La vie d'Adèle
(Franța/Belgia/Spania, 2013)
Regia: Abdellatif Kechiche
Cu: Adèle Exarchopoulos, Léa Seydoux
Rating: 4/5
Rhapsodie en bleu
Relativa sincronizare a premierii românești al lui „La vie d'Adèle” cu cea din Franța și S.U.A. mai spală un pic din păcatele distribuitorilor de film. Probabil că acest „showcase” care este Les Films de Cannes à Bucharest oferă un plus de expunere producțiilor remarcate la Cannes, astfel încât până la sfârșitul anului ne sunt promise cel puțin încă trei filme cannoise - ”Heli”, ”Only God Forgives” și ”Inside Llweyn Davis”. Revenind la filmul de față, Marele Câștigător vine după câteva luni de controverse care s-au creat nu atât în jurul a ceea ce este pe ecran cât în jurul a ce declarații s-au făcut în public. Între timp, criticii îl aplaudă în continuare, unii comentatori încearcă să îi găsească scuze lui Kechiche (nu e clar pentru ce anume) și au apărut și câțiva fermi contestatari. În ceea ce mă privește, mi-aș fi dorit ca filmul să îmi provoace o reacție puternică, de necontestat (fie ea de admirație sau de rejet), dar acest lucru nu s-a întâmplat. Sau cel puțin, nu pe moment. De aceea, nu pot să fiu, de data aceasta, un comentator foarte apăsat, declarativ. Dar în cele ce urmează voi încerca să explic câteva dintre lucrurile care mi s-au părut că scot filmul acesta în evidență. Povestea - pe care bănuiesc că o cunoașteți deja - nu este unul dintre ele: pentru o perioadă de aproape un deceniu, o urmărim pe Adèle (Exarchopoulos), care descoperă dragostea în adolescență, consumă o relație pasională alături de o femeie cu câțiva ani mai în vârstă Emma (Seydoux), care se termină brusc, lăsând-o pe Adèle în imposibilitatea de a-și relua viața afectivă.
Relativ neobișnuită, atât pentru Kechiche, dar și pentru cinema-ul actual, este structura ciclică pe care filmul o are. Chiar dacă acesta este împărțit în două capitole de titlul original franțuzesc, la fel de bine ne putem imagina o împărțire în trei bucăți aproape egale (înainte de Emma, cu Emma și după Emma). Prima și a treia parte funcționează practic „în oglindă”, mai multe scene din final fiind reversul sau o declinare diferită a uneia de la început (primul cadru vs. ultimul; citirea din Marivaux vs. cea din „abecedar”; prima apariție a Emmei vs. despărțirea brutală în cafenea etc.) O astfel de construcție minuțioasă, îngrijită (însă fără să fie prea bătătoare la ochi) este o marcă a cinema-ului de autor cu „greutate”. Pe mine m-a dus cu gândul în special la neorealismul à la Fellini (mai ales La strada și La dolce vita), dar mi-a atras atenția și o comparație cu Kubrick (de care nu sunt sigur... poate A Clockwork Orange...) Oricum, e genul de idee care se dorește a da distincție unui film, dar care îl îmbătrânește în același timp. Cu consecințele pozitive și negative de rigoare. Pe de altă parte, e greu să găsești elemente de contemporaneitate în „La vie d'Adèle”. În afară de o conversație la telefonul mobil, un cântec de pe coloana sonoră și o singură mențiune asupra existenței internetului, acest film ar putea la fel de bine să fie plasat undeva în anii '70, post-revoluționar, post-nouvelle vague. Ceea ce nu e neapărat o chestie nouă la Kechiche (când se petrecea acțiunea din „La graine et le mullet”, anyway?).
