Django Unchained (SUA, 2012)

Django Unchained

(SUA, 2012)

Regia și Scenariul: Quentin Tarantino

Cu: Jamie Foxx, Christoph Waltz, Leonardo DiCaprio, Kerry Washington, Samuel L. Jackson, Franco Nero

Rating: 4/5

Date fiind reputația sa, premiile câștigate și bugetele cu care lucrează, fiecare nou film al lui Quentin Tarantino este un eveniment cinematografic așteptat cu sufletul la gură de cinefili din întreaga lume. În ”Django Unchained”, Tarantino ia la trântă un nou sub-gen din tinerețea sa - western-ul spaghetti, cu un pic de blaxpoitation adăugat pe deasupra. În rolul principal este un sclav negru pe nume Django (Jamie Foxx) care este eliberat de un vânător de recompense german (Christoph Waltz), pentru a-i deveni ajutor în a urmări tot felul de pungași și nelegiuți. 

Tarantino îl evocă aici pe unul dintre maeștri western-urlui spaghetti, Sergio Corbucci, care a fost printre cei mai prolifici autori ai genului. Eu unul nu sunt atât de mare fan al lui ”Django”, filmul din 1966 cu Franco Nero, dar îmi plac foarte mult alte filme de-ale lui Corbucci, în special melancolicul, hibernalul ”Il grande silenzio” (despre care am mai scris aici) și fantezia sa cu revoluționari mexicani ”Vamos a matar, compañeros”. Tarantino și Robert Richardson (directorul de imagine) copiază stilul vizual al acestor filme, cu zoom-uri și close-up-uri specifice, iar coloana sonoră împrumută de la Luis Bacalov și Ennio Morricone (atunci când nu avem parte de un mic rap).

Sincer, nu m-am mai simțit demult atât de bine la un film. Da, sigur, e un film de trei ore a cărui lungime o simți, dar Tarantino știe cum să-și dozeze dramaturgia și - cel puțin de data asta - are un simț al timing-ului impecabil. El își dedică aproape o jumătate din film construirii relației dintre personajele jucate de Foxx și Waltz, pentru ca apoi să pună bazele unui revenge story care ar fi putut dura 3 ore în sine. Nu am simțit nicio clipă că filmul ar fi putut fi mai scurt - secvențele lungi dialogate își îndeplinesc rolul narativ, iar în momentul în care spectacolul este declanșat, baletul gloanțelor și al împroșcăturilor cu sânge întrece aproape tot ce a făcut Tarantino până acum în acest domeniu.

Cel mai straniu este că, pentru un film cu atât de multă hiper-violență, scenele care impresionează cele mai mult sunt cele care prezintă violență cât se poate de reală, fără ironie: biciuiri, însemnări cu foc încins, un sclav sfârșiat de un câine etc. ”Django Unchained” este un film controversat pentru că vorbește despre un subiect care arareori ajunge pe ecran - sclavia. Unul dintre meritele filmului este că nu glorifică această perioadă. În ciuda a ceea ce se spune, acesta nu este un revenge porn, în care istoria este distorsionată și un singur sclav negru se răzbună pentru toate injustițiile și îi omoară pe toți albii. Dimpotrivă, pentru prima dată cred, Tarantino pune la îndoială legitimitatea morală a demersului lui Django... până la un punct, e drept. Iar, cu mici excepții care țin de licență poetică, filmul este bine documentat, evită stereotipurile și le dă personajelor sale, fie ei albi sau negri, șanse egale de a fi buni sau răi (sau in between). ”Django Unchained” funcționează până la urmă, dincolo de scenariul bun și interpretările de mare forță, pentru că spune foarte bine o poveste pe care o recunoaștem ușor. Nu trebuie să fim nemți crescuți cu legenda lui Siegfried ca să ne identificăm cu Django și a sa Broomhilda vom Shaft.

Lawless (SUA, 2012)

Lawless 

(SUA, 2012)

Regia: John Hillcoat

Cu: Shia LaBeouf, Tom Hardy, Jessica Chastain, Guy Pearce, Mia Wasikowska, Gary Oldman

Rating: 3/5

Acțiunea din ”Lawless” se petrece în era prohibiției, în comitatul Franklin din Virginia, unde trei frați (LaBoeuf, Hardy și Jason Clarke) produc și distribuie ilegal tărie, sfidând oamenii legii, în special pe agentul special Charlie Rakes, interpretat flamboaiant de Guy Pearce. Filmul a fost în competiție la Cannes, unde a fost primit cu răceală, iar la momentul premierei oficiale, nici criticii din State nu au fost mai îngăduitori. În acest context, chiar dacă am anumite rezervări în privința sa, filmul mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam.

Să începem cu punctele slabe. Shia LaBeouf este depășit de situație, fiind primul nume de pe generic. Lipsit de charismă și având un aer complet nepotrivit cu perioada descrisă (vorbește precum personajul pe care îl joacă în ”Wall Street 2”), LaBeouf nu reușește să conducă filmul în momentele în care scenariul îi cere acest lucru. Totuși, interpretarea sa nu este chiar atât de oribilă pe cât mă așteptam și măcar ne este oferită plăcerea sadică de a-l vedea bătut măr și împușcat de câteva ori pe parcursul filmului. Nu mă așteptam însă ca Guy Pearce să fie slab în rolul său, ceea ce din păcate este cazul. Cu un look care ne amintește de Bob Geldof în finalul lui ”Pink Floyd: The Wall”, interpretarea sa este over-acting pur, lipsind orice apariție a personajului său de autenticitate, uneori fiind mai degrabă comic relief. Și dacă tot am ajuns la acest capitol, păcatul cel mai mare al lui Hillcoat în acest caz cred că este indecizia: filmul excelează în momentele de răbufnire a violenței, dar acestea sunt urmate adesea de secvențe comice, uneori la limita slapstick-ului, dând impresia că ne uităm mai degrabă la o parodie a genului, decât la un western cu gangsteri modern, dur, necompromițător.

