Django Unchained (SUA, 2012)

Django Unchained

(SUA, 2012)

Regia și Scenariul: Quentin Tarantino

Cu: Jamie Foxx, Christoph Waltz, Leonardo DiCaprio, Kerry Washington, Samuel L. Jackson, Franco Nero

Rating: 4/5

Date fiind reputația sa, premiile câștigate și bugetele cu care lucrează, fiecare nou film al lui Quentin Tarantino este un eveniment cinematografic așteptat cu sufletul la gură de cinefili din întreaga lume. În ”Django Unchained”, Tarantino ia la trântă un nou sub-gen din tinerețea sa - western-ul spaghetti, cu un pic de blaxpoitation adăugat pe deasupra. În rolul principal este un sclav negru pe nume Django (Jamie Foxx) care este eliberat de un vânător de recompense german (Christoph Waltz), pentru a-i deveni ajutor în a urmări tot felul de pungași și nelegiuți. 

Tarantino îl evocă aici pe unul dintre maeștri western-urlui spaghetti, Sergio Corbucci, care a fost printre cei mai prolifici autori ai genului. Eu unul nu sunt atât de mare fan al lui ”Django”, filmul din 1966 cu Franco Nero, dar îmi plac foarte mult alte filme de-ale lui Corbucci, în special melancolicul, hibernalul ”Il grande silenzio” (despre care am mai scris aici) și fantezia sa cu revoluționari mexicani ”Vamos a matar, compañeros”. Tarantino și Robert Richardson (directorul de imagine) copiază stilul vizual al acestor filme, cu zoom-uri și close-up-uri specifice, iar coloana sonoră împrumută de la Luis Bacalov și Ennio Morricone (atunci când nu avem parte de un mic rap).

Sincer, nu m-am mai simțit demult atât de bine la un film. Da, sigur, e un film de trei ore a cărui lungime o simți, dar Tarantino știe cum să-și dozeze dramaturgia și - cel puțin de data asta - are un simț al timing-ului impecabil. El își dedică aproape o jumătate din film construirii relației dintre personajele jucate de Foxx și Waltz, pentru ca apoi să pună bazele unui revenge story care ar fi putut dura 3 ore în sine. Nu am simțit nicio clipă că filmul ar fi putut fi mai scurt - secvențele lungi dialogate își îndeplinesc rolul narativ, iar în momentul în care spectacolul este declanșat, baletul gloanțelor și al împroșcăturilor cu sânge întrece aproape tot ce a făcut Tarantino până acum în acest domeniu.

Cel mai straniu este că, pentru un film cu atât de multă hiper-violență, scenele care impresionează cele mai mult sunt cele care prezintă violență cât se poate de reală, fără ironie: biciuiri, însemnări cu foc încins, un sclav sfârșiat de un câine etc. ”Django Unchained” este un film controversat pentru că vorbește despre un subiect care arareori ajunge pe ecran - sclavia. Unul dintre meritele filmului este că nu glorifică această perioadă. În ciuda a ceea ce se spune, acesta nu este un revenge porn, în care istoria este distorsionată și un singur sclav negru se răzbună pentru toate injustițiile și îi omoară pe toți albii. Dimpotrivă, pentru prima dată cred, Tarantino pune la îndoială legitimitatea morală a demersului lui Django... până la un punct, e drept. Iar, cu mici excepții care țin de licență poetică, filmul este bine documentat, evită stereotipurile și le dă personajelor sale, fie ei albi sau negri, șanse egale de a fi buni sau răi (sau in between). ”Django Unchained” funcționează până la urmă, dincolo de scenariul bun și interpretările de mare forță, pentru că spune foarte bine o poveste pe care o recunoaștem ușor. Nu trebuie să fim nemți crescuți cu legenda lui Siegfried ca să ne identificăm cu Django și a sa Broomhilda vom Shaft.

