Oscar Docs 2015

Față de alți ani, anul acesta nu e chiar un dezastru total. Deși sunt două excluderi oarecum surprinzătoare, ”Jodorowsky's Dune” și ”Life Itself”, amândouă documentare despre cinema. I guess AMPAS voters don't like movies...

”Finding Vivian Maier”

Despre Finding Vivian Maier (regia John Maloof & Charlie Siskel) am mai scris aici. Este vorba despre crowd-pleaser destul de competent realizat, care retrasează viața personajului său titular, o dădacă cu personalitate borderline ale cărei impresionante fotografii stradale au fost descoperite post-mortem abandonate într-un depozit. În contra-partidă, membrii Academiei au nominalizat Salt of the Earth, un documentar co-regizat de Wim Wenders și Juliano Ribeiro Salgado despre tatăl acestuia din urmă, recunoscutul fotograf Sebastião Salgado. Prima jumătate a filmului ne deprimă luând unul după altul războaiele, genocidurile și calamitățile pe care Salgado le-a surprins de-a lungul carierei. Povara acestora l-au determinat pe Salgado însuși să își întrerupă activitatea și să se dedice ecologiei și fotografiilor cu subiecte din natură. Filmul se termină astfel într-o notă optimistă, garantând astfel nominalizarea. Este a treia nominalizare la Oscar pentru Wim Wenders, toate trei în aceeași categorie (tot e mai bine decât în cazul lui Herzog).

Veriga slabă a acestor nominalizări este Virunga (Orlando von Einsiedel), un documentar-activist care avertizează asupra pericolelor la care se expune parcul național eponim din Congo - sanctuar al gorilelor de munte, printre multe alte specii de faună și floră - odată ce o companie britanică a primit drepturile de exploatare a petrolului pe teritoriul parcului. Astfel de filme au avut succes în anii trecuți - The Cove fiind un caz notabil. ”Virunga”, însă, se rezumă la un narativ destul de simplist, punând în opoziție clară, pe de o parte, paznicii parcului, băștinașii și o tânără jurnalistă franceză și, de cealaltă parte, compania petrolieră, guvernul congolez corupt și rebelii. Subtilitățile și complexitatea multiplelor conflicte cu care regiunea se confruntă nu sunt explicate și par că nu sunt nici înțelese. Dintre cele trei-patru personaje principale care sunt urmărite pe parcursul filmului, șeful rangerilor și jurnalista sunt albi, pozând în eroi, iar principalul personaj negativ, un reprezentant al companiei petroliere, nu este filmat decât cu camera ascunsă. Și să nu uităm de recursul la tehnici de manipulare ieftină - precum juxtapunerea unui asalt al rebelilor cu moartea unei gorile adolescente din sanctuar, fără nicio legătură. 

Trofeul va fi cel mai probabil câștigat de Citizenfour (Laura Poitras), cronică a celor câteva zile în care Edward Snowden a dat liber la secrete câtorva jurnaliști într-un hotel din Hong-Kong. Sigur, este exasperant de one-sided, dar reușita acestui film este că ți-l revelează pe Edward Snowden dincolo de acea still photo care este atașată fiecărui articol despre el. Da, este regretabil că niciunul dintre jurnaliștii din acea cameră de hotel nu îi pune vreo întrebare sau nu se îndoiește de nici măcar una dintre afirmațiile acestuia și din păcate filmul nu prezintă dovezile efective, dar am impresia că nu acesta a fost scopul. Subiectul lui ”Citizenfour” este Snowden însuși, nu dezvăluirile acestuia. Și trebuie să recunosc că portretul pe care Poitras i-l face, așa oligo-dimensional cum este, reușește să fie convingător. Iar dacă se întreabă cineva, aș prefera ca guvernele să nu stocheze date despre toate activitățile tuturor numai pentru că pot face acest lucru...

”Citizenfour”

Și, în final, Last Days in Vietnam (Rory Kennedy) îmbină mărturii la prima mână și imagini de arhivă pentru a povesti ultimele zile ale prezenței americane în Vietnam în aprilie 1975 și în special ultimele 24 de ore, care au văzut o uriașă operațiune de evacuare a americanilor din Saigon, dar și de „extragere” a unui număr semnificativ de vietnamezi ale căror vieți erau în pericol odată cu apropierea armatei comuniste. Foarte bine documentat și derulându-se cu intensitatea unui thriller, ”Last Days in Vietnam” ne prezintă un moment al istoriei care ne este mai puțin cunoscut, în special celor ca mine, care cunosc războiul din Vietnam mai degrabă din filme. Dacă aș avea un vot, probabil i l-aș acorda.

”Last Days in Vietnam”

Vezi și: Oscar Docs 2014

L'Etrange Festival (1)

Fiindcă am ratat TIFF-ul anul acesta, încerc să compensez cu L'Etrange Festival, care are loc în aceste zile la Paris, unde îmi duc actualmente traiul de exilat. Ajuns la a douăzecea ediție, festivalul este dedicat - așa cum îl recomandă titlul - ciudățeniilor cinematografice. Despre ”White God” v-am povestit deja, iar acum voi împărți în două postări câteva păreri despre restul filmelor pe care apuc să le văd zilele acestea. Azi, prima parte. 

It Follows (David Robert Mitchell, 2014)
Regizorul a mai făcut un singur lungmetraj, care nu îl recomanda neapărat pentru genul horror. ”The Myth of the American Sleepover”, un film inteligent, dar un pic cam distant, este totuși un moment de reținut din istoria recentă a indie-ului.  ”It Follows” este plasat în aceeași lume, a adolescenților din suburbii, dar încă din prolog este mult mai apropiat de ”Halloween” decât de ”American Pie” sau ”Dazed and Confused”. Iar referințele la alte clasice ale genului horror (inclusiv produse desuete ale anilor '50) nu contenesc să se înlănțuie pe parcurs. Chiar dacă sperieturile nu lipsesc, ”It Follows” nu se ia foarte în serios, iar tema principală (teenagerii vs. reprimarea sexuală a comunității în care trăiesc și toată paranoia pe care aceasta o declanșează) este abordată cu o substanțială doză de ironie. Categoric, unul dintre cele mai interesante filme ale anului, care îmi redă încrederea în cinematografia independentă americană.
Rating: 4/5

Horsehead (Romain Basset, 2014) 
Prezentat în premieră mondială (red flag!!), debutul lui Romain Basset este un film fără noimă. Protagonista, Jessica, este o studentă în domeniul „psihofiziologiei viselor” (I know...), pe care dorește să îl aprofundeze pentru că este ea însăși terorizată de coșmaruri. Cu ocazia unei reuniuni de familie, Jessica se decide să plonjeze head-first în lumea viselor, unde va încerca să descopere secrete de familie bine ascunse. În afară de câteva idei vizuale destul de interesante, inclusiv designul calului care bântuie coșmarurile eroinei (vezi foto), filmul rămâne repede fără imaginație, după care se încăpățânează să mai dureze până la aproape 90 de minute. Păcat - dacă tânărul Romain Basset ar fi fost mai puțin „ambițios” și dacă nu ar fi luat totul mult prea în serios, probabil s-ar fi ales cu un scurtmetraj mișto. 
Rating: 1/5

