Foxcatcher (SUA, 2014)

Foxcatcher

(SUA, 2014)

Regia: Bennett Miller

Cu: Channing Tatum, Steve Carell, Mark Ruffalo, Vanessa Redgrave

Până acum nu m-a prea omorât după Bennett Miller. Trebuie să recunosc însă că probabil ”Capote” ar merita o a doua vizionare - sunt surprins cât de multe detalii îmi amintesc dintr-un film pe care l-am văzut acum 9 ani. Cât despre ”Moneyball”, pentru un film plictisitor, nu aș putea spune că a fost prost. Garantat însă, niciunul dintre aceste două filme nu m-au pregătit pentru ”Foxcatcher”. Filmul începe cu o serie de imagini în care corpul impozant al lui Channing Tatum contrastează cu sărăcia situației materiale a personajului său, Dave Schultz, un luptător profesionist medaliat cu aur la Olimpiadă care este obligat să țină discursuri elevilor de școală generală pentru 20 de dolari. Un prim punct culminant este atins după vreo cinci minute, când Mark se antrenează/înfruntă cu fratele său Dave (Ruffalo), care - în comparație - pare mult mai „împlinit” în viață. Acest moment - excelent interpretat, coregrafiat și montat - este un instant hook.

”Foxcatcher” continuă pentru încă câteva zeci de minute până la apariția „vedetei” - Steve Carell în rolul miliardarului John E. du Pont, căruia prietenii apropiați îi spun Eagle... sau Golden Eagle. La fel ”Acvila” este, în viziunea lui Miller, imaginea decrepită și decăzută a aristocrației americane, ale cărei origini nu sunt nici ele prea sănătoase - nouveaux riches din secolul al XIX-lea, care și-au construit averea profitând de pe urma exploatării sclavilor sau speculând în timpul războaielor. Palid ca un vampir, cu un discurs de extraterestru încercând să imite graiul uman, apariția lui Carell în acest film descinde în uncanny valley - parcă există ceva care te face să te îndoiești că specimenul din fața ta aparține aceleași specii. Și cred că acesta a fost și efectul dorit. Iar, de altfel, parcă tot filmul se petrece pe o altă planetă, atât de departe de realitate pare ferma la care Du Pont își crește „herghelia” de atleți pentru a-și flata propriile neajunsuri. 

Pentru cei care nu cunosc cazul real, nu am să merg mai departe cu detaliile de sinopsis. Ajunge să spun că Miller mizează pe cartea minimalismului și rigorii, construind o atmosferă în care este clar de la bun început că ceva nu o sa sfârșească bine. Nu devine însă clar decât în ultimul act cât de twisted este environment-ul creat de Du Pont. Câteva imagini îți rămân întipărite în minte: ceața care invadează ecranul în secvențele în care miliardarul eliberează caii mamei sale decedate, arenele de lupte care parcă arată întotdeauna la fel, indiferent de continentul în care se desfășoară competiția și, nu în ultimul rând, iarna albă ce servește drept fundal pentru deznodământ. Inteligent și apăsător, dar fără vreo urmă de pretențiozitate, ”Foxcatcher” este, alături de ”Boyhood” și ”Love Is Strange”, unul dintre puținele filme americane independente-dar-cu-pedigree de anul trecut cărora merită să le acordați o șansă. 

Rating: 4.5/5

Pasolini (Italia/Franța/Belgia, 2014)

Pasolini

(Italia/Franța/Belgia, 2014)

Regia: Abel Ferrara

Cu: Willem Dafoe, Ninetto Davoli, Adriana Asti, Maria de Medeiros

Ultimele ore din viața marelui regizor italian Pier Paolo Pasolini sunt recreate de Abel Ferrara, cu Willem Dafoe în rolul principal. Portretul este al unui om ale cărui idei sunt încă intacte, dar înfățișarea pare obosită. Fatigabilitate indusă de statutul de persoană publică - artist plurivalent și activist politic - care îl (ex)pune în lumina reflectoarelor și întrebărilor jurnaliștilor, dar și de stilul de viață. Nu se întâmplă foarte multe în cele 85 de minute ale filmului: o vizită și un prânz la casa mamei, două interviuri, extrase dintr-o carte neterminată și un scenariu rămas neprodus, o ultimă escapadă amoroasă și, bineînțeles, altercația care i-a adus moartea. 

Refuzând o narațiune stric lineară, Ferrara alternează liber de la „prezentul” acțiunii la diverse scene care au loc doar în imaginația personajului principal. Uneori trebuie să recunosc că am găsit filmul destul de confuz și cu siguranță există o problemă de fluiditate, cel puțin în prima parte. O scenă iese însă în evidență în primul act: prăbușirea unui avion, parabolă povestită de un personaj din cartea pe care Pasolini o scrie, secvență în care diferiții naratori se confundă unul cu celălalt, încât nu mai contează nici povestea, nici mesajul, ci „forma de prezentare”. POV-ul personajului care se prăbușește în deșert se substituie camerei lui Ferrara, vocea acestuia devine vocea lui Pasolini, iar la apariția unor beduini declară că „se vede pe sine în ei”. Un superb moment în care Ferrara colaborează - post-mortem - cu autorul Pasolini, care însă a scris parabola fără să intenționeze să o și filmeze.