Pe de altă parte, Tom Hardy este foarte bun în rolul său, iar Gary Oldman, în cele trei scene pe care le are, arată de parcă ar fi un bad guy într-un film din anii '30. Din păcate, Jessica Chastain și Mia Wasikowska sunt mai degrabă elemente de decor, dar aici cred că este mai degrabă vina scenaristului (Nick Cave, de care nu vreau să mă leg, deși aș putea). John Hillcoat reconstituie cu minuțiozitate atmosfera perioadei istorice pe care o descrie, iar filmul nu arată de parcă ar fi fost filmat în studio, o problemă frecventă cu astfel de producții. De asemenea, chiar dacă tipul are o predilecție pentru nuanțe mohorâte de gri și maroniu, imaginile sale sunt adesea neașteptat de frumoase și câteodată starea de spirit ne este indusă doar de ceea ce vedem (din păcate, această stare de spirit este distrusă când pe coloana sonoră începe să se audă un cântec modern - o figură de stil pretențioasă care nu funcționează în orice film, în mâinile oricărui regizor). Per ansamblu, astfel, ”Lawless” este un film cu multe probleme, dar care cred că până la urmă merită văzut, în ciuda unui ton ezitant, a unui final anti-climactic și a prezenței lui Shia LaBeouf.

Meek's Cutoff (SUA, 2011)

Meek's Cutoff 

(SUA, 2011)

Regia: Kelly Reichardt

Cu: Michelle Williams, Bruce Greenwood, Paul Dano, Rod Rondeaux

Rating: 4.5/5

”Meek's Cutoff” (Scurtătura lui Meek, dacă ar fi să fie vreodată tradus în română) este unul dintre cele mai frumoase filme ale anului și, în același timp, unul dintre cele mai bizare. Cineasta Kelly Reichardt ne propune un western „independent”, existențialist, filmat în demult abandonatul format 1,33:1, despre un mic grup (trei familii) de coloniști pierduți în teritoriul Oregon, cândva la jumătatea secolului XIX. Călăuza lor, Stephen Meek (Bruce Greenwood, aproape de nerecunoscut) pretinde că știe drumul. Inițial, acesta pare să fie genul de anti-erou tipic western-urilor clasice, dar nu dovedește că ar fi mai mult decât un neghiob plin de prejudicii. Lucrurile par să se schimbe pentru călători când capturează un indian, care pare să fie de acord să îi ghideze.

Un film foarte lent, ”Meek's Cutoff” este compus în mare parte din lungi cadre statice, care pun în valoare relieful american: de la deșertul de sare la câmpiile înalte și pustii. Alegerea de a filma în 1,33:1 nu este un moft, ci se potrivește perfect cu atmosfera filmului și cu ceea ce simt personajele, care par să fie prinse ca într-o capcană în acest spațiu aparent infinit. În completarea imaginilor vine muzica atonală compusă de Jeff Grace, iar rezultatul este auster, dar acaparant. Actorii nu au multe replici de dat, așa că totul se bazează pe expresii și pe limbajul corporal. Michelle Williams este o femeie puternică, care își asumă rolul de conducător din umbră în momentele-cheie; Paul Dano este un tânăr destul de anxios și nehotărât; dar a doua parte a filmului este dominată de imaginea indianului nevorbitor de limbă engleză jucat de Rod Rondeaux (cascador în mai multe western-uri recente).

Multe conflicte se nasc în această mică comunitate... Femei contra bărbați, albi contra indieni, coloniști contra lui Meek, omul contra naturii, chiar și omul contra divinității. ”Meek's Cutoff” este o scenă foarte bună pentru astfel de conflicte „absolute”, cu atât mai mult cu cât nu există o narațiune propriu-zisă. Mai degrabă, filmul ne invită să observăm, preț de o oră și jumătate în care sunt surprinse mai multe zile, viața acestor oameni. La final, nu există un deznodământ, iar personajele nu par să fie mai aproape de destinația lor. În mijlocul pustietății, stă un singur copac cu doar o jumătate de coroană, la adăpostul căruia coloniștii se sfătuiesc, în timp ce indianul continuă să meargă mai departe.

Cowboys & Aliens (SUA, 2011)

Cowboys & Aliens

(SUA, 2011)

Regia: Jon Favreau

Cu: Daniel Craig, Harrison Ford, Olivia Wilde, Sam Rockwell, Paul Dano, Adam Beach

Rating: 2.5/5

Daniel Craig se trezește în deșert, în Vestul Sălbatic, cu o „brățară” ciudată pe mână și habar nu are cine este și de unde vine. În curând, este arestat și află că este acuzat de tâlhărie și crimă. Dar procesul său urmează să fie amânat, pentru că orășelul este atacat de extratereștrii care răpesc oameni. ”Cowboys și Extratereștrii” este genul de film care îmbină genurile care poate da rezultate destul de comice. Dar Favreau și cei (cel puțin) cinci scenariști ai săi s-au hotărât să facă un film serios, iar rezultatul este că umorul este mai degrabă involuntar și reiese din clișee deja obosite ale filmelor de orice gen, adunate aici pentru „acomodarea” publicului.

Să nu mă înțelegeți greșit, filmul acestea este un western destul de bun pentru o perioadă, dar după aceea devine un weird western mediocru, iar în final - ultima jumătate de oră, destul de greu de înghițit - este o degringoladă totală, în care nu este clar cine pe unde se luptă cu care extratereștrii alături de care indieni, scenele se înlănțuie fără o ordine logică foarte clară și personajele par să se teleporteze dintr-un loc într-altul după unde le este necesară prezența. Filmul are două avantaje în colțul său: actorii (Craig și Ford, perfect distribuiți în roluri a doi cowboy cu vocea hârcâită, dar și Olivia Wilde, Paul Dano sau Sam Rockwell, care sunt mai degrabă de decor, dar au momentele lor bune) și imaginea semnată de Matthew Libatique (cel mai remarcat cu ”Black Swan”, dar și colaboratorul lui Favreau pentru cele două ”Iron Man”). Libatique se dovedește foarte apt în a filma un western de natură clasică pe peliculă (este vreun fel de film mai bun, oare?), dar natura subiectului îi permite câteva „aventuri” vizuale, experimente cu diferite tipuri de peliculă, culori suprasaturate și alte mici găselnițe destul de eficiente. Altceva, nu prea merită să fie spus...

