

Portretul pe care documentarul îl face eroului său pare, inițial, cel al unui singuratic, un tehnician profesionist a cărui viață se învârte în jurul acestui instrument. Dar, pe parcurs, îl descoperim ca o personalitate vibrantă, aflat în centrul acestei lumi a artiștilor și tehinicienilor, a producătorilor muzicali și a specialiștilor în înregistrări. Cât despre interpreți, Knüpfer îi admiră, dar în același timp nu le invidiază viața, dovedindu-se până la urmă și el un artist în felul său. Genericul de final în regăsește singur la pian, construind din disonanțe o stranie, dar autentică melodie, care încheie perfect această operă.

Nu sunt singurul care recomandă ”Pianomania”. Anul trecut a fost nominalizat de Academia Europeană de Film la Premiul pentru Documentarul Anului. Așa că, dacă sunteți prin Cluj săptămîna asta, poate nu ar strica să încercați acest film, mai ales dacă vă găsiți pe lângă Cinema Victoria.