„Pasolini” ne cucerește însă în al treilea act, care începe cu o cină la care este invitat actorul Ninetto Davoli, jucat de Riccardo Scamarcio și soția acestuia. Pier Paolo începe să îi povestească un scenariu, iar Ferrara începe să îl ilustreze. Un Ninetto Davoli îmbătrânit joacă rolul principal din această poveste - Epifanio, care cutreieră globul pământesc urmărind o stea căzătoare care l-ar duce înspre un nou Mesia. Piesa de rezistență a acestei scurte reimaginări a scenariului lui Pasolini este secvența Sodomei, populat doar de homosexuali și lesbiene, care trăiesc separat, dar se reunesc o noapte pe an într-o orgie (pentru a propăși specia, cum s-ar spune). Regizorul părăsește apoi destul de brusc localul, bucuros că a reușit să-și ducă la capăt povestea și oarecum evitând să primească un răspuns. Agață apoi un tânăr hustler de pe stradă, care însă îl conduce într-o capcană. Secvența morții este relativ brutală (Ferrara este totuși destul de potolit), iar sfârșitul personajului este în aceeași măsură tragic și stupid (cel puțin în această versiune, care ignoră diverse teorii conspirative). Unul dintre ultimele cadre este devastator, în primul rând prin lungimea sa și prin strigătul de durere prelungit al mamei lui Pasolini odată ce primește vestea că fiul său a murit. 

Rating: (aproape) 4/5

The Wolf of Wall Street (SUA, 2013)

The Wolf of Wall Street

(SUA, 2013)

Regia: Martin Scorsese

Cu: Leonardo DiCaprio, Jonah Hill, Margot Robbie, Kyle Chandler, Rob Reiner, Matthew McConaughey

Rating: 4/5

Lupul de pe Wall Street este un spectacol al exceselor. Sex, droguri, senzații tari de tot felul, tranzacții financiare și escrocherii - acestea sunt coordonatele la care Scorsese raportează viața lui Jordan Belford, broker de pe Wall Street și definiția capitalistului amoral, pe ale cărui memorii (cu același titlu) le ecranizează. Pe parcursul celor trei fucking ore de proiecție, veți avea ocazia să vedeți secvențe cu potențial antologic precum nenumărate petreceri de birou în care pitici sunt aruncați la ține sau stripperițe se iau la bătaie pentru distracția brokerilor, lungi discursuri à la Gordon Gekko, Jonah Hill înghițind un peștișor de acvariu sau o supradoza de Metaqualonă care devine un epic set-piece comedic, care durează aproximativ 15-20 de minute.

Filmul este un prilej pentru fiecare interpret să își etaleze talentele. Jonah Hill continuă traiectul ascendent al carierei sale, chiar dacă aici nu se îndepărtează foarte mult de rolurile de stoner care l-au consacrat în producțiile lui Judd Apatow. Matthew McConaughey apare în două-trei scene chiar la început, pe care probabil le improvizează, enunțând „regulile jocului” după care trăiesc brokerii de pe Wall Street. În rolul tatălui lui Belford, poreclit Mad Max, semnalăm reîntâlnirea cu Rob Reiner - importanța acestul personaj în economia filmului este minimă, dar ne bucurăm de revedere. O revelație (sau, cel puțin, o actriță de care habar n-aveam până acum) este Margot Robbie, care face o treabă excelentă în rolul soției focoase a lui Jordan Belford. Din punctul meu de vedere, cu ajutorul ei reușește Scorsese să spargă fațada hedonistă a filmului - dacă în primele imagini în care apare, Robbie pozează efectiv ca un model prezentând o colecție de lenjerie intimă, pentru ca mai apoi să devină stereotipa soție cicălitoare (cu accent & everything...), în final ea este unul dintre principalele instrumente ale căderii lui Belford (voiam să zic prăbușire, dar nu e chiar așa de dramatic) și singura „victimă” a acestuia pe care ajungem să o cunoaștem cu adevărat. Cât despre DiCaprio, din punctul meu de vedere aceasta este cea mai bună interpretare a sa, la un cu totul alt nivel față de ce am văzut la oricine în ultima vreme, într-un rol care îi solicită talentul de orator, capacitatea de over-acting (îi cam lasă în urmă, din acest punct de vedere, pe DeNiro, Pacino și Nicholson la un loc), dar și mai puțin exersata abilitate de a face comedie.

În toată această vânzoleală, întreținută de un montaj frenetic în stilul videoclipurilor pop, este greu să găsești un punct de sprijin, un moment de respiro. Nimeni nu știe însă să oprească acțiunea cu un cadru care merge direct la țintă, direct la miezul emoțional al poveștii la fel de bine ca Scorsese. Și, într-adevăr, de vreo două-trei ori, filmul părăsește acest fantasy world în care trăiește Jordan Belford, momente în care el însuși devine conștient de ceea ce i se întâmplă. Imaginea în care Belford și Teresa stau pe trotuarul din fața locuinței lor, înainte de a se despărți (probabil hoțită din vreun film din anii '50 - The Sweet Smell of Success, maybe?), este în mod particular relevantă. Cum este și fugitivul cadru în care avionul trimis să-i salveze pe „eroii” noștri de la un naufragiu explodează în mijlocul unei furtuni. Sau cadrul de final, care se întoarce asupra marilor absenți ai acestei pelicule, victimele lui Belford, pe care ni le pune în față, transformând ecranul într-o uriașă oglindă în care, probabil, am prefera să nu ne uităm. ”The Wolf of Wall Street” este departe de a fi un film moralizator. Chiar dacă satira este evidentă, iar umorul este uneori negru, filmul este totuși o comedie (la proiecția la care am fost eu - cu sala plină - publicul a râs aproape în continuu). Dar, este adevărat, dincolo de spectacolul exceselor, imaginea lumii în care trăim este  „neprietenoasă”, iar observațiile lui Scorsese sunt destul de acide. 