La casa del fin de los tiempos (Alejandro Hidalgo, 2013)
Un debut în horror mai reușit vine de unde te aștepți mai puțin și anume din Venezuela. Deși nu cel mai original film de groază făcut vreodată și sincer destul de previzibil (timp maxim până te prinzi ce se întâmplă: cam 20 de minute), îmbină destul de isteț horror-ul de tip „casa bântuită” cu un deznodământ gen „time loop”, mai folosit în sci-fi. Ce mi-a plăcut cel mai multe este că scenariul lansează tot felul de piste false - de genul case mistice construite de masoni pe terenuri încărcate de magie străveche - pentru ca, la final, să se reîntoarcă de fapt la tema principală: dragostea pe care o mamă o poartă fiului său. Da, rolul pe care tatăl în joacă este prost gândit și, da, încheierea efectivă este excesiv de siropoasă (beyond melodramatic), dar toate acestea nu depreciază cu nimic cel mai bun moment al filmului: reîntâlnirea emoționantă a femeii bătrâne cu fiul său, care a îmbătrânit și el, în aceeași casă, așteptând capcana temporală care să îi reunească. Știu că nu înțelegeți, dar credeți-mă că e destul de cool! 
Rating: 3/5

Coming up next (probabil sâmbătă): Takashi Miike, Sion Sono și Fabrice du Welz!

Micro Reviews (4)

Hey, I'm back!

Calvary (John Michael McDonagh, 2014)
Brendan Gleeson continuă colaborarea cu frații McDonagh, Martin (responsabil de oscarizatul ”Six Shooter” și de ”In Bruges”) și John Michael (”The Guard”), dar fiecare nou rol în care aceștia îl distribuie este foarte diferit de precedentul. În ”Calvary”, el este un good priest, pivotul unei mici comunități irlandeze, care este angajat într-un conflict moral odată ce unul dintre enoriași i se confesează, anunțându-l că îl va omorî peste o săptămână. În prima jumătate, filmul are o structură episodică, preotul vizitând diferite cunoștințe, încercând să-și continue viața normală. Însă pe măsură ce data întâlnirii cu viitorul asasin se apropie și diferite conflicte latente dintre membrii comunității ies la iveală, Father James realizează cât de precar este rolul său în interiorul comunității și cât de fragile sunt relațiile pe care le are cu cei apropiați. Toate filmele fraților McDonagh sunt foarte bine scrise, iar ”Calvary” nu face excepție. Dincolo de modul în care dialogurile dau viață dilemelor personajului principal, acestea au și mult umor, chiar dacă nu este atât de extravagant ca în ”The Guard”.
Rating: 4/5

Bird People (Pascale Ferran, 2014)
Încă un film din recolta de la Cannes de acest an, ”Bird People” se petrece aproape integral în interiorul unui Hilton din vecinătatea aeroportului Charles de Gaulle din Paris, concentrându-se în principal asupra a două personaje - Gary, un om de afaceri american (Josh Charles) și Audrey, o cameristă (Anaïs Demoustier). Inițial, acestea sunt privite alternativ, după care filmul se concentrează pentru o bună bucată de timp asupra americanului, care ia decizia radicală să își abandoneze compania și familia, act care culmină cu o lungă dispută cu soția (Radha Mitchell) via Skype). Dar filmul își ia cu adevărat zborul (la propriu!) în a doua parte, cea dedicată lui Audrey. Scenariul face un viraj brusc și complet neașteptat înspre fantastic, deschizând numeroase oportunități - narative (digresiunile cu personajul interpretat de Roschdy Zem sau cu turistul asiatic), vizuale (secvența aeriană acompaniată de o deja mult-supra-folosită melodie a lui David Bowie) etc. dar și numeroase provocări, în special în ceea ce privește efectele speciale.
Rating: 4/5

Jersey Boys (Clint Eastwood, 2014)
Un fel de adaptare după o piesă de mare succes pe Broadway, ”Jersey Boys” are un ton aparte, departe de a fi un jukebox musical pe placul fanilor. Eastwood alege mai degrabă să facă o cronică a istoriei de peste zece ani a unei formații de succes (The Four Season), cu inflexiuni de film cu gangsteri (à la ”Goodfellas”). De fapt, Eastwood nu face nimic diferit de ceea ce ne propune de obicei - demitizarea istoriei americane. Povestea acestor patru băieți, în aparență copii cuminți și interpreți de muzică inofensivă, de fapt găinari de doi bani susținuți de același mafiot local responsabil pentru cariera lui Sinatra, pare făcută anume pentru sensibilitățile lui Eastwood. Per ansamblu, mie mi-a plăcut filmul și cred că este ușor subapreciat. Evident, se vede că regizorul nu este cel mai mare fan al muzicii practicate de The Four Seasons, dar și eu a trebuit să ascult mult Led Zeppelin ca să îmi reamintesc cum sună  muzica adevărată.
Rating: 3.5/5

La chambre bleue (Franța, 2014)

La chambre bleue

(Franța, 2014)

Regia: Matthieu Amalric

Cu: Matthieu Amalric, Stéphanie Cléau, Léa Drucker

Rating: 3.5/5

Prezentat la Cannes în secțiunea Un Certain Regard, dar lansat deja simultan în cinematografele din Franța (ceea ce cam contravine cu menirea secțiunii), „La chambre bleue” este returul lui Matthieu Amalric în spatele camerei de filmat, la patru ani după „Tournée” (premiu de regie Cannes 2010, vezi și aici). La originea sa stă un roman polițist de Georges Simenon, în care doi amanți, sunt acuzați că și-au otrăvit soții pentru a putea fi împreună. Amalric (cu aportul cu siguranță foarte important al lui Stéphanie Cléau, co-scenaristă și co-protagonistă) decide însă să nu urmeze schema clasică de thriller (à la ”The Postman Always Rings Twice”), abordând povestea din unghiul său cel mai intim și alegând un stil poetic, impresionist.

Scena de deschidere impresionează, cu imaginile repetate de trupuri goale, după și în timpul actului sexual și gros-plan-uri cu mușcături pasionale, picuri de sânge prevestitori și detalii de tapet albastru. Euforia îndrăgostiților este curmată brusc de spaima irațională care îl cuprinde pe El, după ce îl surprinde pe soțul amantei sale pe trotuarul din fața camerei de hotel în care se găsesc amanții. Fuga și decizia bărbatului de a pune capăt relației (și de a se dedica soției și fetei sale) antrenează o serie de evenimente care culmină cu aducerea celor doi în fața judecătorilor. Devine evident, încă din primele 10 minute, odată ce filmul își dezvăluie structura de tip flash-back, că nu o să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat, precum într-un roman polițist veritabil. Ultima secvență, la tribunal, care este o adevărată anti-teză a secvenței de deschidere (inclusiv cu tapet albastru pe pereți) ne ațâță cu toate variantele posibile (Julien este vinovat, dar minte / Amanta i-a înscenat crima lui Julien / Soacra amantei i-a înscenat pe amândoi etc.) 