Killer Joe (SUA, 2011)

Killer Joe

(SUA, 2011)

Regia: William Friedkin
Cu: Matthew McConaughey, Emile Hirsch, Juno Temple, Gina Gershon, Thomas Hayden Church

Rating: 3/5

Cum de a scăpat acest film pe ecranele de la multiplex nu reușesc să îmi explic. Este unul dintre cele mai nasty filme pe care le-am văzut la cinema (în afara celor de la TIFF, evident) și se poate lăuda cu o lungă listă de „păcate”: tortură fizică și psihică, pedofilie, incest, matricid, fratricid etc. Are și un umor negru pe care îl folosește din belșug, provocând hohote sincere de râs atunci când, de exemplu, de la un singur fir desprins lui Thomas Hayden Church i se deșiră toată mâneca de la costum, dar și accese de râs stânjenitoare în momentele în care personajul titular (interpretat de Matthew McConaughey) le abuzează pe Juno Temple și Gina Gershon. 

”Killer Joe” e un exploitation fără compromisuri, care nu se dă la o parte de la a prezenta America white trash în cea mai abjectă lumină și cu toate scursurile care o populează (și care, în acest caz, par să fie toate în aceeași familie). Nu pot să spun că nu mi-a plăcut filmul atât timp cât acesta a durat și, în ciuda „ororilor” de pe ecran, m-am simțit bine să văd un film care nu vrea să țină spectatorul prea confortabil în scaun. Dar odată ce filmul s-a terminat și a trecut ceva vreme, mi-am dat seama că nu am rămas cu așa multe de la el. Friedkin, în ciuda unor rateuri pe parcursul carierei, rămâne capabil să creeze tensiune și să anihileze orice punct mort din narațiune prin succesiunea rapidă a situațiilor-limită, a twist-urilor și a ghinioanelor care se abat asupra personajelor din film. Dar chiar și așa, în ”Killer Joe” există momente destul de extinse în care se simt originile teatrale ale scenariului - monologuri, scene un pic prea lungi derulate în același spațiu etc.

Ceea ce se remarcă cu adevărat este confirmarea revenirii cu Matthew McConaughey, care este mult prea talentat pentru comediile romantice pe care le-a făcut pe bandă în deceniul trecut, iar acum pare decis să abordeze roluri diferite, mult mai solicitante, dar și - judecând după ”Killer Joe” - mai distractive pentru el și pentru noi. Distribuția este completată de Emile Hirsch, care nu mi-a prea plăcut în trecut, dar care aici joacă un tânăr cu idei și ambiții mult mai mari decât ale părinților săi, dar care este extraordinar de ghinionist, toate aventurile de afaceri fiindu-i sortite eșecului. Thomas Hayden Church este tatăl său ușor idiot, Gina Gershon este „mama adoptivă”, iar Juno Temple este sora de 12 ani precoce, somnambulă, pe care i se pune pata lui Killer Joe. 

TIFF 2012 - Days 5 & 6 (Excerpts)

Proiecția în aer liber a lui Iron Sky a fost unul dintre evenimentele pe care le așteptam cel mai mult de la acest festival și nu am fost dezamăgit. Filmul în sine este un eveniment - după ani de zile de adunat bani prin orice mijloace posibile, realizatorii au făcut un film de „doar” 8,5 milioane de euro, care din punctul de vedere al efectelor speciale și al spectacolului se poate lua la întrecere cu mega-producții hollywood-iene. Am fost foarte impresionat de cât de bine arată filmul și m-am distrat destul de bine pe toată durata lui (bine, eram și în frame of mind-ul potrivit). Evident, nu avem de-a face cu cel mai bun scenariu scris vreodată, iar gag-urile sunt oarecum anticipabile. Filmul parodiază filme cu naziști, stereotipuri naziste, chiar și alte parodii cu naziști. Personajele sunt, în mare, cam cele de la care ne-am aștepta într-un astfel de film: un erou care este non-arian, o nazistă cu inimă de aur, logodnicul ei militar cu ambiții nemăsurate, un președinte care NU este Sarah Palin sau Udo Kier într-un rol pe care numai Udo Kier l-ar putea juca. M-a surprins, în schimb, finalul oarecum pesimist, în cheie minoră, care - având în vedere contextul festivalului - ne trimite cu gândul la Dr. Strangelove. Un gest de curaj din partea realizatorilor, care oarecum subminează nonșalanța de până atunci.