The Grandmaster (Hong Kong/China, 2013)

Yi dai zong shi

(Hong Kong/China, 2013)

Regia: Wong Kar Wai

Cu: Tony Leung Chiu Wai, Ziyi Zhang, Jin Zhang, Chen Chang

Rating: 3.5/5

What ever happened to Wong Kar Wai? Pentru primul deceniu și jumătate al carierei, era cel mai cool regizor în viață, fascinând cinefilii din lumea întreagă cu stilul său unic și deschizând apetitul occidentalilor pentru filmul asiatic. Dar filmele lui au început să apară la intervale tot mai mari de timp, iar apoi a urmat momentul ”2046” (o capodoperă absolută și cel mai bun film al său), în care cariera construită până atunci parcă s-a blocat. Momentul a coincis cu despărțirea de directorului de imagine Christopher Doyle, dar acesta cu siguranță nu a fost singurul motiv pentru care următorii 10 ani au fost marcați de proiecte eșuate și doar un singur lungmetraj, uitabila incursiune americană ”My Blueberry Nights”. În 2013, Wong Kar Wai nu mai este la fel de actual precum în anii '90. Este considerat deja un ”old master”, iar acest cel mai recent film al său a fost anticipat cu interes moderat (stârnit mai degrabă de numele regizorului și de intervalul lung de timp de la ultima ieșire a acestuia pe marile ecrane) și primit cu răceală.

”The Grandmaster” acoperă aproximativ un sfert de secol din viața unei legende a artelor marțiale, Ip Man (sau Yip Man), a cărui existență s-a suprapus peste o serie de schimbări majore în istoria Chinei (dintre care invazia japoneză și sosirea comunismului au fost cele mai grave). Proiect ambițios, dar nu unic - deja există multe alte filme despre Maestrul Yip. Pentru Wong Kar Wai, însă, nici nu se pune problema să spună o poveste straight, fără înflorituri, fără ruperi ale cronologiei. Teama cea mai mare era că filmul (despre care am tot citit ca a fost compus în camera de montaj) va fi atât de dezlânat și incoerent încât nu l-aș putea urmări. O teamă mai mică era că - din motive financiare și politice - Wong ar putea să sufere o transformare cam cum a suferit Zhang Yimou, al cărui cinema a devenit din ce în ce mai „supus” Chinei continentale și, dacă e să judecăm după ultimele filme, irelevant din punct de vedere estetic.

Mă bucur, așadar, să raportez că filmul este mult mai bine închegat decât mă așteptam, iar Wong Kar Wai nu face nicio concesie stilului și structurii cu care ne-a obișnuit, nelipsind naratorii multiplii, back-and-forth-ul între diferite personaje sau perioade de timp sau acel slow-motion sacadat care este semnătura sa de autor. ”The Grandmaster” este împărțit în trei acte: primul este centrat pe Yip Man (Tony Leung), care este deja un maestru renumit și se termină cu întâlnirea acestuia cu Gong Er (Ziyi Zhang), urmat de invazia japoneză; al doilea act este povestea lui Gong Er, care trebuie să se răzbune pe discipolul (și ucigașul) tatălui ei; iar ultimul act are loc într-un dezolant Hong Kong post-WW II, unde cele două personaje se reîntâlnesc. Există un singur subplot lăsat cam în aer, cel al ”Briciului” (Chen Chang), luptător underground anti-japonez, a cărui istorie prezentată de-a lungul a doar trei scene servește ca oglindă pentru evoluția societății chineze în timpul războiului și ulterior (rezistență, exod, reclădire).

Din punct de vedere tonal, ”The Grandmaster” este un film inegal. Confruntările kung fu sunt construcții elaborate din punctul de vedere al coregrafiei, montajului și recuzitei utilizate, plus diferite „artificii” stilistice precum stropii de ploaie care sticlesc în lumina unor reflectoare bine plasate. Secvențele de luptă sunt cele mai impresionante momente ale filmului, care oferă o satisfacție imediată și - bănuiesc - universală (nu îmi închipui spectator căruia să nu îi placă). Dar momentele cele mai reușite, aș spune eu, sunt cele care surprind personajele în intimitatea lor. Răceala pe care Yip Man o arată față de familia sa după ce o cunoaște pe Gong Er închide trist primul act și anticipează decăderea ulterioară a eroului nostru. Iar cel mai devastator moment survine la sfârșit, acea ultimă întâlnire dintre Yip și Gong Er, filmată atât de simplu (champ-contrechamp și viori pe coloana sonoră) - cred că este una dintre cele mai emoționante scene pe care am văzut-o la cinema anul acesta și dovada că Wong nu și-a pierdut talentul. ”The Grandmaster” este greoi pentru publicul „neinițiat” și ceva mai fragmentat decât aș fi preferat eu să fie. Dar nu este un biopic de rutină și nici nu este un film despre modul în care lumina este reflectată prin stropi de ploaie sau rotocoale de fum, ci despre regrete, oportunități ratate și o poveste de dragoste neîmplinită. Wong face și Yip și Gong personaje tragice, reflectând destinele altor personaje de-ale sale, precum cele din ”In the Mood for Love” sau ”2046”, care sunt mai degrabă abstracțiuni decât ființe din carne și oase. Asta este esența cinematografiei lui Wong Kar Wai și mă bucur să o regăsesc aici, chiar dacă este într-o formă diluată.