Incertitudinea finalului reflectă starea de spirit al lui Julien pe întreg parcursul filmului. Deși încearcă să pună stăpânire pe propriul viitor, luând o decizie categorică, el nu este niciodată cu adevărat capabil să-și croiască propriul destin. Amanta, familia, relațiile de afaceri - toate acestea nu îl lasă să fie el însuși. Până la urmă, nu aflăm foarte multe despre acest Julien Gahyde, despre cine este el și ce vrea de la viață, dar asta pentru că nici el nu se cunoaște foarte bine. Cel puțin până când își acceptă soarta în final, după o serie de evenimente la care probabil nu a contribuit deloc. 

Micro Reviews (3)

Trei filme foarte proaspete, care probabil merită mai mult spațiu decât sunt eu dispus să le acord:

Cheatin' (Bill Plympton, 2013)

Plympton probabil că este acum recunoscut ca unii dintre maeștrii mondiali ai animației, chiar dacă probabil mai multă lume a văzut couch gag-urile pe care acesta le-a semnat pentru The Simpsons decât filmele sale, care rămân încă prost distribuite și greu accesibile. ”Cheatin'” poate nu este la fel de reușit precum preferatele mele ”The Tune” și mai ales ”Hair High”, dar este o fantezie audio-vizuală despre o relație sentimentală extrem de pasională. Sau, cum o descria Plympton însuși în pitch-ul său de pe Kickstarter: an animated adult tale of love, jealousy, revenge, and murder – full of nudity and violence, but also with my surreal sense of humor. The story is inspired by the work of James M. Cain (“Double Indemnity”, “The Postman Always Rings Twice”). Secvențelor onirice (și de la un moment dat chiar science-fiction) gândite de Plympton îi răspund, pe coloana sonoră, muzică din ”Traviata”, împrumuturi rock'n'roll, dar și compoziții originale de Nicole Renaud - parcă niciodată vreun film de-al acestui regizor pasionat de „americana” nu a avut un feeling atât de french. And in a good way...

Rating: 3.5/5

Enemy (Denis Villeneuve, 2013)

Încep să am impresia că filmele astea au tot timpul același twist, dar premisa este irezistibilă. La final, ”Enemy” lasă spectatorul să descifreze misterul (eventual cu ocazia unei a doua sau a treia vizionări), dar ideea e destul de clară chiar dacă nu ai interesul să pui totul în ordine. Cel puțin apariția Isabellei Rossellini în rolul mamei unuia dintre cei doi Jake Gykllenhaal ar trebui să fie edificatoare. Sincer, mie mi s-a părut a fi Cronenberg la mâna a doua (”Dead Ringers”, ”Spider” și ”Cosmopolis” la un loc), dar al naibii de entertaining. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru Denis Villeneuve, care se dovedește în continuare un foarte abil (și versatil) regizor de filme de gen (vezi și ”Prisoners”).

Rating: 3.5/5

Aimer, boire et chanter (Alain Resnais, 2014)

Filmul final al lui Resnais este un mic divertimento, în sașe personaje, două dintre care fiind interpretate de cei mai fideli colaboratori ai regizorului din ultimele trei decenii - Sabine Azéma și André Dussolier. Este un fel de teatru filmat, în decoruri aparent simple, dar sub o lumină foarte îngrijită. Îmi imaginez că piesa de teatru care stă la baza filmului se vrea o satiră la adresa moralei burgheze (give me more of those, I say, we haven't seen enough), dar Resnais nu pare deloc interesat de aceste lucruri. Decorurile sunt frumoase și funcționale, dar în același timp artificiale, impersonale și inerte. În acest decor, freamătul continuu al personajelor și micile lor probleme nu fac decât să accentueze senzația că privim un fel de natură moartă. Renais pare decis nu doar să deconstruiască piesa lui Alan Ayckbourne, ci să o distrugă cu totul. E păcat că ultimul film său film nu are un emotional punch precum ”Coeurs” sau nonșalanța ludică al lui ”Les herbes folles”, dar ”Aimer, boire et chanter” este un petit bijou, o curiozitate semnată în finalul carierei de unul dintre puținii iconoclaști adevărați ai lumii filmului. 

Rating: 3.5/5

Micro Reviews (2)

The Grand Budapest Hotel (Wes Anderson, 2014)
Admir noua ambiție a lui Wes Anderson de a face desene animate cu actori în carne și oase. Evident, experiența ”The Fantastic Mr. Fox” a fost mai mult decât o incursiune în lumea animației, iar impactul acelui film reverberează în continuare în opera lui Anderson. ”The Grand Budapest Hotel” este o aventură frenetică, un caper nebun care reunește câteva duzini dintre cei mai mari actori ai momentului cu somptuoase decoruri miniaturale și clin d'oeil-uri către Lubitsch, Hitchcock și mulți alții. Anderson aliniază fiecare cadru stilului său din ce în ce mai lucrat, dar lui i se opune o forță dominatoare aproape egală - Ralph Fiennes, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, M. Gustave, concierge demodat al unui hotel care își trăiește ultimele zile de glorie. Sufletul acestui film (greu de găsit dincolo de înfloriturile de stil) este relația dintre M. Gustave și tânărul său protejat, Zero, interpretat în anii tinereții de Tony Revolori. Iar ultimele 20 de minute sunt neașteptat de melancolice, privind nostalgic înspre prima jumătate a secolului al XX-lea și aproape reușind să integreze marile evenimente care au marcat mijlocul secolului în această stranie poveste despre un hotel din Alpi care arată ca un tort rozaliu. 
Rating: 4/5

Noah (Darren Aronofsky, 2014)
Până acum, Aronofsky a reușit să își mențină integritatea artistică indiferent de scara bugetelor pe care le avea la dispoziție. Din spusele sale, se pare că inclusiv ”Noah” a ieșit așa cum a vrut el și nu a fost ciopârțit în post-producție de casa de producție. Motiv pentru care noul său film este cu atât mai dezamăgitor. Nu că nu ar lipsi câteva secvențe pe care numai Aronofsky le putea pune pe ecran, precum excelenta cosmogonie pe care Noah o povestește copiilor săi. Dar ”Noah” este un epic biblic și moștenește toate păcatele acestui gen. Obligativitatea unei povești cât mai stufoase, a unui confict cât mai multilateral, prelungește timpul de proiecție la aproape două ore și jumătate, dominate de efecte speciale, confruntări armate și așa-zise climax-uri emoționale. Dilemele care îl frământă pe Noe de-abia sunt puse în scena, Aronofsky preferând să dezvolte un personaj negativ monoton și banal, interpretat cabotin de Ray Winstone. Am citit comparații cu ”The Fountain”, dar să ne înțelegem - ”The Fountain” este unul dintre cele mai originale și mai creative filme ale noului mileniu; ”Noah” e un action blockbuster cu câteva idei interesante. Să sperăm că nu este decât un accident nefericit.
Rating: 2.5/5