Inni este cel mai recent documentar/film de concert al trupei Sigur Ros (unul dintre membrii căreia este în componența juriului TIFF de anul acesta). Din punctul de vedere al unuia care nu este fan (dar nici detractor), partea muzicală nu a contat atât de mult, deși pare să fie o reprezentare favorabilă pentru trupa islandeză. În ceea ce privește partea cinematografică, filmul are un look aparte: rezoluția imaginii mică, compoziții mai degrabă abstracte sau predilecția pentru close-up-uri amintesc de concerte de arhivă din anii '60. Într-un fel, ”Inni” este un anti-”Shine a Light”, un film de concert alienant, parcă venit de pe altă lume.

Am reușit să văd și un film din Competiția Oficială - Lena, de Christophe Van Rompaey și nu a fost chiar rău. Personajul titular este o fată de 17 ani, olandeză/flamandă de origine poloneză, supraponderală, care face voluntariat la o grădiniță, ia lecții de dansuri populare americane (I know...) și se implică într-un straniu triunghi amoros alături de un mic hoțoman de vârsta ei și tatăl acestuia, un molâu pasionat de jazz. Filmul mi-a amintit oarecum de „Lovely Rita”, primul film al Jessicăi Hausner, pe care l-am văzut în competiție la prima ediție a TIFF, acum mulți ani, deși comparația pare mai mult una strict subiectivă. ”Lena” are un ritm bun și acțiunea se desfășoară gradat, Van Rompaey dezvăluind încet destinul personajului principal, dintr-o perspectivă oarecum neutră. Filmul nu are prea multe calități vizuale, mizând mai degrabă pe calitatea interpretărilor și pe impactul emoțional al poveștii. Îl văd mai degrabă ca pe un posibil candidat la un premiu de interpretare pentru non-profesionista Emma Levie.

Ghost Rider: Spirit of Vengeance (SUA/EAU, 2012)

Ghost Rider: Spirit of Vengeance

(SUA/EAU, 2012)

Regia: Mark Neveldine, Brian Taylor

Cu: Nicolas Cage, Ciarán Hinds, Christopher Lambert

Rating: 1.5/5

Singurul interes pe care acest sequel îl poate oferi este faptul că aproximativ două treimi ale sale sunt filmate în România. Astfel, castelul de la Hunedoara, Transfăgărășanul și Sibiu cu centura aferenta, toate își fac apariția pe rând, înainte ca acțiunea să se deplaseze undeva în Turcia, unde ne întâlnim cu Christopher Lambert. În rest, filmul nu prea are cu ce se lăuda, în afară de prezența ca de obicei captivantă a lui Nicolas Cage, care deja ne-a obișnuit cu cel puțin un film prost în această perioadă a anului.

”Ghost Rider: Spirit of Vengeance” îl regăsește pe Johnny Blaze auto-exilat undeva în „Europa de Est”, unde încearcă să îi reziste demonului care îl posedă. Din păcate, tot în această regiune a lumii, își face apariția și Diavolul cu chipul său de om (Ciarán Hinds), aflat în căutarea unui băiat a cărui trup urmează să îl închirieze pe perioadă nedeterminată. „Demonul pe 2 roți” devine protectorul acestui copil și, cu ajutorul unui cult străvechi, încearcă să-i strice planurile Necuratului. Partea bună este că regizorii Mark Neveldine și Brian Taylor (previously: ”Crank”, ”Gamer”) sunt conștienți că nu fac o capodoperă (sau măcar un film bun) și par să se distreze realizând un film intenționat over-the-top, campy și trashy. Din păcate, am impresia că publicul nu se bucură la fel de mult de film precum cei care l-au făcut. Nu după multă vreme, repetarea anumitor tropi deja specifici filmelor bazate pe benzi desenate sau a unor efecte și tertipuri vizuale devine plictisitoare, chiar dacă Neveldine și Taylor încearcă să aducă o doză necesară de umor (Best line: Imagine a flamethrower...)