Lincoln (SUA, 2012)

Lincoln

(SUA, 2012)

Regia: Steven Spielberg

Cu: Daniel Day-Lewis, Tommy Lee Jones, Sally Field, Joseph Gordon-Levitt, James Spader, David Strathairn

Rating: 4/5

Spielberg, maestru al cinematografului populist american, alternează de peste 20 de ani blockbustere mai puțin „serioase” cu filme istorice cu greutate și gravitate. Ne-a oferit capodopere și rateuri în ambele genuri. Ultimul său film „important”, care a adunat 12 nominalizări la Oscar-urile care se vor decerna peste vreo 3 săptămâni, ”Lincoln”, este de fapt două filme într-unul singur. Primul este un portret al omului Abraham Lincoln, privit în numeroase ipostaze (președinte, soț, tată, conducător al forțelor armate, manipulator, depresiv, îmbătrânit etc.), care ne este relevat de interpretarea fără cusur a lui Daniel Day-Lewis. Al doilea film este povestea lunii ianuarie a anului 1865, în care un Congres dominat de Republicani (dar nu cu cele două treimi necesare) încearcă să treacă al 13-lea amendament al Constituției, care urma să interzică sclavia.

Cred că nu este exagerat să zic că dimensiunile lui ”Lincoln” îl pot compara cu una dintre tragediile istorice ale lui Shakespeare. Dezbaterile pe măsuri legislative, comploturile, uneltirile pe sub masă par uneori desprinse din ”Iulius Caesar” sau ”Henry V”. Asemănările continuă. Eroul este charismatic, dar complex și abătut de multe necazuri, iar în plus are și darul povestirii, pretext pentru câteva monologuri mai mult sau mai puțin alegorice. Intervalului relativ scurt de timp care este prezentat i se opune esențialitatea amendamentului care urmează să fie votat, de importanță capitală și universală. Există până și trei personaje care fac mai degrabă comic relief, acei oameni din umbră care încearcă să „convertească” membri ai partidului Democrat în tabăra lui Lincoln, pe numele lor Bilbo, Latham si Schell. Dacă nu aș ști că sunt personaje istorice, aș zice că au fost special inventate ca omagiu trioului care îl însoțea pe Prințul Hal - Peto, Bardolph și Poins, comparație care devine și mai evidentă în scena în care Lincoln îi cunoaște pe aceștia și îl citează pe Falstaff din ”Henry IV”. Toate acestea fiind zise, îmi pot ușor imagina o versiune teatrală a lui ”Lincoln” și îmi închipui că scenariul (excelent, de altfel) al lui Tony Kushner nu ar trebui să sufere modificări foarte mari în această tranziție.

Ceea ce nu înseamnă că ”Lincoln” nu are calități filmice. E drept că Spielberg temperează efectele de genul desaturării imaginii (ca în ”Saving Private Ryan”) și nu apelează la alb-negru cu tușe roșii (ca în ”Schindler's List”) sau la un stil aproape documentar (ca în prologul lui ”Munich”). Însă alături de echipa sa fidelă (Janusz Kaminski operator, Michael Kahn editor etc.), nu pare să îi lipsească flerul în a poziționa camera și a tăia exact acolo unde trebuie. Mișcările de aparat sunt lente și subtile, ceea ce permite ca poveștile lui Lincoln sau chiar dialoguri întregi să fie cuprinse într-un singur cadru, care uneori alunecă încet de la close-up la plan de ansamblu (sau invers). Dacă în ”War Horse” războiul era stilizat și filtrat prin omagiul pe care Spielberg îl aducea Hollywood-ului clasic, lui John Ford și lui Selznick, aici primează realismul (sau, mai bine zis, verosimilul). Lumina, costumele și decorurile sunt astfel puse în scenă încât să recreeze cât mai fidel viața din timpul Războiului Civil American. 

Realizatorul lui ”Lincoln” este un Democrat înrăit, care își propune, cu acest film, mai mult decât un simplu portret istoric al celui mai admirat președinte american. Mai important pare să fie examinarea modului în care funcționează politica și democrația Congresului SUA, care opune nu doar două partide cu ideologii diferite, dar și diferite facțiuni în interiorul acestor partide. Se discută mult în acest film despre Republicani conservatori (cum e Preston Blair), radicali (cum e Thaddeus Stevens, rol destinat să îi aducă lui Tommy Lee Jones al doilea Oscar pentru actor în rol secundar) și moderați (cum pare să fie Lincoln). Aceste diferențe de nuanțe există și astăzi, într-o vreme în care discursul politic încearcă să polarizeze cele două partide și să elimine moderații din fiecare. Cu atât mai important este filmul în ziua de astăzi, în care lucrurile par să stea exact pe dos, în ceea ce îi privește pe Republicani și Democrați. Ciclicitatea istoriei, bătăliile grele duse de fiecare dată când o lege importantă trebuie adoptată pentru a face dreptate și paradoxala credință oarbă în Democrație - acestea sunt temele pe care le investighează Spielberg în ”Lincoln”.