Another 5 Alternative Westerns

După ce am făcut topul celor mai bune western-uri „alternative”, am rămas ușor nemulțumit. Încercarea de a construi un top cât mai variat și cât mai valoros a lăsat, totuși, pe dinafară destul de multe titluri interesante și inedite. Dar sunt pe cale să corectez acest neajuns, adăugând încă 5 titluri topului inițial. Două observații: 1. faptul că filmele de aici nu s-au regăsit în primul top nu înseamnă că ar fi mai slabe decât primele (chiar din contră, de fapt!) și 2. nu o să încerc un demers asemănător pentru topul western-urilor „tradiționale”, pentru că sunt prea multe din care să aleg și nu sunt deloc nemulțumit de acela.

Another 5 ”Alternative” Westerns

1. La ”Moara cu noroc” (r. Victor Iliu, 1955)

Aceasta este marea omisiune a topului inițial și de vină e numai memoria mea fragmentată. Filmul nu numai că se petrece în Vestul țării (noastre), dar Iliu accentuează anumite elemente ale nuvelei lui Slavici pentru a o aduce mai aproape de western-ul clasic american. Tema corupției și lăcomiei este un alt element comun. Acestora li se adaugă stilul vizual unic al lui Ovidiu Gologan (v. și „Pădurea spânzuraților”), pentru a  concretiza un film cu adevărat remarcabil.

2. Little Big Man (r. Arthur Penn, 1970)

Western așa-zis revizionist, ”Little Big Man” este o satiră a istorie americane și o condamnare atât a „genocidului nativilor americani”, cât și a (pe atunci) actualului război în Vietnam. Filmul este relativ lent, dar filmările sunt somptuoase și, dacă nu ai urmări povestea, ai jura că te afli într-un western epic tradiționalist. Eroul jucat de Dustin Hoffman este un urmaș al lui Candide (sau un strămoș al lui Forrest Gump, dacă vreți), a cărui viață extraordinară este legată de forțele care au „cizelat” „națiunea” americană în anii de după Războiul Civil. 

Dustin Hoffman și Faye Dunaway în ”Little Big Man”

3. Seven Brides for Seven Brothers (r. Stanley Donen, 1954)

Singura legătură cu western-ul pe care o are acest musical este amplasarea acțiunii în vestul extrem american. Dar este un film lipsit de compromis, poate greu de apreciat de la prima vizionare, dar delicios în momentul în care ajungi la a zecea. Melodiile te prind, personajele sunt bine creionate și scenariul este credibil (evocând furtul sabinelor de către soldații romani). În plus, Howard Kell și Jane Powell fac două roluri de senzație.

4. The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (r. Andrew Dominik, 2007)

Suprarealist, dar foarte visceral, realizat la o intensitate aproape covârșitoare, TAOJJBTCRF (lol) nu este pentru toată lumea. Dar, grație nu în ultimul rând interpretărilor desăvârșite ale actorilor (Casey Affleck, Brad Pitt, Sam Rockwell, Sam Shepard etc.), filmul lui Dominik este cea mai reușită variațiune pe foarte des abordata temă Jesse James.

5. 800 balas (r. Álex de la Iglesia, 2002)

Un western spaghetti al unui western spaghetti, ”800 balas” promite a fi film post-modern mare, dar se pierde în imitarea clasicelor genului. Dar are umor și acțiune, chiar dacă un pic prea multă parodie (chestie care îl sapă pe de la Iglesia de fiecare dată) și, în plus, este un exemplu perfect de ceea ce înțeleg eu prin western „alternativ”.

Rango (SUA, 2011)

Rango

(SUA, 2011)

Regia: Gore Verbinski

Voci: Johnny Depp, Isla Fisher, Ned Beatty, Alfred Molina, Bill Nighy

Rating: 3.5/5

Nu există prea multe western-uri animate. Nu lungmetraje, oricum. Singurul de ce îmi amintesc, pe moment, este de o cu totul altă factură decât cel de față - parodia spaghetti ”West and Soda”, a lui Bruno Bozzetto. ”Rango” este o pastișă a genului, o comedie care combină elementele cele mai caracteristice ale western-ului într-un produs destul de previzibil, numai că protagoniștii sunt mici animale antropomorfizate: un cameleon, ceva șopârle, tot felul de păsări și rozătoare, cârtițe etc. Bineînțeles, sfera de referințe a filmului nu se rezumă numai la western-uri celebre (care poate sunt prea puține, din câte știu autorii), așa că ”Fear and Lothing in Las Vegas”, ”Apocalypse Now” și ”Chinatown” sunt și ele evocate.

Regizorul Gore Verbinski a avut o carieră destul de oscilantă până când s-a îngropat (din punct de vedere artistic) în seria „Pirații din Caraibe”. Nu că filmele lui ar fi strălucit înainte de oribila a treia parte din seria respectivă... ”Rango” nu este o îndepărtare foarte mare de la ”Pirați...” Chiar dacă este o animație și are mai mult umor (pe alocuri), personajele sunt schematice, conflictele „împrumutate”, iar realizarea pedantă. Faptul că ”Rango” este mai reușit se datorează, cred, simplului fapt că animația este foarte reușită. Fiind prima ieșire mai importantă a celor de la Nickelodeon Films (alături de ILM), se vede dorința de a crea un stil care să nu semene cu ce au făcut până acum Pixar, Dreamworks sau Disney. Numărul foarte mare de personaje secundare, fiecare bine identificat și părând să beneficieze de un design propriu, impresionează. Imitarea stilului western (mai ales spaghetti) le oferă, de asemenea, realizatorilor, șansa unor experimente, precum secvența „călăreților” pe fundalul apusului sau confruntarea finală.

Mi-aș fi dorit ca ”Rango” să aibă mai mult umor. Acesta pare să se piardă pe parcurs și este păcat (dar se întâmplă din ce în ce mai des cu filmele din ziua de azi). De asemenea, mi-ar fi plăcut ca interpreții vocilor să nu fie aproape exclusiv celebrități. Puține animații din ziua de azi care mizează pe voci celebre chiar reușesc să depășească acest gimmick și să aibă un voice acting cu adevărat reușit. În ”Rango”, Depp, Fisher, Winstone, Beatty mai mult distrag atenția prin accentul lor exagerat, uneori în neconcordanță cu personajul. Dirt, orașul în care se petrece acțiunea din ”Rango” pare singurul loc din Vestul Sălbatic în care se întâlnesc toate accentele lumii. It's kids' stuff!