Captain America: The Winter Soldier (Marvel Studios, 2014)
Odiseea supereroilor Marvel continuă sub bagheta cuplului fraternal Anthony și Joe Russo, cei mai recenți regizori racolați de Marvel. ”The Winter Soldier” nu are look-ul lui ”The First Avenger”, dar parcă e ceva mai bine scris (deși nu pot să fiu sigur, a trecut ceva vreme...) Totuși, s-au spus lucruri despre el care nu sunt adevărate. Ceea ce este cel mai evident este nu avem de-a face cu un thriller à la anii '70. Doar fiindca Robert Redford joacă într-un film, nu înseamnă că suntem în fața unui nou ”All the Presidents Men”. O deconspirare a lumii actuale a spionajului... cu atât mai puțin. Ceea ce m-a dezamăgit cel mai mult este că - odată ce aflăm identitatea acestui The Winter Soldier - miza filmului ar fi trebuie să fie relația dintre Captain America și acest personaj. Și cum o rezolvaă regizorii & scenariștii? Cu o bătaie. Concluzie: ”The Winter Soldier” este un episod dintr-o serie care începe din ce în ce mai tare să arate că e în lipsă de suflu și idei. 
Rating: 2.5/5

Computer Chess (SUA, 2013)

Computer Chess

(SUA, 2013)

Regia: Andrew Bujalski

Cu: Kriss Schludermann, Tom Fletcher, Wiley Wiggins

Rating: 3.5/5

Maestru mumblecore Andrew Bujalski se poate să fie realizat cel mai absurd și mai improbabil film al anului. ”Computer Chess” este filmat în alb-negru, cu camere video de acum 30 de ani, iar acțiunea se petrece la începutul anilor '80, în jurul unei convenții de șah pe calculator. Astfel, într-un hotel din Austin, Texas, se reunesc câteva echipe de calculatoriști, iar programele scrise de aceștia vor juca șah unul împotriva celuilalt. Mașina câștigătoare va avea apoi șansa să concureze cu un „grandmaster” în carne și oase. Urmează o serie de dialoguri pline de jargon tehnic, încurcături (de exemplu: sala de conferințe trebuie împărțită cu un grup de practicanți New Age) și câteva mici drame personale.

Sub aparența unei simple comedii / mocumentar, Bujalski dezvăluie treptat o că mica lume pe care o filmează este mult mai complex decât pare. Personajele sale, toate în căutarea unei perfecțiuni matematice, se dovedesc a fi teribil de umani, dar tocmai cu această latură umană le este greu să trăiască. De aici izolarea în care trăiesc aproape toți, făcând imposibilă stabilirea unor relații inter-umane adevărate (vezi eșecul apropierii celor doi studenți de sexe opuse) și garantând o competivitate de-a dreptul maladivă. Micro-cosmosul șahului pe calculator este un furnicar de orgolii rănite, oportunități ratate, agorafobie, corupție și teorii ale conspirației. 

Viziunea asupra omenirii este una destul de crudă. Plasându-și povestea într-o vreme în care zorii tehnologiei care va schimba lumea începeau să se întrevadă, Bujalski găsește o foarte originală modalitate de punere în scenă a unui mare conflict al epocii moderne - inteligența umană vs. inteligența artificială. Cronenberg este invocat, probabil, în câteva dintre secvențele cele mai inventive din punct de vedere vizual (dar și tematic). De exemplu, chiar la sfârșitul filmului, o prostituată își îndepărtează o parte din perucă, descoperind o gaură în craniu. Însă și mai frapant este momentul în care, într-un flashback, computerul răspunde întrebării programatorului „Cine ești?” cu o foarte scurtă imagine ecografică a unui fetus în uter, după care se închide.

One-Paragraph Reviews

În cele ce urmează voi vorbi despre câteva dintre filmele pe care le-am văzut la cinema în ultimele 1-2 luni, dar despre care nu am avut timp să scriu și „oficial”. Îmi propun un paragraf per film, să vedem dacă și reușesc! 

Captain Phillips (Paul Greengrass, 2013)
Puțini regizori reușesc să simuleze realitatea unei situații-limită precum Paul Greengrass. Chiar dacă nu este chiar la înălțimea lui ”United 93” (un film în care granițele dintre filmul „artistic” și re-enactment documentar erau șterse), ”Captain Phillips” pornește și el de la un caz real, raportat intens în presa americană la vremea lui (îmi amintesc „reconstituirea” făcută de cei de la The Daily Show într-o cadă și interviul ulterior al lui Jon Stewart cu realul căpitan Phillips). În mare, Greengrass își împarte filmul în două părți - prima arată cum pirații somalezi pun stăpânire pe un uriaș vas american, în timp ce a doua se petrece pe un modul de salvare, unde pirații îl țin ca unic prizonier pe căpitan, în timp ce Marina americană începe asediul asupra lor. Merită făcut comparații cu ”Zero Dark Thirty” (un alt film despre o misiune militară americană îndeplinită cu succes) și ”Kapringen” (un film danez, tot despre o luare de ostatici cu pirați somalezi, dar din perspectiva oamenilor de afaceri care conduc negocierile).
Rating: 3.5/5

 

Thor: The Dark World (Alan Taylor & James Gunn, 2013)
Pentru mine, este frapantă diferența dintre primul ”Thor”, o adevărată fantezie în care super-eroi spațiali joacă Shakespeare și continuarea ”The Dark World”, un film mult mai calibrat pentru a se încadra în producțiile de duzină a seriei Marvel. Evident, diferența se face la nivelul regizorilor. Kenneth Branagh, care a regizat prima parte, are nu numai bagajul teatral care l-a consacrat, dar și ochi aparte și un simț al spațiului - vezi panoramele Asgardiene (în special cele din deschidere) și minimalistul orășel în care se petrece confruntarea finală. Joss Whedon, care a continuat povestea în ”The Avengers”, are și el sensibilități de auteur asemănătoare, chiar dacă nu „prestigiul” pe care Branagh l-a câștigat pe scenă și pe ecran în ultimele trei decenii. Iar amândoi au adaptat pentru marele ecran ”Much Ado about Nothing”. Alan Taylor, pe de altă parte, format ca regizor de televiziune, este mult mai nimerit pentru a scoate un produs „la comandă”, fără prea multă personalitate, dar care nici să nu-i poți reproșa prea multe. Nici actorii nu se chinuie prea tare de data aceasta (probabil se distrează prea bine la filmări) - doar Stellan Skarsgård pare să fi evadat dintr-un film de von Trier, jocul lui fiind undeva între comic relief și sabotaj pur și simplu.
Rating: 2.5/5

Escape Plan (Mikael Håfström, 2013)
Aveam așteptări foarte mici, dar am fost surprins să îi găsesc pe Stallone și Schwarzenegger în cea mai mare formă posibilă (pentru vârsta lor). Între cele două-trei scene de acțiune, lungi discuții conspirative în penitenciar, un back-story pentru Sly și un monolog în germană livrat isteric de Arnie, cei doi se dovedesc la înălțimea actorilor de marcă din rolurile secundare (precum Sam Neil, Jim Caviezel sau Vincent D`Onofrio), aduși pentru un plus de calitate care, sincer, nu pare necesar. Și mai surprins am fost de faptul că scenariul nu este rău deloc. Iar decorul închisorii în care se petrece aproape întregul film ar merita să rămână antologic. Păcat doar de faptul că nu s-a găsit un regizor mai dibace care să lustruiască totul cu un pic de stil. Poate un coreean or something...
Rating: 2.5/5