Spre deosebire de primul film, efectele speciale sunt mult îmbunătățite. Totuși, craniului în flăcări îi prefer chipul hiper-expresiv al lui Nicolas Cage. În rest, filmul arată pur și simplu ieftin și mi-a amintit mai degrabă de filmele de acțiune sau horror de serie Z care sunt de obicei filmate în România, în loc de un mini-blockbuster cum se vrea acest ”Ghost Rider 2”. Asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că este filmat în 3D, pe care eu nici măcar nu l-am mai observat după vreo 2-3 minute. 

Drive Angry 3D (SUA, 2011)

Drive Angry 3D

(SUA, 2011)

Regia: Patrick Lussier

Cu: Nicolas Cage, Amber Heard, William Fichtner, David Morse

Rating: 1/5

Exploitation, baby!

M-aș uita la un film prost cu Nicolas Cage aproape oricând. Din fericire (?), în ultima vreme nu părem să ducem lipsă de așa ceva (așa cum s-a dovedit anterior aici și aici). ”Drive Angry” (nu ”Drive Angrily”, Doamne ferește!) este povestea unui fost criminal care evadează din Iad pentru a se răzbuna pentru uciderea fiicei sale. Este ajutat de Amber Heard (asta e tot ce trebuie să știți despre personajul ei)și este urmărit de ”Contabilul” Iadului, interpretat de William Fichtner. Filmul pare să continue seria de filme de serie B și personaje bizare cu care Cage s-a identificat în ultima vreme. 

”Drive Angry” este, în esență, un exploitation ieftin. Are toate elementele unui gen care a apus în anii '70, dar este acum parcă revigorat (vezi și ”Machete”): violență și nuditate gratuite, mașini rapide, vedete și pseudo-vedete, arme de toate felurile etc. Pe de o parte, este interesant să vezi un astfel de film într-un multiplex în zilele noastre și nu se poate spune că filmul nu este amuzant pe alocuri, mai ales grație modului în care Cage și Fichtner își livrează replicile. Dar Amber Heard încearcă prea mult să joace, David Morse are o apariție absolut inutilă, scenariul este chinuit, momentele „moarte” predomină, iar scenele de acțiune sunt la o cotă hiperactivă greu de suportat. Dar problema de fond a filmului este alta.

În teorie, ”Drive Angry 3D” este regizat de un tip cu experiență în 3D. Patrick Lussier a regizat deja ”My Bloody Valentine 3D”. Lussier este, însă, de fapt, mai realizat de editor, fiind responsabil de montajul ultimelor filme ale lui Wes Craven, de la ”Scream” la ”Red Eye”. Deci se poate spune că are ceva experiență în horror-ul și exploatation-ul post-modern. Nimic, însă, din toate acestea, nu transpare în ”Drive Angry 3D”. Filmul este un haos vizual, sacadat de slow-motion-uri penibile și singura idee pe care Lussier a avut-o pentru a „exploata” cele trei dimensiuni ale proiecției a fost ca personajele să arunce diferite obiecte ascuțite sau contondente înspre aparatul de filmat (topoare, bâte de baseball rupte, gloanțe etc.)

Machete (SUA, 2010)

Machete

(SUA, 2010)

Regia: Robert Rodriguez, Ethan Maniquis

Cu: Danny Trejo, Jessica Alba, Michelle Rodriguez, Robert DeNiro

Rating: 2.5/5

În caz că nu știți deja, ”Machete”este povestea unui mexican furios (Danny Trejo), fost agent federal în Mexic, care se află acum în Statele Unite și trebuie să se răzbune pe foarte multă lume, ajutat doar de două fete beton, o armată de imigranți și fratele său preot, jucat de Cheech Marin, cel mai bun actor din acest film. În esență, ”Machete” este un omagiu adus filmelor din categoria exploitation, geneza filmului fiind într-un trailer fals făcut pentru filmul ”Grindhouse”, colaborarea dintre Rodriguez și Tarantino. E greu să încerci să analizezi un film care își propune, din start, să fie ”prost”, să prezinte violență extremă și nerealistă, să treacă dintr-un subgen în altul și să înghesuie pe ecran cât mai multe imagini provocatoare. Sigur, pentru unii, doar atât este o recomandare în sine și, cu siguranță, e bine câteodată să mai vezi un film care spune clar în primele 120 de secunde că este interzis minorilor.