Top 10 Westerns - The "Alternative" List

Nu, acesta nu este un top 10 westerns pentru hipsteri, ci o listă care vine în completarea  listei de 10 cele mai bune western-uri „tradiționale” și este menit să exemplifice remarcabila versatilitate a genului și modurile în care acesta a supraviețuit, s-a dezvoltat și s-a perpetuat de-a lungul anilor (și continentelor). Evident, criteriile de includere sunt pur subiective și, din nou, am încercat să fac o listă cât mai diversă și mai inedită. Unele dintre filmele de mai jos sunt mai bune decât compatrioatele lor „tradiționale”, dar împărțirea aceasta în două liste nu este în sine o părerea asupra calității filmelor de față.

The Top Ten List of ”Alternative” Westerns

 

1. The Great Train Robbery (r. Edwin S. Porter, 1903)

Filmat în New Jersey, acest film de nici 15 minute evocă Vestul Sălbatic la fel de bine ca filmele pe care John Ford le-a făcut în Monument Valley. Este una dintre primele încercări (foarte) reușite de a lega un narativ prin imagini și pentru mulți fani ai genului nu este întâmplător că acest film este un proto-western.

2. El topo (r. Alejandro Jodorowsky, 1970)

Filosofic și transcendental, filmul lui Jodorowsky plasează întrebări despre condiția umană în peisajul auster, deșertic al deșertului sălbatic. Un exemplu elocvent despre posibilitățile de exprimare artistică pe care genul le oferă.

3. Dead Man (r. Jim Jarmusch, 1995)

Un alt western filosofic, ceva mai nevrotic decât precedentul, al cărui protagonist (interpretat la superlativ de Johnny Depp) este - poate chiar în mai multe feluri - mort înainte ca povestea sa să înceapă. O grămadă de roluri secundare minunat distribuite (Mitchum, Iggy Pop, Glover, Gary Farmer, Hurt, Byrne etc.), iar Jarmusch nu a fost niciodată mai seducător, mai poetic sau mai amuzant.

4. The Outrage (r. Martin Ritt, 1964)

Sigur, acest film ar putea foarte ușor să intre la categoria ”traditional”, mai ales fiindcă protagonistul său, Paul Newman, nu este deloc un străin al genului. Dar faptul că este o adaptarea foarte exactă după ”Rashomon”-ul lui Kurosawa și pentru că aduce o estetică străină genului în forma sa binecunoscută, consider că este mai nimerit să fie menționat aici. În ciuda criticilor, consider că ”The Outrage” este un film fascinant, al unui regizor subevaluat (Martin Ritt, care a mai semnat, tot cu Newman, ”Hombre” și ”Hud”).

5. Brokeback Mountain (r. Ang Lee, 2005)
Un western contemporan (și singurul reprezentant al mileniului III în acest top), ”Brokeback Mountain” este precedat de faima și controversele din jurul său. Indiferent, el rămâne unul dintre cele mai bune realizări ale cinematografiei americane din ultimul deceniu (chiar dacă este regizat de un străin) și care se va menține  ca reper datorită interpretărilor excelente și imaginilor superbe.

6. Bad Day at Black Rock (r. John Sturges, 1955)
Un alt western contemporan (la vremea lui) și încă cu substrat politic. În rolul protagonistului, un om care nu arată a cowboy, este distribuit Spencer Tracy, care nu prea a făcut cariera în western. În schimb, rolurile secundare sunt o pleiadă de „abonați” ai genului: Robert Ryan, Brennan, Borgnine... parcă ar fi ”The Wild Bunch”.

7. Blazing Saddles (r. Mel Brooks, 1974)
Fiindcă tot vorbeam de filme filosofice, nu trebuie să uităm că în așa-zisa sa parodie, Mel Brooks nu ezită să pună întrebări serioase, chiar metafizice. Ce s-ar întâmpla dacă personajele unui western s-ar răzvrăti împotriva Hollywood-ului? Când va veni vremea pentru un șerif negru? Cât de tare trebuie să pocnești un cal pentru ca acesta să cadă la pământ?

8. Tampopo (r. Jûzô Itami, 1985)
Această comedie culinară japoneză este, de fapt, un amplu omagiu adus Hollywood-ului și genurilor pe care acestea le-a lansat: filmul cu gangsteri, filmul romantic și, nu în ultimul rând, western-ul, exemplificat de alura și îmbrăcămintea unor personaje, de temele pe care le abordează și de conflictele pe care le prezintă. Filmul este o bijuterie și merită căutat și savurat.

9. Westworld (r. Michael Crichton, 1973)
Parte western, parte SF, filmul este povestea unui android, personaj al unui parc de distracții care recreează, printre altele, Vestul Sălbatic, și care o ia razna rău de tot. Poveste clasică în felul ei (împarte o temă cu ”2001”, nu?), ”Westworld” este entertainment pur și o foarte reușită realizare tehnică.

"Back to the Future Part III"

10. Back to the Future Part III (r. Robert Zemeckis, 1990)
Seria ”Back to the Future” a fost gândită și realizată de cineaști-cinefili, care nu-și ascund dragostea pentru filmele epocii de aur a Hollywood-ului. Acest lucru este cel mai evident în a treia parte, omagiu adus western-ului deghizat ca fantezie sci-fi. Spectrul referințelor este uriaș, iar deliciul este maxim.

Top 10 Westerns - The "Traditional" List

O mică introducere...
Pentru a sărbători ieșirea pe ecrane a lui ”True Grit”, m-am gândit să fac un top 10 al celor mai bune western-uri ale toturor timputilor. Dar, fiindcă aveam mult prea multe titluri din care ar fi trebuit să aleg, m-am hotărât să fac două topuri de anvergură epică: unul „tradițional”, cu western-uri „clasice” și unul „alternativ”, în care voi aduna filme inedite, care de obicei amestecă western-ul cu unul sau mai multe alte genuri. Criteriile pe care le-am ales pentru ca un film să intre în topul „tradițional” sunt: acțiunea să se petreacă pe tărâm american, înainte de Primul Război Mondial, predilecția pentru anumite teme (eroul singuratic, confruntarea bine și rău și eventual urât etc.), o anumită structură narativă clasicistă, iar realizatorii trebuie să fie, preferabil, oameni care și-au lăsat amprenta asupra genului, în perioada sa de glorie. Pălăriile și pistoalele sunt, de asemenea, un must. Menționez că lista se vrea cât mai variată și orice omisiune se datorează fie faptului că nu îmi place filmul atât de mult, fie că nu e loc pentru prea multe filme ale aceluiași regizor sau, pur și simplu, faptului că nu am văzut filmul respectiv... Enjoy!