Hunger Games: Catching Fire (Francis Lawrence, 2013)
Chiar dacă este prea lung, a doua parte a trilogiei (devenită tetralogie între timp) ”Hunger Games” este o continuare meritorie, care reușește nu doar să ducă povestea mai departe, dar și să o îmbogățească. S-ar putea ca primul film să-mi fi părut ceva mai anost datorită excesului de expozițiune necesar (o problemă comună pentru astfel de serii - vezi și ”Harry Potter” sau oricare ”Spider-Man”). În ”Catching Fire”, chiar dacă „jocurile” nu încep decât după aproape o oră și jumătate de proiecție, prima parte nu se pierde în dialoguri inutile, ci construiește - cu destul de multă răbdare - conflictele puternice care probabil vor erupe în ultimele două filme (atât personale, cât și politice). Iar cum legea francizelor impune aducerea de noi actori cu fiecare episod, realizatorii au făcut rost de Philip Seymour Hoffman, care fură fiecare scenă în care apare.
Rating: 3/5

Camille Claudel 1915 (Franța, 2013)

Camille Claudel 1915

(Franța, 2013)

Regia: Bruno Dumont

Cu: Juliette Binoche, Jean-Luc Vincent

Rating: 4/5

Filmele lui Bruno Dumont sunt reci, rarefiate, atmosferice, lente, punând la încercare răbdarea și încrederea spectatorului, adesea existând însă promisiunea (și chiar înfăptuirea) unui miracol dincolo de realitatea mizerabilă care ni se prezintă. În cel mai recent film al său, ignorat la Festivalul de la Berlin de anul acest, Dumont se întoarce în urmă cu aproape un secol, filmând trei zile din viața sculptoriței Camille Claudel (Juliette Binoche). În acest moment, ea se găsește deja de doi ani internată într-un azil pentru persoane cu boli mintale, anexat unei mănăstiri. Speranțele ei pentru o eventuală externare stau în vizita pe care urmează să i-o facă fratele ei, Paul (Jean-Luc Vincent).

Între zidurile azilului de la Montdevergues, femeile sunt încurajate să simuleze o viață cotidiană și culturală similară cu cea din exterior. Astfel, ele au program de muzică, merg la slujbe, fac drumeții în păduri sau chiar interpretează o scenetă cu Don Juan. Nu contează că sunt incapabile să îndeplinească aceste activități și că cele mai multe dintre ele nici nu le înțeleg rostul și eventualele semnificații. Totul trebuie să se conformeze unei vieți „normale”. Ceea ce duce înspre secvențe absurde, pline de umor negru, precum cea în care o pacientă o binecuvântează pe Camille, executând cercuri ample în aer cu ambele mâini și repetând fără încetare Aliluia, aliluia, aliluia... Până și consulturile medicale nu ajung să își servească rostul, iar medicul bătrân pare senil și mult prea aclimatizat locului în care ar trebui să își practice meseria. În această lume, protagonista noastră este, în același timp, izolată și chinuită. Inițial, locul ei nu pare să fie aici (și mai mult că, în realitate, nu ar fi trebuit internată pentru 30 de ani într-un azil de nebuni), dar lipsa unui interlocutor și a unui tratament adecvat nu fac decât să îi accentueze delirul de persecuție (insistă să își pregătească singură mâncarea pentru a fi sigură cu nu este otrăvită, se pierde în discursuri lungi despre conspirația pe care Auguste Rodin a construit-o împotriva ei etc.) Chiar mai surprinzător (și mai tragic), este faptul că aceasta nu schițează niciun semn de revoltă împotriva a ceea ce i se întâmplă (poate relativ ușor să „evadeze”) și această lume pare să o fi înfrânt deja.

Intrarea în scenă a lui Paul Claudel are loc după aproximativ o oră de proiecție și prilejuiește un detour narativ destul de lung. Paul este un om foarte religios. Îl vedem mai întâi spunând o rugăciune la marginea drumului (privind înspre o biserică din apropiere). Apoi, în camera sa, îl vedem scriind în jurnal într-una dintre cele mai surprinzătoare secvențe ale scenei - este la bustul gol, iar în timp ce își așterne cuvintele pe hârtie într-o veritabilă fugă de idei, se oprește pentru a-și flexa și admira bicepșii, hrănindu-și „credința” oarbă, narcisistă. Iar, în a treia secvență dedicată lui, Paul urcă un deal în compania unui preot (reproducând un moment anterior în care Camille urcă un deal cu câteva călugărițe și alte ocupante ale azilului), ținându-i acestuia o predică despre propria „convertire” și cunoașterea de sine prin intermediul lui Dumnezeu. Cei doi frați sunt, apoi reuniți, într-o scenă care se joacă precum o veritabilă confruntare, al cărui „câștigător” este cunoscut de dinainte: Paul, cel al cărui delir mistic este foarte funcțional, putând ușor să se integreze în mediocritatea contemporanilor săi. Camille, pe de altă parte, având în plus handicapul de a fi femeie, nu mai are nicio șansă de a-și regăsi locul în lumea artelor.

Pentru mine, „Hadewijch” rămâne cel mai bun film al lui Dumont, dar „Camille Claudel 1915” este cel mai pesimist. Aici nu mai există miracole, nu mai există Dumnezeu (unul dintre nebuni întreabă, într-o voce scremută - Où est-il, le Bon Dieu?), iar speranțele eroinei sunt anihilate. Chiar dacă îl găsesc a fi un film dur, ermetic, nu îi lipsește acel sentiment mistic, transcendental cu care Dumont știe să-și înzestreze creațiile. Sentiment pe care îl regăsim în lungile prim-planuri cu Binoche (care face un rol excelent, de parcă mai era nevoie să o spun), în alegerea unor cadre din perspectiva personajelor care simulează privirea înspre orizont sau înspre cer, în repetarea în oglindă a unor imagini sau a unor decizii de mizanscenă. Decizia de a extrage dialogurile din scrisorile dintre Camille și Paul face cuvintele acestora să rezoneze într-un mod aparte (cel puțin cu spectatorul avizat) și adaugă un plus de pathos. „Camille Claudel 1915” este un film greu de apreciat și chiar greu de urmărit, dar fascinația pe care o poate provoca vine din faptul cum, în lumea închisă pe care o creează, Dumont construiește un conflict pe care nu intenționează să îl rezolve - cel al Omului abandonat de Divinitate, silit să trăiască în cea mai absurdă și perversă parodie a vieții de apoi.

Câinele japonez (România, 2013)

Câinele japonez

(România, 2013)

Regia: Tudor Cristian Jurgiu

Cu: Victor Rebengiuc, Șerban Pavlu, Kana Hashimoto, Toma Hashimoto

Rating: 2.5/5

În zilele care urmează, voi scrie despre câteva filme românești care au avut premiera în această toamnă și care mi-au rămas ca „restanțe”. Din dorința de a fi cât mai relevant posibil, voi începe cu unul care încă mai rulează în cinematografe - „Câinele japonez”. Acesta este debutul în lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu (remarcat pentru scurtmetrajele „Nunta lui Oli” și „În acvariu”) și ne prilejuiește reîntâlnirea cu Victor Rebengiuc, într-un nou rol de tată. Rămas fără casă și nevastă în urma inundațiilor, lui nea Costache (Rebengiuc) i se oferă șansa nesperată de a se împăca cu fiul său (Șerban Pavlu), venit „în vizită” cu soția și copilul pe care îi are în Japonia. 