Robert Rodriguez a făcut un singur film cu adevărat bun. Este vorba chiar de debutul său în lungmetraj, ”El mariachi”, cu Carlos Gallardo, făcut pe bani puțin și demonstrând un adevărat talent, a cărui continuare/remake a fost ceva mai celebrul ”Desperado”, de unde a început și declinul lui Rodriguez. A, da, și ar mai fi ”From Dusk Till Dawn”, care place multora, dar pe mine mă lasă mai degrabă indiferent. ”Machete” seamănă într-un fel cu ”El mariachi”. Urmează un scenariu asemănător, nu se ia foarte în serios, însă nu pare deloc original și insistă, cum am zis mai sus, să încarce ecranul cu efecte, cu subplot-uri, cu zeci de personaje interpretate de actori mai mult sau mai puțin decăzuți. Îi avem pe Steven Seagal, Don Johnson sau Jeff Fahey, dar probabil cea mai surprinzătoare apariție (dacă nu ai văzut trailerul) este a lui Robert DeNiro, în rolul unui senator de Texas care vrea să construiască un gard electric la granița cu Mexicul.

Deseori, filmul pare un blaxploitation, numai că cu mexicani în loc de negri. Alteori, pare ca și cum realizatorii au încercat să facă un film porno. Despre substratul politic care se vrea (imigranții, bla-bla...), nu cred că merită insistat. În final, ”Machete” este un film prea împopoțonat și prea bugetat ca să fie luat ca o mostră adevărată de cinema underground și este un pic cam lung ca să fie cu adevărat enjoyable.

Jesus Christ Vampire Hunter (Canada, 2001)

Jesus Christ Vampire Hunter

(Canada, 2001)

Regia: Lee Demarbre
Cu: Phil Caracas, Murielle Varhelyi, Maria Moulton

Rating: 1/5

Nu mă înțelegeți greșit... ”JC Vampire Hunter” nu are absolut nicio valoare artistică (sau de orice altă natură) și își merită cu prisosință nota de 1. Dar este unul dintre puținele filme cu adevărat groaznice care pot fi enjoyable - am râs (sincer) de prostia lui asumată, cel puțin până în ultima jumătate de oră, când deja „filmul” devine prea lung și prea plictisitor. Povestea, în sine, nu are nimic ce merită povetit.. Jesus Christ apare în Ottawa și începe o luptă (epică!) împotriva vampirilor care decimează populația de lesbiene a orașului. JC este ajutat de o pleiadă de sidekicks cu speranță de viață redusă: câțiva preoți, o Maria Magdalena modernă (Mary Magnum) și un luptător mexican numit Santos (probabil „omagiu” adus seriei de filme mexicane ce îl au ca protagonist pe un anume Santo). Cine nu ar vrea să vadă așa ceva, măcar o dată în viață?

Filmul este practic o înșiruire de scene de luptă prost făcute, cu efecte speciale foarte foarte (foarte) ieftine și muuuuuuulte slow-motion-uri. O singură secvență luată în afara contextului ar putea fi cu adevărat amuzantă, cea în care Jesus se luptă cu niște atei care ies cu zecile dintr-o singură mașină. Mai sunt ceva numere muzicale, inclusiv unul în care Jesus cântă într-un bar, iar când se întoarce cu spatele la public nu vede înb oglindă decât propria reflexie...

---------------------------------

Cea mai bună replică din film:

Jesus se pregătește să intre în sistemul de ventilație al unei clădiri. Chiar înainte să se arunce, îi spune Mariei Magnum: ”If I'm not back in 5 minutes, call the Pope!”