The Top Ten List of ”Traditional” Westerns

1. The Man Who Shot Liberty Valance (r. John Ford, 1962)

O sinteză a întregii opere a lui John Ford, filmul sondează atât originile miturilor clasice ale genului, cât și geneza vieții politice americane. John Wayne, James Stewart și Vera Miles sunt la apogeul carierei lor de interpreți (nu numai în western-uri) și nu ratează nicio nuanță a unor personaje complexe, pe care le interpretează în decenii diferite ale vieții.

2. The Ox-Bow Incident (r. William A. Wellman, 1943)

Un alt western cu tematică politică, care distruge stereotipuri și îneacă mitul justiției făcute cu pistolul și cu funia. Una dintre cele mai bune interpretări ale lui Henry Fonda, într-un asemănător (dar mult mai șovăielnic) decât cel din ”12 Angry Men”.

3. High Plains Drifter & Unforgiven (r. Clint Eastwood, 1973 & 1992)

Da, Eastwood este un revizionist și nu face portretul tipic, obișnuit al Vestului de altă dată. Dar insistând asupra violenței și corupției, el susține aceleași idealuri care i-au inspirat pe marii realizatori care au făcut din western locul propice pentru confruntarea de idei și pentru biruința binelui împotriva răului. Cele două titluri de mai sus, singurul double-entry din top, sunt capetele de drum ale carierei lui Eastwood ca regizor în western.

4. Rio Bravo (r. Howard Hawks, 1959)
Un western ca la carte, dar larger than life. Schimburile de replici dintre John Wayne, Dean Martin, Walter Brennan și Angie Dickinson - care ocupă cel puțin jumătate din film - sunt un deliciu în plus. Iar confruntarea din final este antologică.

5. Shane (r. George Stevens, 1953)
Un film cu o adevărată dimensiune mitologică, centrat în jurul personajului-tip al pistolarului solitar interpretat de Alan Ladd, care ajunge astfel la apogeul carierei sale într-unul dintre cele mai reprezentative filme ale celui mai popular gen al momentului la care a fost făcut.

6. A Fistful of Dollars / Per un pugno di dollari (r. Sergio Leone, 1964)
Poate că unii nu ar încadra cu ușurință spaghetti-urile în lista western-urilor „tradiționale”, dar unele dintre acestea au atins rangul de legendă al predecesoarelor lor făcute la Hollywood. Printre acestea se numără și filmele lui Sergio Leone, recunoscut aproape unanim ca unul dintre marii maeștrii ai genului. Din totuși scurta sa filmografie am ales ”A Fistful of Dollars”, care poate nu este cel mai reprezentativ, dar este cel mai bine regizat și are cea mai solidă structură narativă (poate și datorită faptului că este unul dintre multele western-uri adaptate după Kurosawa, dar despre asta mai multe veți găsi în lista „alternativă”).

7. The Wild Bunch (r. Sam Peckinpah, 1969)
Gălăgios și ireverențios, filmul lui Peckinpah anunță căderea în dizgrație a genului printr-un măcel vizual și narativ, ai cărui instigatori, protagoniști și, în final, victime, sunt câțiva actori care au trecut prin nenumărate roluri secundare și filme de serie B ale genului: Holden, Ryan, Borgnine, Oates, O'Brian etc.

8. The Searchers (r. John Ford, 1956)
Ford merită două mențiuni în acest top, iar ”The Searchers” merită amintit oricum. Este genul de film în fața căruia rămânem fără replică, indiferent dacă suntem sau nu convinși de scenariu sau de interpretările actorilor. Multe secvențe iconice au rămas din acest film, dar dintre toate imaginea de final va rămâne pentru totdeauna înscrisă în istoria cinematografului.

9. Il grande silenzio (r. Sergio Corbucci, 1968)
Acest spaghetti este prea bun pentru a fi lăsat pe dinafară. Deși parcă ar arăta mai bine în lista alternativă, îmi permit să îl pun aici grație statutului de film cult pe care l-a atins de-a lungul timpului. Dar este un western atipic: peisajul este hibernal (deși sunt și western-uri „tradiționale” care se petrec iarna), actorii sunt în principal europeni (cu o excepție norabilă, Frank Wolff), iar personajul principal este cu adevărat mut, nu doar silențios. În roluri antagonice, Jean-Louis Trintignant și Klaus Kinski sunt demențiali.

”Il grande silenzio”

10. Forty Guns (r. Samuel Fuller, 1957)
Unul dintre puținele western-uri care are în rolul principal o protagonistă (extraordinara Barbara Stanwyck). Acest film este aproape la fel de mult un noir sau un thriller psihologic cât este western, dar Fuller profită la maxim de posibilitățile pe care genul i le oferă și construiește un film cu adevărat sălbatic, alert și visceral, în CinemaScope și umplut de tracking shot-uri remarcabile.

True Grit (SUA, 2010)

True Grit

(SUA, 2010)

Regia: Joel & Ethan Coen

Cu: Jeff Bridges, Hailee Steinfeld, Matt Damon, Josh Brolin, Barry Pepper

Rating: 3.5/5

Nu demult scriam despre prima ecranizare după romanul lui Charles Portis și anume primul ”True Grit”, regizat de Henry Hathaway în 1969, cu John Wayne în rolul „justițiarului” bețivan Rooster Cogburn. În mare, filmul fraților Coen păstrează cadrul de bază al poveștii, deși se pare că este o adaptare mult mai fidelă a romanului. Dacă filmul cu John Wayne arăta ca un western obișnuit, aproape de duzină, care a fost un pic supra-estimat grație nevoii de a-l recompensa pe Wayne cu un Oscar înspre finalul unei extraordinare cariere, filmul fraților Coen arată ca o adaptare literară de prestigiu, care este în același timp o întoarcere în trecut, o poveste despre crimă, pedeapsă și răzbunare și parțial o satiră socială. Și din acest aspect literar al filmului provin, în egală măsură, lucrurile bune și cele mai puțin bune la acest film.