Trebuie spus că filmul arată extraordinar de frumos. Fiecare cadru este construit minuțios și pune în valoare peisajele și decorul natural al județului Giurgiu, într-un stil care frizează realismul socialist (in a good way). Multe imagini îți rămân întipărite în minte, precum primul cadru, fix și de la înălțime, care ne arată o mare de oameni recuperându-și bunurile din lunca inundată a Dunării - momentul (o introducere superbă) amintește de un peisaj impresionist sau, poate, de o scenă colectivă din ”Mother India”, dar are o forță aparte, dincolo de conexiunile vizuale care se pot face. Un alt cadru foarte reușit îl urmărește pe nea Costache (de la spate, dardennian) urcând treptele înspre biserica satului, cu umerii ușor plecați, într-o mare de oameni care îl urmărește cu interes. Și ar mai fi multe astfel de exemple. Problema (dacă se poate spune așa) este că parcă toate cadrele sunt construite prea corect. Aparatul de filmat se mișcă foarte puțin, iar Jurgiu nu se complică, orchestrând acțiunea cât de mult posibil într-un singur plan focal (sunt și excepții, e drept, dar destul de puține). Și oricât de frumos ar arăta, nu am putut să îmi scot din cap ideea că fiecare cadru este perfecționarea unui exercițiu de compoziție.

Nu am prea multe lucruri negative de zis despre „Câinele japonez”, în special fiindcă Jurgiu nu își asumă prea multe riscuri. Nici din punct de vedere vizual (cadre-secvență, cât de fixe posibile), nici din punct de vedere al discursului narativ. Ceea ce urmează să se întâmple este dictat, programatic, de o succesiune foarte clară a evenimentelor, iar regizorul se ține de ea. Pare paradoxal, dar dacă ar fi să-l compar cu „Roxanne”, un film mult mai „idiot”, fără stil, pe alocuri mai kitschios, mai manipulativ și per ansamblu cu mult mai multe hibe, mi-a plăcut mai mult debutul lui Vali Hotea. Poate fiindcă am apreciat eforturile lui Hotea de a face un pic de comedie și de a nu evita confruntările între personaje. Că nu îi ies, asta este altceva, dar la Jurgiu toate certurile sau momentele stânjenitoare sunt trunchiate la montaj sau evitate întru totul (vezi revenirea fiului, moment destul de prost negociat). Mă gândeam și la o comparație cu ”Rocker”, dar filmul lui Marian Crișan (construit în aceeași paradigmă realistă-naturalistă-minimalistă) mi se pare superior din toate punctele de vedere (inclusiv o mult mai sinceră reprezentare a unei relații tulburate dintre un tată și fiul său). Ce mi-a rămas din „Câinele japonez”, dincolo de picturalitatea cadrelor, este jocul lui Rebengiuc, care face ceva foarte diferit de „Medalia de onoare” (un rol care aparent se raportează la aceleași coordonate) și reușește să dea un pic de viață filmului (chiar dacă nu neapărat și autenticitate).

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (România/Franța, 2013)

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism

(România/Franța, 2013)

Regia și scenariul: Corneliu Porumboiu

Cu: Diana Avrămuț, Bogdan Dumitrache, Mihaela Sîrbu, Alexandru Papadopol

Rating: 3.5/5

Undeva pe la mijlocul filmului, cele două personaje principale din „Când se lasă seara peste București sau Metabolism” - regizorul și actrița sa - compară gastronomia chineză cu cea europeană. El lansează ipoteza că modul de a găti a fost decis de mijloacele prin care mâncarea este consumată (bețișoare vs. cuțit și furculiță). Această secvență se leagă de prima scenă (și de alte frânturi de conversație), în care regizorul își definește tipul de cinema pe care îl practică prin limitările impuse de filmarea pe peliculă. Toate acestea au dispărut însă acum, odată cu revoluția digitală și - în afară de câțiva „puriști” - regizorii din întreaga lume au acces la libertatea pe care le-o oferă digitalul. Paul, regizorul din acest film, este un teoretician înfocat, un formalist convins, un căutător de „realitate”, pentru care totul (de la mișcările de aparat până la jocul unei actrițe secundare) trebuie să fie autentic „până la ultima celulă”. Doar semnează un film politic.

În rest, preocupările lui Paul sunt ceva mai... pământești. El decide să „chiulească” o zi de la lucru, prefăcându-se că are ulcer. Ce face în schimb? Stă aproape toată ziua cu Alina, actrița cu care are o aventură, prin hoteluri, restaurante, mașini etc. Scenariul disparat este compus, de fapt, dintr-o serie de conversații, în care cei doi o ard filosofic și ontologic pe tot felul de teme. Ar fi o greșeală să-i suprapunem complet pe Paul și Porumboiu (chiar dacă acesta din urmă trebuie să fii pornit de la ceva personal când a început să scrie scenariul). Cred că personajul interpretat de Bogdan Dumitrache este privit cu ironie, chiar cu dispreț pe alocuri. Tezismul său - așa cum îl interpretăm din dialoguri - nu pare să admită celebrul umor sec, negru, care l-a consacrat pe regizorul vasluian. E drept, aici umorul este mai subtil și ceva mai... „structural”. Avem de-a face cu un film de 89 de minute filmat din doar 17 cadre, iar Porumboiu își permite glumițe de genul un plan de doar câteva zeci de secunde în care vedem o ușă întredeschisă și auzim sunete de amor dincolo de ea sau o endoscopie digestivă superioară redată în întregime. O altă secvență ni-l arată pe Paul pregătindu-și proiectorul pentru a vedea câteva dintre secvențele filmate în tipul zilei precedente, după care acesta trage ecranul peste obiectivul camerei, lăsându-ne câteva secunde în beznă.

Din punctul meu de vedere, „Metabolism” a fost ceea ce aș numi „o vizionare ușoară”. Pe principiul „gustul se educă”, după atâtea filme românești făcute integral din planuri-secvență câte mi-a fost dat să văd, un astfel de film de o oră și jumătate nu mai pune nicio problemă răbdării mele. Cu atât mai mult cu cât am reușit chiar să râd de vreo două-trei ori pe parcurs. Alina mi s-a părut un personaj subțire, schematic, și mult prea dependent în oricare dintre acțiunile sale de personajul masculin a cărui punct de vedere îl urmărim - dar poate că asta a fost și intenția, așa că nu am să-l critic pentru acest lucru. Însă avem de-a face cu un film mai rarefiat, mai puțin încărcat de semnificații ca precedentele două opere ale lui Porumboiu (care, să recunoaștem, au rupt gura târgului!). De asemenea, am simțit o ușoară oboseală în discursul lui Porumboiu și parcă un aer de pesimism se instalează de la prima conversație (în care Paul afirmă că peste 50 de ani nici măcar nu o să mai existe filme). Poate că acest tip de a face film începe să rămână fără resurse? Nu neapărat. „Metabolism” pare să fie cel mai personal film al lui Porumboiu, dar în același timp este cel mai puțin satisfăcător. Aproape că aș zice că a ratat o ocazie bună de a face un film mare despre materia fizică din care este compusă cinema-ul, despre modul în care acesta reflectă și influențează realitatea sau chiar despre condiția auteur-ului în sânul industriei românești de film (un fel de „Otto e mezzo” al Noului Val). Cred că Porumboiu nu face decât să semene germenii unor idei cu această peliculă. Și poate ar trebui să mă mulțumesc cu atât și să trag singur concluziile.