TIFF 2012 - Days 7 & 8

Dirch AKA A Funny Man este un biopic despre comicul și actorul danez Dirch Passer (care, evident, imi era complet necunoscut). Deși destul de bine făcut și având la bază o poveste totuși interesantă, filmul este cu adevărat purtat pe umeri de forța interpretului din rolul principal/titular, Nikolaj Lie Kaas (vezi și ”Beast”), care cu cât îl văd în mai multe filme, cu atât începe să îmi placă mai mult. În ”Dirch”, Kaas descrie nuanțe ale personajului său prin simple gesturi sau prin mimică și are ocazia să arate că poate să facă și un pic de comedie. Aș menționa și machiajul, care îl îmbătrânește subtil pe personajul principal, pe măsură ce acesta se apropie de sfârșitul vieții.

Twilight Portrait este un film rusesc destul de greu accesibil și nu neapărat unul foarte bun. În centrul său avem relația dintre o tânără dintr-o familie relativ înstărită și un polițist care a violat-o la un moment dat, dar nu își mai aduce aminte de ea. Filmul abundă în subplot-uri (un tată pedofil, un frate stoner, proiectul soțului înșelat etc), ceea ce trădează lipsa de idei în ceea ce privește locul înspre care povestea principală ar putea merge. Și, într-adevăr, aceasta nu ajunge în niciun punct după două ore de proiecție, deși cadrul final este deosebit de frumos și lasă loc mai multor interpretări posibile.

Joshua Tree, 1951: A Portrait of James Dean, un film extraordinar de pompos, este - mai degrabă decât un portret reimaginat al lui James Dean - o fantezie fetișistă a realizatorilor săi. Sexualitatea lui Dean este principalul subiect pus în discuție, dar cele mai multe scene există pentru valoarea lor șoc, decât pentru ceea ce ar putea să ne spună despre star-ul de demult. Personajele principale vorbesc în citate și aforisme, sunt inconsistente, iar lumea în care trăiesc pare o corcitură de soap à la ”Mulholland Drive” cu paginile unui album de artă gay.

The Invention of Dr. NakaMats este un documentar scurt despre inventatorul dischetei și deținătorul a altor peste 3000 de patente, un om lipsit de modestie, înzestrat cu un umor unic. Dr. NakaMats își prezintă invențiile și planurile pentru aniversarea de 80 de ani monoton, aproape fără inflexiuni în voce, fapt care scoate în vedere uneori ridicolul (mania de a denumi totul după numele său), alteori pasiunea (modul în care vorbește despre mama sa, spre exemplu)

* * *

Pentru mine aici se încheie TIFF 2012. Cu puțin noroc, am să reușesc să mai văd un film sau două duminică (probabil câștigătorul Trofeului Transilvania, dacă programul îmi va permite). Am să revin oricum cu câteva cuvinte de final. Iar pentru cei care mai merg la TIFF astazi sau maine, incercați să nu ratați ”Tabu” și ”Donoma”, filmele mele preferate de la festivalul de anul acesta.

TIFF 2012 - Day Three

Pe lângă „Donoma”, despre care am scris deja mai pe larg, trebuie să spun câteva cuvinte și despre alte două filme.

Hugo este cel mai high profile film al festivalului (deși nu neapărat un succes comercial). Pornind de la extraordinarul roman (parțial grafic) al lui Brian Selznick, Scorsese spune povestea unui tânăr orfan care întoarce ceasurile în gara Montparnasse și a întâlnirii acestuia cu un maestru uitat al cinematografului mut, Georges Méliès. În prim-plan este adusă dragostea lui Scorsese pentru cinema și pasiunea sa pentru restaurarea filmelor vechi. Aș fi preferat să văd un film despre un copil care descoperă cinema-ul și despre felul în care această pasiune se naște. Din păcate, al doua parte a filmului este pură propagandă, dacă se poate spune astfel, iar acest lucru face din ”Hugo”, cel puțin pentru mine, o ușoară dezamăgire. Pe de altă parte, am rămas cu câteva lucruri la care nu mă așteptam, inclusiv un rol foarte bun făcut de Sacha Baron Cohen: interpretarea sa și personajul său (care nu există în carte) servesc ca o contra-greutate pentru povestea lui Hugo și accentuează tema abandonului (ușor ignorată de Scorsese în detrimentul biografiei aproximative a lui Méliès).

 

Hwanghae AKA The Yellow Sea AKA The Murderer este un thriller coreean relativ tipic, despre un șofer de taxi chinez (sau, mă rog, coreeano-chinez) cu datorii la niște gangsteri, care este angajat să ucidă un „baștan” în Coreea de Sud. Evident, lucrurile se complică și omul nostru ajunge să fie urmărit de poliție, mafie și alții pentru o crimă pe care nu a mai reușit să o comită. Plusurile filmului sunt extraordinara tensiune din prima oră a proiecției, doza de realism adusă de plasarea acțiunii în rândul unor imigranți ilegali (mi-a amintit de ”Shinjuku Incident”, deși acesta nu ar trebuie să fie un lucru bun) și doza de nebunie coreeană adusă de folosirea exclusiva a armelor albe în confruntările dintre găști - cuțite, topoare, ciolane etc. Filmul își pierde suflul pe parcurs, iar în a doua parte Hong-jin Na încearcă să repete câteva dintre secvențele reușite din prima parte (care includ o urmărire de antologie), însă fără succes - ceea ce părea inițial virtuozitate se transformă în manierism, iar oricât de over the top sunt unele scene, nu pot scăpa ridicolului. Dar este un film entertaining, chiar și la ora imposibilă la care a fost proiectat și chiar dacă uneori umorul este mai degrabă incidental.

