Shine a Light (SUA, 2008)

Shine a Light

(SUA, 2008)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Mick Jagger, Keith Richards, Ron Wood, Charlie Watts

Rating: 4/5

Performance!

Un concert privat organizat de Bill Clinton cu ocazia împlinirii a 60 de ani devine prilej pentru ca Scorsese și The Rolling Stones să dea frâu unei avalanșe de muzică și lumini care va deveni acest ”Shine a Light”, cel mai impresionant (chiar dacă și cel mai mainstream) film de concert al ultimei decade. Rafturile de DVD-uri sunt pline de concerte filmate, dar ”Shine a Light” este un film adevărat. Iar pentru a-l duce la capăt, Scorsese și directorul de imagine Robert Richardson (coloborator frecvent) au adunat o adevărată armată de operatori, printre care nume sonore de Oscarizați și Oscarizabili precum Robert Elswit, Emmanuel Lubezki sau Andrew Lesnie.

”Shine a Light” începe cu un prolog foarte amuzant de 10 minute, în care îi vedem - alternativ - pe Rolling Stones repetând sau în concert și pe Scorsese cu echipa pregătind filmările. Imaginea este când color, când alb-negru, într-o varietate de format-uri. Apoi, toată lumea se întâlnește la Beacon Theater din New York, apare și Bill Clinton & soția, apoi invitații lui. Tema principală a acestui prolog este playlist-ul concertului, pe care Scorsese încearcă să-l afle (”Nu trebuie să fie în ordine”, spune el), iar Jagger îl tot amână, până cu câteva minute înainte de concert. Dacă acestă introducere promite oarecum un documentar cu scene de concert (precum ”Gimme Shelter”, să zicem), pentru restul filmului Scorsese ”se mulțumește” să filmeze concertul, întrerupându-l din când în când cu întregistrări de arhivă, interviuri cu membrii formației, a căror rol nu este de a trasa un narativ al filmului sau de a povesti istoria Rolling Stones, ci mai degrabă au funcția de interludii amuzante, explică dinamica grupului și, uneori, pun în perspectivă anumite momente din concert.

Este ușor să transformi o cronică a acestui film într-o recenzie muzicală. Și, pe bună dreptate, nu se poate să nu te impresioneze prima interpretare live a melodiei ”As Tears Go By”, sau solo-urile de saxofon ale lui Bobby Keys, pe care acesta le reia la peste 35 de ani de când le-a întregistrat prima oară, sau liniile melodice ale pianistului Chuck Leavell (pe care nu îl vedem prea mult, dar îl auzim aproape în continuu), sau apariția lui Buddy Guy, care rupe un blues cu băieții. Dar esența filmului este modul în care Scorsese și echipa lui surprind momentele muzicale și le transpun în film. Mertitul le revine nu numai regizorului și operatorilor, dar și editorului David Tedeschi, departamentului de sunet și celui de lumini. Astfel, tonul filmului se pliază pe fiecare melodie în parte. ”Jumpin Jack Flash”, care deschide concertul, este iute și haotică și la fel este și montajul. Planurile strânse alternează cu cele largi, sărim de la un membru al formației la altul etc. Pentru o baladă, cum este ”As Tears Go By” de exemplu, cadrele sunt mai lungi și mai apropiate, este surprinsă emoția interpretării... Pentru ”Far Away Eyes”, o melodie country, camera se apropie atât de mult de Jagger încât ai impresia că stai lîngă el. ”Shine a Light” reușește să te pună în pielea publicului într-un mod în care nici măcar un concert live nu ar reuși. Îți oferă ocazia unică de a observa toate detaliile care ar trece neobservate: picăturile de salivă care sar în aer, mucuri de țigară, atingeri tandre între cei de la backing vocals, transpirația de pe hainele interpreților, împungerile în joacă ale acestora pe fundal în timp de Jagger aleargă ca un copil cu ADHD dintr-o parte în alta a scenei, reușind în același timp să cânte melodiile, să flirteze cu invitații și să antreneze publicul.

Unii oameni au fost dezamăgiți de acest film așteptându-se la mai mult de la Scorsese decât să filmeze un concert. Ei bine, într-un deceniu în care Scorsese a luat un Oscar în sfârșit pentru ”The Departed” și a dus la capăt proiecte ambițioase precum ”Gangs of New York” și ”The Aviator”, ”Shine a Light”, dacă nu este cel mai bun dintre acestea, este cu siguranță cel mai neașteptat, un film de o vitalitate extraordinară și o pledoarie pentru un alt tip de cinema popular. Și, oricum, Scorsese a dovedit în nenumărate rânduri că poate să facă un documentar muzical ca la carte. Este de ajuns să menționez cel despre Bob Dylan, ”No Direction Home” sau mai vechiul, dar foarte ambițiosul ”The Last Waltz”. Acesta din urmă începe cu o recomandare: This film should be played loud! Aceeași frază poate să preceadă și ”Shine a Light”.