P.S.: Corneliu Porumboiu este unul dintre regizorii noștri de prim rang în acest moment, iar orice nou film al său ar trebui să fie un eveniment. Totuși, modul în care a fost gândită „strategia” de lansare a filmului în cinema nu m-a convins că producătorii sau distribuitorii vor ca cineva să le vadă filmul. Sigur, prea mult public nu ar fi fost oricum, titlul este de-a dreptul anti-cormercial și un premiu la Locarno sau o selecție la Cannes sau Veneția ar fi ajutat, dar fără un trailer adevărat (eu am văzut doar două secvențe-teaser) și cu un poster bine făcut dar care nu sugerează nimic lansat doar cu o săptămână înainte de premieră, nici nu prea poți să ai rezultate. Sper să mă înșel și lumea să vină totuși la filmul ăsta, chiar dacă nu a auzit de el.

Condamnat la viață (România/Germania/Belgia, 2013)

Condamnat la viață

(România/Germania/Belgia, 2013)

Regia: Bogdan Dreyer

Cu: Gérard Depardieu, Harvey Keitel, Bodgan Iancu, Laura Morante

Rating: 1/5

”Condamnat la viață” AKA ”A Farewell to Fools” este a doua adaptarea după nuvela lui Titus Popovici „Moartea lui Ipu”, ecranizată anterior în 1972 de Sergiu Nicolaescu cu titlul „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”. Pentru că acesta nu va fi un articol comparativ, nu am să insist prea mult asupra filmului original. Ajunge, cred, să spunem că a fost o operă de semi-propagandă, care a fost însă salvată pentru posteritate de minima eficiență de storyteller pe care Sergiu Nicolaescu o avea la acea vreme. Dar totuși, parcă nu înțeleg de ce se găsește din nou pe ecran aceeași poveste, după 40 de ani. Premisa a rămas aceeași, cu o ușoară schimbare pentru a-l acomoda pe Gérard Depardieu: nebunul satului este și un soldat francez care și-a pierdut memoria în Primul Război Mondial. Ce căuta el pe atunci în partea noastră de Europă nu e foarte clar, însă.

Deși majoritatea actorilor din distribuție sunt români, filmul este vorbit într-o engleză stâlcită. Explicația stă ân faptul că ”A Farewell to Fools” face parte dintr-o tagmă de filme care păcălesc publicul (și diverse grupuri de finanțare) să creadă că, dacă o peliculă este vorbită în engleză, atunci sigur va avea expunerea mondială pe care o are un film american. Mai mult, realizatorii au de obicei prezumția ca doar dacă găsesc niște locații pitorești (Peleș, Sighișoara etc.) și îmbracă actorii în costume frumoase, de epoca, atunci vor putea să recreeze look-ul epicelor adaptări literare de la Hollywood. Cel mai notoriu exemplu este ”Eva” (regia Adrian Popovici), însă nici filmul lui Bogdan Dreyer (not his real name) nu este prejos (sau mai presus, de fapt...) Un montaj amatoricesc, o muzică de inspirație balcanică care se potrivește ca nuca în perete, caracterizări extraordinar de subțiri, accente neverosimile - acestea sunt caracteristicile acestei încercări semi-docte de a face cinema pentru marele public. Harvey Keitel face probabil cel mai slab rol din carieră. Gérard Depardieu, însă, pare să se simtă în largul său în acest rol de idiot, iar - în lumina evenimentelor recente din viața sa - secvențele în care soldatul francez amnezic pe care îl interpretează joacă rolul țarului Rusiei sunt singurele care au o oarecare (și neintenționată) incisivitate politică.

Topul cu filme românești

Cei de la filme-carti.ro propun, special de 1 decembrie, un top 3 al filmelor românești și au invitat mai mulți bloggeri să participe. Deși nu mă dau în vânt după această sărbătoare (mai ales când pică într-o zi de week-end), dacă este ceva în țara asta ce merită și trebuie promovat, acesta este filmul. So here we go! 

1. Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1967) - mi-e dat să văd filmul ăsta la TV cam o dată la doi ani. Și este unul dintre filmele care devin din ce în ce mai bune cu fiecare vizionare. „Reconstituirea” este un film important nu doar fiindcă a fost interzis pentru poziția fermă pe care a luat-o împotriva sistemului, dar și pentru că a inspirat toate generațiile ulterioare de cineaști români care au propus un nou fel de neorealism. Revenind la filmul lui Pintilie, acesta încă impresionează la 45 de ani de la premieră prin exactitatea comentariului social și politic, prin caracterizările personajelor (evitând să facă din acestea simple caricaturi), prin forța interpretărilor (în special George Mihăiță și Vladimir Găitan, în cele mai bune roluri pe care le-au făcut vreodată) și - nu în ultimul rând - prin bogăția coloanei sonore, în care muzica veselă de la radio și scandările de la meciul de fotbal care se aud din îndepărtare nu fac decât să prevestească finalul tragic.

2. Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005) - pentru mine, acesta este filmul reprezentativ atât pentru anii în care a fost făcut cât și pentru cinematografia „practicată” de cineaștii români în acești ani. Deși s-au făcut și alte filme valoroase în această perioadă, nimeni nu s-a apropiat de forța și de precizia cu care Cristi Puiu prezintă această „descindere” în sistemul medical de urgență românesc. Dincolo de critica adusă acestuia, „Moartea domnului Lăzărescu” este un film în care, într-adevăr, sistemul este mai bolnav decât individul. Miza este demnitatea acestuia din urmă, care în ultimele momente ale vieții nu mai poate fi salvată oricât de binevoitori ar fi asistenta de pe salvare, șoferul sau medicii care acceptă, la 4 dimineața, să intre în operație. 

3. Croaziera (Mircea Daneliuc, 1981) - în încheierea acestui top deprimant, voi introduce acest film al lui Mircea Daneliuc, care a scăpat inexplicabil cenzurii comuniste. Este povestea unei croaziere pe Dunăre oferite drept cadou mai multor tineri cu rezultate excepționale în concursuri școlare (sau ceva de genul). Metafora centrală a filmului (comunitatea de la bordul vasului de croazieră se constituie încet-încet într-un regim totalitar) este atât de „transparentă” încât mă surprinde că autoritățile nu au ars pelicula, cu Daneliuc cu tot. Interpretări excepționale all-around, multe scene de reținut, dar și multe momente amuzante. Este impresionant cum atitudinea naturala, de rebeliune, a tinerilor pare să fie aproape înnăbușită la final, refrenul pe care aceștia îl cântă sugerând că sunt pregătiți să devină următoarea generație de „conducători”.