TIFF 2012 - Day Two

Am început ziua cu Killer's Kiss, al doilea lungmetraj al lui Kubrick, din 1955. Mi-a plăcut mult mai mult filmul decât prima dată când l-am văzut. Din imagini se vede că este opera unui fotograf talentat, dar acest lucru nu este întotdeauna un lucru bun. În plus, însă, Kubrick dovedește că știe să folosească lumina și unghiurile de filmare pentru a-și caracteriza personajele sau starea lor de spirit într-o clipită și pentru a crea tensiune. Povestea este tipică pentru un film noir, dar stilul de filmare - frenetic, uneori cu camera pe umăr, ante-datând Noul Val Francez sau free-cinema - este ceva mai rar întâlnit la acea vreme (poate doar în noir-urile de serie Z, făcute la New-York). Climax-ul filmului își proiectează personajele pe fundalul unui New-York impunător, dar pustiu, iar confruntarea finală în care cei doi antagoniști nu mai vor decât să se omoare unul pe celălalt, complet dezumanizați, cu furie animalică, ar trebui să fie antologică. 

Proiecția Kubrick a fost completată de două dintre documentarele sale de scurt-metraj: Flying Padre (care nu e prea bun) și Day of the Fight, făcut cu 4 ani înainte de ”Killer's Kiss”, pe care îl completează destul de bine - avem ocazia să vedem geneza posibilă a poveștii boxerului din film, dar și câteva cadre pe care Kubrick le-a repetat și regândit în primele 15 minute din ”Killer's Kiss”.

Au urmat apoi două filme ceva mai dezamăgitoare, la Cinema Florin Piersic. Primul a fost din Hong-Kong, A Simple Life, genul de poveste melancolică, bazată pe întâmplări adevărate, care nu se remarcă prin nimic, în afară de jocul actriței din rolul principal, Deannie Yip, care joacă o fostă servitoare trăindu-și ultimii ani ai vieții într-un azil de bătrâni. Andy Lau, într-un rol ceva mai puțin ofertant, este ultimul ei stăpân, cel care - conform obligatoriului schimb de roluri - are grijă de ea în acest timp. A, și încă o chestie: fiindcă personajul lui Lau lucrează în industria cinematografică, filmul abundă de cameo-uri (Tsui Hark, Sammo Hung, Raymond Chow etc. în propriile roluri), asigurând astfel succesul și vizibilitatea filmului.

Sleeping Beauty, despre care s-a vorbit deja destul de mult și asupra căruia nu am de gând să insist, este primul film al Juliei Leigh, povestea unei tinere studente care se prostituează pentru că... de fapt, nu îmi este foarte clar de ce. Și, din păcate, am avut impresia că Leigh nu are nimic de zis despre acest subiect, iar odată încheiată seria de bătrâni care profită de frumoasa noastră adormită, filmul se termină brusc.

În încheierea zilei, două documentare lungi:

Marley, cel mai recent film al lui Kevin Macdonald (care este un regizor bun de cele mai multe ori), se vrea documentarul definitiv asupra lui Bob Marley. Având accest fără precedent la o arhivă impresionantă de imagini și interviuri cu cei mai apropiați, filmul se dă la o parte din a adresa cu adevărat controversele marelui artist. Sigur, se vorbește despre credințele sale religioase, despre așa-zisa sa misiune în lume și despre deciziile pe care le-a luat în legătură cu propria sănătate, dar nimeni nu îl contestă cu adevărat. Filmul este aproape un fel de revisionist history, dar nu îi putem acuza pe cei apropiați lui Marley de acest lucru. În rest, filmul este informativ, deloc plictisitor, iar cele mai reușite momente ale sale sunt momentele din concerte (parcă prea puține) și interviurile cu persoane autentice (precum vărul lui Marley care încă trăiește în satul lor natal, mai puțin ceilalți muzicieni, impresari și amante din viața lui).

Iar Crazy Horse, al lui Frederick Wiseman, a închis seara. Nu am văzut de Wiseman decât filmul său de referință din 1968 ”High School”, un documentar incisiv despre sistemul de învățământ (public?) american. Cred că e evident că acest ”Crazy Horse” nu are nimic din revolta acestuia. Însă nu mă așteptam să fie un film chiar așa de superficial pe cât a fost. Dacă ar fi durat o oră și ar fi prezentat doar un spectacol Crazy Horse, totul ar fi fost perfect. Dar filmul își petrece mai mult de jumătate din durată în culisele spectacolului (repetiții, probe de costume, board meetings), la finalul cărora nu afli foarte multe lucruri despre ce înseamnă punerea în scenă a unui astfel de spectacol, ci doar că cei care îl fac sunt convinși că este un lucru foarte important (deși își exprimă uneori disprețul față de publicul lor, atunci când vorbesc despre „intelectuali satisfăcuți”). Rămânem cu cele câteva numere reușite pe care Wiseman le surprinde (și care sunt puse, în mare parte, în deschiderea filmului) și nu cu mult mai mult în rest.