În primul rând, Joel și Ethan se dovedesc niște abili „orchestratori” cinematografici. Luând scenele-cheie din roman (și, eventual din filmul original) și adăugând câteva de la ei (omul cu blana de urs, cadavrul spânzurat pe o cracă foarte înaltă etc.) și le împletesc pe toate acestea într-un mod firesc, natural, reușind câteva tranziții foarte reușite. Sunt ajutați aici și de muzica lui Carter Burwell, dar mai ales de imaginea lui Roger Deakins (colaborator fidel). Chiar dacă aceasta nu este cea mai de seamă operă a acestuia din urmă (deși probabil va primi un Oscar pentru ea), Deakins reușește să dea filmului un aspect pictural, epic, pe alocuri, dar este cu adevărat genial în scenele care se petrec în pădure, pe zăpadă, sau în scenele mai „intime”, în doar două sau trei personaje, noaptea la lumina unui singur foc mic. 

Deși au antecedente de pranksteri și au înclinații către experimentul narativ (vezi mai ales recentele ”No Country for Old Men” și ”A Serious Man”), frații Coen sunt foarte capabili să spună o poveste straightforward, iar ”True Grit” este dovada. Lipsesc aici ambiguitățile, influența divină, dimensiunea mitologică sau elipsele narative. Povestea este ce este, iar frații se mulțumesc să o spună cum cred ei mai bine. Nu există multă ambiție în spatele acestui film, dar probabil că nici nu ar trebui să fie. Și, ca rezultat, chiar și atunci când filmul nu funcționează așa cum ar trebui, el rămâne o ecranizare a unei povești frumoase, bine filmate și avem garanția că va urma, imediat, măcar o scenă bine făcută, surprinzătoare, marca frații Coen. Față de „original”, ei reușesc, totuși, un film mai onest, mai personal, care se preocupă de modul în care relațiile dintre personaje (în special cele trei principale: Rooster, Mattie și LaBoeuf) se schimbă și devin mai puternice de la o scenă la cealaltă.

Însă cel mai mare câștig al noii ecranizări (față de cea veche), este distribuția. Să-i comparăm! În primul rând, Hailee Steinfeld primește un rol mult mai bine scris decât Kim Darby. Ambițioasa și inteligenta fată de 14 ani, care își dorește reglarea conturilor tatălui său (la propriu și la figurat) este un personaj mult mai central și mult mai solid în acest nou film. Iar faptul că Steinfeld are vârsta personajului pe care îl joacă este un mare atu. Jeff Bridges probabil că nu este o legendă a ecranului în măsura în care John Wayne este, dar îndrăznește să meargă mult mai departe cu rolul lui Rooster Cogburn decât The Duke, care nu s-a abătut prea mult de la personajul său clasic. Adevărata îmbunătățire este Matt Damon, în rolul ranger-ului texan LaBoeuf, care este excepțional și este grozav să vedem ce poate face un actor adevărat cu acest rol, în locul unui cântăreț de country. În continuarea distribuție, îi avem pe Josh Brolin, care își construiește foarte distractiv micul, dar importantul său rol și pe Barry Pepper (care joacă un personaj numit Lucky Ned Pepper), care amintește oarecum de interpretul rolului echivalent, un tânăr Robert Duvall.

”True Grit” este un western care își ridică pălăria în fața clasicelor genului. Este ceva mai dur pe alocuri și nu se sfiește de la imagini mai neplăcute, dar, în esență, este făcut „ca la carte”, cu câteva invențiuni marca Coen Bros. Are în plus mult umor și o distribuție de invidiat. A fost supraestimat de unii și poate că 10 nominalizări la Oscar sunt un pic cam mult. Dar e bine că mai apare din când în când un asemenea film. Ne amintește că western-ul este un gen care merită încă explorat. Aș fi vrut numai ca frații Coen să meargă mai departe cu o poveste care le oferă mult spațiu de manevră.

True Grit (SUA, 1969)

True Grit

(SUA, 1969)

Regia: Henry Hathaway

Cu: John Wayne, Kim Darby, Glen Campbell, Robert Duvall, Dennis Hopper

Rating: 3/5

Am vrut să văd filmul acesta de ceva vreme din două motive: 1. este responsabil pentru singurul Oscar pe care l-a primit John Wayne și 2. frații Coen vor lansa în câteva săptămâni o nouă adaptare după același roman (scris de Charles Portis). Povestea este destul de simplă: Mattie Ross (Darby), o tânără foarte încăpățânată, dar inteligentă, îl angajează pe durul șerif federal Rooster Coogan (Wayne), să îl aducă în fața justiției pe ucigașul tatălui eu. Rooste, întâmplător, este insolent, nemanierat și un bețiv notoriu, dar are ”true grit”. Lor li se alătură un șerif de Texas, La Boeuf (Campbell), care îl urmărește pe același om.

Din start vreau să spun că nu cred că interpretarea lui John Wayne este grozavă. Încercând să facă altceva decât era obișnuit să facă, dacă ar fi să spun că exagerează este prea puțin. Dar, recunosc, reușește să-i insufle personajul său destul umanitate încât spectatorul să se identifice cu el. Iar faima îl precede. Wayne este un gigant al marelui ecran, iar personajul său devine larger than life, pentru că el însuși este larger than life. Numele și prezența lui fac mai mult pentru un film decât cea mai bună interpretare, din toate punctele de vedere. Wayne este egalat la capitolul over-acting de Kim Darby, dar și de tânărul Robert Duvall, în rolul tâlharului Ned Pepper. Dennis Hopper apare și el într-o scenă și pare să fie cel mai bun actor din acest film. În schimb, absolut oribil este cântărețul de country/rock Glen Campbell, a cărui lipsă de talent este evident din prima scenă în care apare, iar prestația lui ulterioară este stânjenitoare și pentru audiență.