„Pădurea spânzuraților” (Liviu Ciulei, 1965)

Mențiuni excepționale, în ordine cronologică:
Independența României (1912) - primul lung-metraj românesc, făcut cu vreo 3 ani înainte de ”Birth of a Nation”.
La Moara cu noroc (1955) - un western deghizat sub formă de adaptare literară pentru liceeni. Am mai scris despre el aici. 
Pădurea spânzuraților (1965) - a cărui versiune complete restaurată o tot așteptăm de când ne-a promis-o Scorsese.
Nunta de piatră (1974) - candidat pentru locul 3 de mai sus, filmul este compus din două părți, variațiuni după Ion Agârbiceanu filmate de Mircea Veroiu și Dan Pița pe tema „alegoria moarte-nuntă”.
Proba de microfon (1980) - celălalt film cu adevărat mare al lui Mircea Daneliuc.

„O vară de neuitat”/„Un été inoubliable” (Lucian Pintilie, 1994)

Secvențe (1986) - trei vignette semnate de Alexandru Tatos, despre cinema și despre „omul nou”.
O vară de neuitat (1994) - Pintilie o filmează pe Kristin Scott Thomas. It's pretty awesome!
Marfa și banii (2001) - the one who (re)started it all!
4 luni, 3 săptămâni si 2 zile (2007) - despre care nu au mai rămas multe lucruri de spus.
A fost sau n-a fost (2006) - cred că acesta a intrat deja în „imaginarul colectiv”. 
Restul e tăcere (2007) - un film despre primul film din această listă suplimentară - and it's great!
Polițist, adjectiv (2009) - care conține cea mai tensionată scenă din istoria cinematografiei în care se citește un dicționar.

Cloud Atlas (Germania/USA/Hong Kong/Singapore, 2012)

Cloud Atlas

(Germania/SUA/Hong Kong/Singapore, 2012)

Regia: Andy & Lana Wachowski, Tom Tykwer
Cu: Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent, Jim Sturgess, Ben Wishaw, Hugo Weaving, Hugh Grant, Susan Sarandon, Doona Bae, James D'Arcy

Rating: 3/5

Fără îndoială, ”Cloud Atlas” este cel mai ambițios film al anului. Bazat pe un la fel de ambițios best-seller, filmul - aparent cea mai scumpă producție „independentă” - a necesitat două echipe de filmare, una condusă de frații Wachowski, cealaltă de Tom Twyker. Filmul este compus din șase povești din diferite epoci (din secolul XIX până într-un viitor foarte îndepărtat), care sunt amestecate împreună într-un narativ unic are propovăduiește toleranța și lupta cu sisteme opresive. Actorii joacă mai multe roluri, fiecare poveste face referire direct la povestea cronologic anterioară și există multe puncte în care poveștile se întâlnesc, din punct de vedere narativ, tematic, vizual, geografic etc. 

Cinefil fiind, nu pot să nu observ că diferite povești se delimitează în genuri cinematografice distincte. Una este o comedie absurdă în care o gașcă de pensionari încearcă să evadeze dintr-un azil, alta este un thriller politic anti-conspiraționist foarte 70s-like, alta este SF etc. Mi-ar fi plăcut să pot spune despre ”Cloud Atlas” că este și un film despre filme, care eventual să facă un fel de deconstruction al diferitelor genuri cinematografice, dar cred că realizatorii nu au mers decât pe jumătate în această direcție. Segmentele povestite de Tom Tykwer - 1936, 1973 și 2012 - sunt mai puțin împovărate de mesajele filmului și se concentrează mai mult pe viețile  personajelor. De asemenea, Twyker este mai atent la elementele de gen (dramă, thriller sau comedie) din care aceste povești sunt constituite, ceea ce face ca poveștile pe care el le spune să fie mai interesante. Din partea fraților Wachowski, avem mult mai multă întărâtate socio-politică și, în general, mai multă previzibilitate. Segmentul din Neo-Seoul este cu siguranță cel mai slab, nu doar fiindcă asiatificarea lui Jim Sturgess sau Hugo Weaving ne distrage atenția constant, dar și fiindcă este un SF destul de banal, mai ales pentru standardele celor care au făcut ”The Matrix”. Ultima poveste din punct de vedere cronologic, în care Tom Hanks este un sălbatic post-apocaliptic bântuit de un drăcușor verde și încearcă să reconstruiască civilizația alături de o „extraterestră” Halle Berry, reușește însă să impresioneze și pe mine cel puțin m-a făcut să regret că nu a fost un film de sine stătător.

Și dacă tot am ajuns să vorbim de actori, trebuie să insistăm un pic, pentru că aici este punctul forte al filmului. Ajutați de extraordinarele efecte de machiaj (aș spune că Oscar-ul este asigurat, dar să nu anticipăm...), Tom Hanks, Halle Berry, Hugh Grant, Hugo Weaving și compania se întrec în a face roluri cât mai diverse. În general, personajele pe care le joacă nu sunt doar pozitive sau doar negative (cu excepția lui Hugo Weaving, care joacă doar bad guys), iar șase dintre actori (Sturgess, Wishaw, Berry, Broadbent, Bae și Hanks) au ocazia să joace protagoniștii celor șase povești, identificați printr-un semn din naștere în forma unei comete. Ei sunt cei care sunt destinați să facă un pas important în această istorie. Pe de altă parte, diferitele încarnări ale lui Tom Hanks par să se constituie într-o traiectorie personală a acestuia, de la criminal la colaborator pasiv al unei corporații mârșave la salvator al întregii omeniri.

În final, ”Cloud Atlas” este mult mai coerent decât ar putea părea, însă ceea ce strică filmul pentru mine este modul în care acesta a fost pus cap la cap. Nu știu cât de asemănător este ceea ce am văzut cu ce era scris în scenariu (știu că nu seamănă deloc cu structura cărții), dar impresia mea este că produsul final a fost construit în mare parte în camera de montaj, cu abandonul unor segmente pentru perioade lungi de timp și false puncte culminante simultane. Faptul că durează trei ore nu ajută și mi-aș fi dorit să fie un pic mai concentrat, dar nu aș spune că este haotic sau greu de urmărit. Dimpotrivă, cred că este clar ce se dorește a fi. Nu cred însă că ideile sale sunt prea bine conturate, fiind diluate în iureșul narativ al montajului. Per ansamblu, nu este atât de ground-breaking pe cât se dorește a fi. Adeseori, este chiar banal. M-am gândit de mai multe ori la ”Being Human”, un film mai puțin inspirat al lui Bill Forsyte în care Robin Williams se reîncarna de-a lungul veacurilor cam ca personajele din ”Cloud Atlas”. M-am gândit de asemenea la Monty Python și la rolurile multiple pe care componenții trupei le jucau în filmele lor. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult ”Cloud Atlas” dacă ar fi fost mai scurt și dacă s-ar fi luat mai puțin în serios. Ceea ce cei doi Tom (Hanks și Twyker) par să fi încercat să facă.