J. Edgar (USA, 2011)

J. Edgar

(SUA, 2011)

Regia: Clint Eastwood

Cu: Leonardo DiCaprio, Armie Hammer, Naomi Watts, Judi Dench

Rating: 4/5

”J. Edgar” este cel mai bun film al lui Clint Eastwood din ultimii 20 de ani (de la ”Unforgiven” încoace), legenda vie a Hollywood-ului trecut și prezent fiind alegerea perfectă pentru a aduce pe ecran această poveste, care face slalom printre decenii și politică pentru a face portretul „celui mai puternic om din lume”, care „distruge tot ceea ce iubește”, în dulcele stil clasic, à la ”Citizen Kane”. Și, cu siguranță, machiajul lui DiCaprio amintește de bătrânul Kane, interpretat de Orson Welles acum 70 de ani.

Nu am nicio îndoială că scenariul filmului este doar povestea romanțată a lui J. Edgar Hoover, cosmetizată pentru marele ecran, cu detalii omise și altele imaginate, pentru a se potrivi cu tiparul clasic al poveștii. Eastwood nu pare interesat de a face un film despre politica americană (deși ar fi unul dintre cei mai în măsură să o facă). Chiar dacă în film regăsim portrete negative atât ale unor comuniști cum ar fi Emma Goldman (mult mai puțin simpatică decât reîncarnarea ei din ”Reds”, filmul lui Warren Beatty), precum și a unor ultra-conservativi ca Nixon, în centrul filmului lui Eastwood este J. Edgar, un personaj în același timp admirabil și detestabil, exponentul spiritului întreprinzător american și al modului în care puterea corupe. În acest rol, DiCaprio este extraordinar și parcă devine din ce în ce mai bun odată cu trecerea timpului.

Filmat mai mult în încăperi claustrofobe, cu lumini atenuate și multe nuanțe de gri și maro, ”J. Edgar” pare un film mohorât. Dar Eastwood impune un ritm destul de alert în timp ce pendulăm din anii '60 în anii '20 sau '30, care ne obligă să fim atenți la ceea ce se întâmplă și ne captează atenția destul de eficient. Spre sfârșit, scenele devin parcă mai lungi, chiar și actorii vorbesc mai lent, iar J. Edgar nu mai este inovatorul criminalisticii, ci un bătrân trist, care nu mai e demult în pas cu vremurile. E greu de spus dacă ”J. Edgar” are something special about it, sau dacă este doar un film foarte bine regizat. Deși am fost sceptic în legătură cu Eastwood în ultima vreme (doar ”Mystic River” și ”Changeling” mi-au plăcut din ce a făcut în anii 2000), tind să înclin înspre a doua variantă.

De azi la cinema - "Desert Flower"

Desert Flower

(UK/Germania/Austria, 2009)

Regia: Sherry Horman

Cu: Liya Kebede, Sally Hawkins, Timothy Spall, Craig Parkinson

Rating: 2/5

Începând cu 15 aprilie, rulează la noi în cinematografe (bine, deocamdată doar în București și Cluj) ”Desert Flower”, pe care l-am văzut anul trecut la TIFF. În mod normal, nu m-aș obosi să scriu despre el, dat fiind faptul că nu este un film foarte bun. Din contră, este mai degrabă prost jucat (cu excepția semi-omniprezenților Sally Hawkins și Timothy Spall) și regizat ca un film de televiziune, cu tot ce implică acest lucru: un aspect vizual curat, dar neinteresant, inspirat de o poveste adevărat cu bagaj sentimental etc. Dar consider că este un film important, în ciuda neajunsurilor, pentru că pune în lumină o problemă complexă (etică, religioasă, dar și de sănătate) - circumcizia feminină, o practică barbară foarte răspândită în unele țări africane. Faptul că problema este pusă în discuție foarte serios (chiar dacă filmul are un ton ușor populist), filmul merită (/ar trebui?) văzut fie și doar pentru acest motiv.

The Special Relationship (UK/SUA, 2010)

The Special Relationship

(UK/SUA, 2010)

Regia: Richard Loncraine

Cu: Michael Sheen, Dennis Quaid, Hope Davis

Rating: 3/5

Această docudramă de televiziune produsă în tandem de BBC și HBO este a treia parte dintr-o trilogie începută în 2003 cu filmul de televiziune ”The Deal” și continuată în 2006 cu filmul pentru marele ecran ”The Queen”, ambele regizate de Stephen Frears. Toate trei au în comun un scenarist - Peter Morgan - și un actor/personaj: Michael Sheen/Tony Blair. În această a treia parte, acțiunea se concentrează asupra „relației speciale” dintre premierul Marii Britanii (și a Irlandei de Nord, o perioadă) și Bill Clinton, (Dennis Quaid) pusă în valoare în jurul a două evenimente principale: scandalul Lewinsky și criza umanitară din Kosovo.