”True Grit” nu este un film mare, nici unul important, deși este unul dintre ultimele western-uri hollywood-iene tradiționale. Este o plăcere să-l urmărim pe John Wayne, iar imaginea lui Lucien Ballard este frumoasă. Dar Henry Hathaway nu este un mare regizor și este evident că actorii nu sunt bine dirijați, iar coerența acțiunii este întreținută prin cele mai rudimentare tehnici. Speranța mea este că ”remake”-ul fraților Coen (cu Jeff Bridges!) va fi ceva mai dur și va regăsi profunzimea din interiorul acestei povești.

Valerie - English Language Review

Valerie

(USA, 1957)

Directed by: Gerd Oswald

Starring: Sterling Hayden, Anita Ekberg, Anthony Steel

Rating: 4/5

A noir in a western's clothing

This strange and forgotten gem begins with John Garth (Hayden), a cattle rancher, showing up at his in-laws' house. He goes in, shots are fired, then he comes out and quietly leaves the scenes. No words are spoken. Then, the camera follows a dog inside the house, where we pan across the dead bodies of the old man and woman and we pause on Anita Ekberg's wounded body in an armchair, an image which remains in the background of the opening credits. The rest of the movie uses Garth's trial as a plot device for a "Rashomon"-style account of Civil War veteran John Garth's marriage to Valerie Horvat (Ekberg), the daughter of two immigrants. Firstly, we hear it from the point of view of the new preacher (Anthony Steel), who kinda falls in love with Valerie, then from Garth's perspective and, finally, Valerie tells it. 

While one of the stories turns out to be more truthful than the others (the filmmakers were probably concerned about the fact than an ambiguous ending would make viewers angry), you cannot doubt the fact that everybody who takes the stand either lies, or o.mits facts, in the interest to create sympathy for himself. It's the reverse of Kurosawa's picture, where everybody blamed themselves. I find this approach more realistic, although undoubtedly less poetic.

"Valerie" was a good stage for Ekberg (much more famous from a certain scene in "La dolce vita") and Steel to show some acting abilities, but it's Sterling Hayden who dominates the screen. The powerful star of so many great movies ("The Asphalt Jungle", "The Killing", "Johnny Guitar" and, of course, "Dr. Strangelove") creates a unique and complex character, whose portrayal changes from one account of the story to another, from the concerned and cheated husband he is in his side of the story to the drunken, abusive maniac he is in Valerie's.

Man of the West (SUA, 1958)

Man of the West

(SUA, 1958)

Regia: Anthony Mann

Cu: Gary Cooper, Julie London, Lee J. Cobb, Jack Lord

Rating: 3/5

Încă de la începuturi, western-ul a fost un teren ideal pentru inovații formale și un teatru alegoric în care sunt puse în scenă frământări existențiale, prin filmarea spațiilor largi nelocuite și prin examinarea relațiilor dintre oameni (familii dezbinate, eroi solitari, vecini care locuiesc la kilometri depărtare, șerifi, nelegiuți, minorități...) și a imensei „zonei gri” morale dintre bine și rău. În cele mai bune momente ale sale, ”Man of the West” aduce toate acestea în discuție. Alteori, este un show ieftin, întunecat (adică prost luminat și filmat), în care actorii exagerează fără nici un sens de ghidare regizorală.

Western-urile lui Anthony Mann sunt unice în felul lor. Păstrând elementele unei tradiții a genului (veche de la începuturile cinematografului), Mann aduce inovații în creionarea unor (anti-)eroi cinici, care par să facă lucrurile bune din pur egoism și nu sunt deloc fericiți că îi ajută pe ceilalți. Cu James Stewart în rolul principal, în filme precum ”The Man from Laramie” sau ”Winchester '73”, viziunea regizorală își atinge scopurile. În cazul lui ”Man of the West”, însă, lucrurile nu merg atât de bine.

Gary Cooper joacă rolul lui Link Jones, un criminal reformat, care este forțat să se alieze din nou cu fosta lui gașcă, condusă de „Unchiul” Dock Tobin (Lee J. Cobb), pentru a-și salva propria piele și pe cea a însoțitoarei sale, cântăreața Billie Ellis (Julie London). Evident, titlul filmul nu spune nimic, dar sincer, nu se poate nega că personajul lui Cooper este un om din vest (dar Omul Vestului implică o nuanță pe care filmul nu o merită).

Mann sparge câteva tabu-uri cu acest film. Scene precum cea în care nelegiuții o forțează pe Billie să se dezbrace sau confruntarea dintre Link și  sunt șocante și poate destul de dure pentru epoca în care au fost făcute, dar, sincer, nu m-a impresionat realizarea lor. În schimb, finalul în care Link îi înfruntă pe mai mulți membrii ai fostei sale găști într-un oraș-fantomă este extraordinară din toate punctele de vedere: suspansul, unghiurile de filmare, montajul, încadraturile (în special scena în care Link este căzut pe verandă rănit la umăr, iar Claude, „vărul său”, este sub aceasta, rănit la picior, în același cadru, care arată ca un split-screen). 

Personajul creat de Gary Cooper se înscrie în lista personajelor din western-urile lui Mann. Dur, dar principial, el pare să fie mai atașat de foștii săi camarazi decât de restul oamenilor, pe care filmul îi prezintă ca lași, ratați și banali. Tâlharul Cooper este, în schimb, larger than life, chiar dacă se vede clar că regretă faptul că trebuie să îi elimine, unul după celălalt, pe cei alături de care a copilărit și și-a trăit cea mai mare parte din viață. El este, de fapt, la fel ca ei, dar își impune schimbarea din dorința de a avea o viață liniștită. Din acest punct de vedere, felul în care acțiune decurge lasă un pic semne de întrebare... Link nu vrea să îi ucidă, spunând că va dovedi astfel că este la fel ca ei, dar ajunge să îi ucidă pe toți și va fi chiar satisfăcut de cum au ieșit lucrurile.

