Orphans of the Storm
(SUA, 1921)
Regia: D.W. Griffith
Cu: Lillian Gish, Dorothy Gish, Joseph Schildkraut, Monte Blue
Rating: 4.5/5
Bazat pe piesa de teatru ”The Two Orphans”, filmul lui Griffith (ultimul mare succes al acestuia) este povestea tinerei Henriette, care ajunge la Paris alături de sora ei adoptată, Louise, care a orbit în urma unei epidemii și are nevoie de un doctor. Însă cele două se pierd una de cealaltă imediat ce au ajuns, iar apoi sunt prinse în „furtuna” Revoluției Franceze.
(Aproape) toate filmele lui Griffth sunt melodrame cu tematică socială și istorică, de obicei filme lungi, peste două oră. Însă niciunul dintre ele nu dezamăgește la capitolul spectacol, Griffith oferind de fiecare dată set pieces impresionante, fie că ele sunt orgii sau urmăriri pe râuri înghețate. În „Orfelinele furtunii”, după expozițiunea care trasează destinele personajelor, a două jumătate a proiecției (aproape o oră și jumătate, adică) te ține cu sufletul la gură în fiecare moment, odată ce Revoluția Franceză erupe, dar schimbarea de regim nu face decât să continue persecuția împotriva celor două surori. Griffith se dovedește, încă o dată, un maestru al montajului, reușind să îmbine mai multe fire narative împreună și să intercaleze inserturi și flashback-uri. Chiar dacă filmul capătă lungimi fiindcă regizorul își dorește ca acțiunea să fie cât mai limpede (aproape fiecare detaliu este explicat), filmul nu pare încărcat și menține accelerarea continuă a ritmului.
Ca și în filmele sale anterioare, Griffith experimentează cu cadrul cinematografic. Obturările unor porțiuni din cadru erau frecvente în era filmelor mute, dar Griffith preia tehnica și o folosește în scopuri narative și voi da două exemple. Primul: când Henriette (Lillian Gish) se trezește după ce a fost răpită de aristocrați în prima parte a filmului, începe să strige disperată după sora ei; urmează o înșiruire de prim-planuri cu răpitorii ei, în care extremitățile sunt defocalizate, iar ochii (privirile) amenințătoare sau indiferente ies în evidență. Al doilea exemplu este din a două jumătate a filmului, când luptele dintre revoluționari și armata regelui sunt redate prin obturarea părților superioare și inferioare ale cadrului, Griffith anticipând parcă ecranul panoramic care va deveni standardul filmelor epice peste vreo 30 de ani.
Pentru interpreta Henriettei, Lillian Gish, acesta este unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Bineînțeles, actrița are deja o dimensiune legendară și simpla ei prezență, în orice film (de la ”Way Down East” la ”Night of the Hunter”) domină ecranul. Dar jocul ei, chiar dacă aici nu iese din tipologia în care Griffith o distribuia, este seducător prin economia de mijloace și intensitatea cu care fiecare expresie este redată. În rolul surorii sale joacă sora sa din viața reală, Dorothy Gish,, făcând și ea un rol foarte bun. Monte Blue îl joacă pe Danton și are o scenă mare înspre punctul culminant al filmului.
Sigur, nu se poate trece cu vederea faptul că filmul este o declarație deschisă a convingerilor anti-bolșevice ale realizatorului (nu este urmă deîndoială, acest lucru este explicat chiar înainte ca filmul să înceapă), iar acesta găsește o paralelă între regimul lui Robespierre și revoluția sovietică bolșevică. Eu cred că filmul stă în picioare și fără acest mesaj, în ciuda poveștii exagerate la dimensiunile melodramei, fiindcă filmul este veridic, respectă satisfăcător de mult adevărul istoric, este o pledoarie împotriva tiraniei de orice fel și are acea calitate umană care este trăsătura comună tuturor filmelor lui Griffith.
Posts