Deși inteligent și bine scris, ”The Special Relationsip” este un pic cam telegrafiat. De exemplu, în primele secvențe ale filmului, care se petrec în 1992, Tony Blair se află în vizită la Washington, unde un membru al Partidului Democrat îi dă lecții despre cum să modernizeze un partid de stânga, spunându-i că au nevoie, în primul rând, de un superstar politic. Blair ia notițe (la propriu), se întoarce la Londra și chiar asta face. Iar pe parcurs, filmul devine din ce în ce mai mult o înșiruire de reconstituiri ale unor evenimente televizate, scenele mai domestice dintre ele fiind simplă umplutură. Înspre final, ai impresia că regizorul s-a săturat și nu mai are chef să gradeze acțiunea, terminând repede cu Lewinsky, cu Kosovo și cu alegerile din 2000, înainte ca finalul să îi prezinte, în imagini de arhivă, pe Bush și Blair la o primă conferință de presă împreună, din care nu am putea trage concluzii dacă nu am cunoaște ce va urma să se întâmple.

Regizorul Richard Loncraine a realizat câteva filme care nu sunt chiar rele (un ”Richard III” cu Ian McKellen, iar, mai recent, ”Wimbledon” și ”Firewall”), dar cu ”The Special Relationship” este departe de ce a reușit Stephen Frears în ”The Queen”. Filmul de față nu este unul rău, dar se bazează prea mult pe cuvintele lui Peter Morgan (care începe să lase impresia că le scrie din ce în ce mai mecanic) și pe jocul (de altfel, impecabil) al lui Michael Sheen.

Temple Grandin (SUA, 2010)

Temple Grandin

(SUA, 2010)

Regia: Mick Jackson

Cu: Claire Danes, Julia Ormond, David Strathairn, Catherine O'Hara

Rating: 2.5/5

Multiplu premiat la gala de decernare a premiilor Emmy din acest an, ”Temple Grandin” este bazat pe povestea adevărată a unei bolnave de autism (de fapt, sindrom Asperger), care a depășit dificultățile bolii și a reușit să absolve un liceu și un colegiu, pentru ca apoi să revoluționeze modul în care vitele sunt „procesate” în abatoarele americane. Filmul suferă de aceleași păcate ale filmelor de televiziune despre care am mai vorbit (bazat pe „întâmplări adevărate”, exces de sentimentalism/morală, interpretări grandioase etc.), însă parcă este mai ușor de înghițit decât altele. Păcat doar că, în afară de câteva secvențe fascinante din punct de vedere vizual în care ni se arată cum funcționează creierul lui Temple, realizatorii nu își permit mai multă inventivitate artistică.

Punctul forte al filmului, ca în toate cazurile similare, este calitatea interpretărilor. Claire Danes face un portret credibil al unei persoane cu Asperger și nu exagerează deloc pe cât ar putea. Julia Ormond (mama lui Temple) și Catherine O'Hara (mătușa) sunt foarte bine distribuite și oferă perspectiva părinților și familiei celor afectați de autism. Cel mai bun actor din distribuție, într-un rol mic (dar premiat), este David Strathairn. El pare să știe că nu trebuie să ridici vocea și să gesitculezi amplu ca să creezi un personaj pătrunzător, iar scenele lui sunt cele mai interesante, chiar dacă Danes sau Ormond îi dau replica ușor mai teatral.

You Don't Know Jack (SUA, 2010)

You Don't Know Jack
(SUA, 2010)

Regia: Barry Levinson
Cu: Al Pacino, Susan Sarandon, John Goodman, Brenda Vaccaro, Danny Huston
Rating: 3/5

Proaspăt nominalizat la câteva premii Emmy, acest film de televiziune (HBO, of course) spune povestea anilor de pensie a doctorului Jack Kevorkian, care de-abia în amugul vieții s-a decis să-și lase amprenta asupra istoriei medical. Numit și Dr. Death (de către cei care nu înțelegeau foarte bine ce face), Kevorkian a asistat suicidul a peste 100 de pacienți afectați de diferite boli în stadii terminale, sfidând sistemul de justiție american.

Există și alte filme care dezbat tema euthanasiei. Mult mai bine, aș putea spune. ”Mar adentro”, ”Whose Life Is It Anyway?” ș.a.m.d. Spre deosebire de acestea, ”You Don't Know Jack” își îmbrățișează natura de film de televiziune în mai toate aspectele. Tonul povestirii este emotiv, scenele sunt minuțios construite și luminate ca niște micro-piese de teatru, individul este persecutat de întreaga societate, mesajul este livrat atent și apăsat. Nu vă faceți iluzii, filmul nu se remarcă prin execuție.

În schimb, este un film important și numai pentru faptul că ne aduce aminte de ceva de care ar fi trebuit să fim siguri: Al Pacino este un mare actor. Dacă în ultimii anii a apărut în filme mai mult de dragul banilor telefonând niște roluri care nu erau la măsura talentului său. În ”You Don't Know Jack”, e din nou la înălțime. Pacino devine personajul său, adoptă un mers, un accent, manierisme... Aici, e drept, este ajutat și de scenariu, care îi oferă replici și pledoarii și de ceilalți interpreți care sunt capabili să îi susțină jocul. Însă dincolo de ceea ce se spune, în ochii lui Pacino se citește trecutul personajului (impresia adâncă pe care genocidul armean povestit de părinții săi a lăsat-o asupra sa), dorința lui de a-și lăsa numele în istoria medicală și convingerea că ceea ce face este ceea ce trebuie făcut.