La vremea premierei filmului, acesta a fost criticat pentru faptul că Gary Cooper era mult prea în vârstă pentru rol, în timp ce Lee J. Cobb, interpretul „unchiului” său, era cu vreo 10 ani mai tânăr. Deși discrepanța este evidentă, iar faptul că Billie se îndrăgostește de Link este ridicol, eu nu aș critica filmul din acest motiv. Nu mă deranjează atât vârsta actorilor, dacă interpretarea este bună. Nu l-aș critica niciodată pe Laurence Olivier că l-a jucat pe Hamlet la 40 de ani, de exemplu. În cazul lui Gary Cooper, pe care nu îl consider un actor excepțional, prestația lui din ”Man of the West” este mai mult decât satisfăcătoare. În scenele de la începutul filmului, în care vedem reacțiile sale la prima întâlnire cu un tren, este foarte bun și, în general, pare să își înțeleagă bine personajul. Eventualele defecte survin mai degrabă din cauza scenariului slab (sau, mă rog, unii ar zice că de fapt este cultivat un fel de minimalism, o reducere la esențial a genului) și aparentei lipse de decizie regizorală. Lucrurile sunt un pic mai grave în cazul lui Cobb, care este lăsat să-și joace rolul foarte liber, gesturile sale fiind exagerate iar replicile aproape neinteligibile.

Silver Lode (SUA, 1954)

Silver Lode

(SUA, 1954)

Regia: Allan Dwan

Cu: John Payne, Lizabeth Scott, Dan Duryea

Rating: 3.5/5
 

În ziua în care trebuia să se însoare (care este chiar 4 Iulie), Dan (Payne) este arestat de un fost hoț de vite care acum pretinde că este șerif federal (Duryea), sub acuzația de crimă. Dan cere un răgaz de 2 ore în care să-și dovedească nevinovăția, dar lucrurile nu merg deloc cum trebuie, iar încet-încet, toți aproapiații lui se întorc împotriva sa. În final, logodnica lui Dan falsifică o telegramă care îi dovedește nevinovăția (telegrama adevărată întârzie), iar happy-end-ul este destul de amar. ”Silver Lode” are o poveste asemănătoare cu mult mai titratul ”High Noon”, cu Gary Cooper și Grace Kelly, și - la fel ca și acesta - și filmul de față denunță epoca McCarthy și „vânătoarea de vrăjitoare”.

Regizorul Allan Dwan a făcut filme încă de la începutul cinematografiei americane și ar fi putut fi menționat alături de alți pionieri și alergători de cursă lungă ai Hollywood-ului, precum D.W. Griffith, Raoul Walsh sau Michael Curtiz. În schimb, cariera lui însumează mai mult producții rare, filme de gen și serie B care atestă individualitatea și o oarecare independență de care Dwan s-a bucurat (dar pe bani puțini). În ”Silver Lode”, el nu ascunde critica împotriva lui McCarthy în spatele unor metafore prea complicate, preferând să fie destul de transparent, numele personajului negativ fiind McCarty. Multe filme din epocă sunt privite ca alegorii politice, dar ”Silver Lode” este unul dintre puținele care este foarte deschis asupra mesajului său.

Pentru aproximativ 45-50 de minute, filmul este un western clasic, care creează tensiune narativă prin acumularea de evenimente și o foarte riguroasă gradare a acțiunii. În ultimul act, însă, filmul prinde aripi (adică, în același timp, este eliberat de constrângeri, dar și scăpat un pic din frâie de regizor): Dan trebuie să fugă de toți semenii săi, neavând prea multe locuri în care să se ascundă în micul oraș din deșert. Punctul culminant este un travelling lung, în care John Payne traversează câteva străzi într-un singur cadru, ascunzându-se de urmăritori după case și fântâni. Acest cadru este reluat ca demonstrație în documentarul lui Scorsese despre filmul america - ”A Personal Journey....” Confruntarea finală între falsul bandit și falsul șerif se va da în turla bisericii, încheind cumulul simbolistic al filmului.

Day of the Outlaw (SUA, 1959)

Day of the Outlaw

(SUA, 1959)

Regia: André de Toth

Cu: Robert Ryan, Burl Ives, Tina Louise

Rating: 4/5

Filmul începe cu o imagine dezolantă a iernii într-o micuță așezare izolată din Wyoming. Și chiar din primul cadru intrăm în miezul intrigii: conflictul este între văcari și fermieri (care își dispută dreptul asupra pământului), dar mai ales între cowboy-ul Blaise Starrett (Robert Ryan) și rancher-ul Hal Crane (Alan Marshal), care mai au un motiv de vrajbă - Helen, soția lui Crane (Tina Louise). Însă, chiar când cele două tabere sunt pe cale să-și încheie socotelile în stilul Vestului Salbatic (o secvență plină de suspans), o gașcă de tâlhari năvălește asupra orășelului. Conduși de căpitanul Jack Bruhn (Burl Ives), ei sunt urmăriți cavalerie și le trebuie doar un loc unde să-și petreacă noaptea. Fiindcă Bruhn este rănit și pe moarte, iar ceilalți tâlhari dau semne că ar prefera să rămână să terorizeze orașul în continuare, Starrett se oferă să îi conducă înspre alt teritoriu prin munți, pe un drum care de fapt nu duce nicăieri.

Ca și mulți alți regizori din Europa Centrală și de Est, André de Toth a părăsit Ungaria la momentul oportun (cam în zorii celui de-Al Doilea Război Mondial) și a plecat la Hollywood, unde a început să lucreze la cam tot ce i se oferea, ajungând în curând să regizeze filme din orice gen, mai degrabă de categoria B, dar cizelându-și un stil propiu, fără să îi fie teamă să afișeze pe ecran violență brută. Dar poate cea mai mare realizare a sa este ”House of Wax”, unul dintre primele filme 3D, care este o reușită cu atât mai impresionantă cu cât de Toth nu avea decât un singur ochi.

”Day of the Outlaw” este unul dintre western-urile sale cele mai bune. Îi lipsește o oarecare limpezime narativă, dar are multe alte puncte tari; forța personajelor și a interpretărilor, în special în cazul lui Robert Ryan, Burl Ives și Tina Louise, mișcările de aparat (secvența dansului, de exemplu) și extraordinara imagine alb-negru semnată Russel Harlan, care pune în valoare atmosfera pustie și alienantă a Wyoming-ului iarna. Confruntarea finală, extinsă în mai multe „dueluri” te ține cu sufletul la gură.

”Day of the Outlaw” este un film pe jumătate uitat de istorie, dar unul care trebuie neapărat văzut. Un western mohorât și aproape metafizic.