Ah, dar toate gros-plan-urile acelea! Un film de acum patruzeci de ani nu ar fi arătat așa! Decizia lui Kechiche și a operatorului Sofian El Fani de a construi filmul din planuri foarte strânse pare să fie principalul element de actualitate. De obicei, prefer cadrele medii, ceva mai lungi și nu îmi place fragmentarea excesivă la montaj. De data aceasta, însă, am știut întotdeauna unde ne aflăm și înspre ce vrea imaginea să ne atragă atenția, iar faptul că am intrat în ritmul filmului atestă faptul că acesta nu și-a pierdut fluiditatea. Pentru Kechiche, interesul principal pare să fi fost ca filmul să continue să meargă înainte, cu câteva ruperi de ritm necesare, indiferent dacă o tăietură de montaj juxtapunea două imagini separate de o secundă sau de câteva luni. Un rol esențial în asigurarea fluidității narative îl are și muzica - de mai multe ori pe parcursul filmului o bucată muzicală incidentală (un cântăreț de stradă, o melodie clasică ambientală dintr-un muzeu, un cântec de petrecere etc.) „se imprimă” parcă pe coloana sonoră și însoțește personajele și în scenele următoare. Singurul moment în care filmul se oprește este deja mult discutata scenă de sex (simulat) de la mijlocul filmului. Nu este o secvență pusă acolo doar ca să excite publicul masculin (sau, cel puțin, eu nu m-am simțit excitat), însă trebuie să recunoaștem că este mult prea lungă și cam auto-indulgentă (mai ales fiindcă are și două corolare imediat ulterior). Ceea ce deranjează însă cel mai tare este că, într-o scenă care ar trebui să aibă un caracter inițiatic, Adèle este „la înălțimea” partenerei sale mult mai experimentată. Greșeala este stupidă, pentru că - în forma sa actuala - scena respectivă nu servește la nimic. În filmele vechi care durează trei ore, există de obicei un intermezzo de cinci minute, în care lumea are răgazul să facă o pauză de toaletă - cam asta este echivalentul unei scene care nu merită controversa care s-a creat în jurul ei.
Pentru Adèle Exarchopoulos, filmarea a însemnat cu siguranță mult mai mult decât scenele de dormitor. Ea este practic prezentă în fiecare scenă, ea este cea pe care o urmărim, cu care suntem invitați să ne identificăm (deși nu suntem chiar toți atât de „marginali”), de ea este îndrăgostit aparatul de filmat - în efect, ea este sufletul filmului, dar și cea asupra căreia spectatorul poate să se proiecteze pe sine. Léa Seydoux, deși primul nume de pe generic și de pe toate posterele, este evident în rolul supporting și nu o vedem decât din perspectiva Adèlei. Momente-cheie din viața ei (precum despărțirea de tipa pe care a lăsat-o pentru Adèle) sunt absente din povestea filmului. Pe Seydoux am mai văzut-o deja într-o grămadă de filme cu greutate. Aici nu m-a impresionat prin jocul ei - este mai mult o prezență, o atitudine, un chip ușor încruntat, nemachiat, cu părul vopsit albastru (culoarea dominantă a filmului). De-abia în secvența despărțirii m avut impresia că se deschide, că ne lasă să vedem că și ea a suferit în urma acestei relații eșuate. Cele două personaje sunt puse artificial în opoziție prin diferențe de vârstă, interese și proveniență socială. Acestea mi se par însă trăsături secundare ale filmului, înflorituri inutile, dar care nu deranjează de fapt. Unii consideră că Abdellatif Kechiche nu este în stare să facă un portret complex al unei pături sociale și se leagă de clișee și de superficialități. Aș sucomba probabil și eu acestui tip de criticism, dacă aș fi avut impresia că Adèle s-ar simți mai în largul său alături de colegi de liceu sau de elevii săi de la grădiniță decât în compania prietenilor fițoși ai Emmei. Ea este o inadaptată permanentă, care nu își găsește locul în niciun cadru colectiv, doar într-o astfel de relație intensă, pasională precum cea care ne este oferită. Emma îi oferă Adèlei o șansă aparent unică de a trăi sentimente pe care nu le poate replica în afara cuplului. Până la urmă, este o poveste tragică, dar una în care pedeapsa pentru îndrăgostite nu este moartea, ci mediocritatea.
Motivul pentru care îmi este greu să explic răspunsul pe care l-am avut
la acest film este faptul că ea fost o experiență senzorială (toate
detaliile asupra căreia camera insista și atenția cu care era compusă
coloana sonoră creau un mediu aproape tactil) greu reproductibilă în
afara proiecției. Inițial, părăsind cinema-ul, am început să uit ce mi-a
plăcut la el. Ulterior, mi-am amintit detalii la care nici nu mă
gândisem sau aproape că nu le observasem. Kechiche păstrează, în majoritatea timpului, o atitudine ușor detașată de cele prezentate. Uneori, în momente bine dozate, filmul însă parcă explodează. Hărțuirea Adèlei în curtea liceului când orientarea ei sexuală devine prea evidentă, scena în care Emma o dă afară din apartament și, bineînțeles, ultimul lor moment de intimitate în acea cafenea, în care Adèle încearcă să își exercite autoritatea sexuală asupra Emmei, toate aceste secvențe ating o intensitate care transcende orice prejudecată, orice dubiu că am avea de-a face cu o operă politică sau programatică. Cred că aceste momente ridică nivelul la care resimțim legătura dintre cele două iubite și fac ca „La vie d'Adèle” să fie mai mult decât suma părților sale.
Posts
