Oscar Docs 2015

Față de alți ani, anul acesta nu e chiar un dezastru total. Deși sunt două excluderi oarecum surprinzătoare, ”Jodorowsky's Dune” și ”Life Itself”, amândouă documentare despre cinema. I guess AMPAS voters don't like movies...

”Finding Vivian Maier”

Despre Finding Vivian Maier (regia John Maloof & Charlie Siskel) am mai scris aici. Este vorba despre crowd-pleaser destul de competent realizat, care retrasează viața personajului său titular, o dădacă cu personalitate borderline ale cărei impresionante fotografii stradale au fost descoperite post-mortem abandonate într-un depozit. În contra-partidă, membrii Academiei au nominalizat Salt of the Earth, un documentar co-regizat de Wim Wenders și Juliano Ribeiro Salgado despre tatăl acestuia din urmă, recunoscutul fotograf Sebastião Salgado. Prima jumătate a filmului ne deprimă luând unul după altul războaiele, genocidurile și calamitățile pe care Salgado le-a surprins de-a lungul carierei. Povara acestora l-au determinat pe Salgado însuși să își întrerupă activitatea și să se dedice ecologiei și fotografiilor cu subiecte din natură. Filmul se termină astfel într-o notă optimistă, garantând astfel nominalizarea. Este a treia nominalizare la Oscar pentru Wim Wenders, toate trei în aceeași categorie (tot e mai bine decât în cazul lui Herzog).

Veriga slabă a acestor nominalizări este Virunga (Orlando von Einsiedel), un documentar-activist care avertizează asupra pericolelor la care se expune parcul național eponim din Congo - sanctuar al gorilelor de munte, printre multe alte specii de faună și floră - odată ce o companie britanică a primit drepturile de exploatare a petrolului pe teritoriul parcului. Astfel de filme au avut succes în anii trecuți - The Cove fiind un caz notabil. ”Virunga”, însă, se rezumă la un narativ destul de simplist, punând în opoziție clară, pe de o parte, paznicii parcului, băștinașii și o tânără jurnalistă franceză și, de cealaltă parte, compania petrolieră, guvernul congolez corupt și rebelii. Subtilitățile și complexitatea multiplelor conflicte cu care regiunea se confruntă nu sunt explicate și par că nu sunt nici înțelese. Dintre cele trei-patru personaje principale care sunt urmărite pe parcursul filmului, șeful rangerilor și jurnalista sunt albi, pozând în eroi, iar principalul personaj negativ, un reprezentant al companiei petroliere, nu este filmat decât cu camera ascunsă. Și să nu uităm de recursul la tehnici de manipulare ieftină - precum juxtapunerea unui asalt al rebelilor cu moartea unei gorile adolescente din sanctuar, fără nicio legătură. 

Trofeul va fi cel mai probabil câștigat de Citizenfour (Laura Poitras), cronică a celor câteva zile în care Edward Snowden a dat liber la secrete câtorva jurnaliști într-un hotel din Hong-Kong. Sigur, este exasperant de one-sided, dar reușita acestui film este că ți-l revelează pe Edward Snowden dincolo de acea still photo care este atașată fiecărui articol despre el. Da, este regretabil că niciunul dintre jurnaliștii din acea cameră de hotel nu îi pune vreo întrebare sau nu se îndoiește de nici măcar una dintre afirmațiile acestuia și din păcate filmul nu prezintă dovezile efective, dar am impresia că nu acesta a fost scopul. Subiectul lui ”Citizenfour” este Snowden însuși, nu dezvăluirile acestuia. Și trebuie să recunosc că portretul pe care Poitras i-l face, așa oligo-dimensional cum este, reușește să fie convingător. Iar dacă se întreabă cineva, aș prefera ca guvernele să nu stocheze date despre toate activitățile tuturor numai pentru că pot face acest lucru...

”Citizenfour”

Și, în final, Last Days in Vietnam (Rory Kennedy) îmbină mărturii la prima mână și imagini de arhivă pentru a povesti ultimele zile ale prezenței americane în Vietnam în aprilie 1975 și în special ultimele 24 de ore, care au văzut o uriașă operațiune de evacuare a americanilor din Saigon, dar și de „extragere” a unui număr semnificativ de vietnamezi ale căror vieți erau în pericol odată cu apropierea armatei comuniste. Foarte bine documentat și derulându-se cu intensitatea unui thriller, ”Last Days in Vietnam” ne prezintă un moment al istoriei care ne este mai puțin cunoscut, în special celor ca mine, care cunosc războiul din Vietnam mai degrabă din filme. Dacă aș avea un vot, probabil i l-aș acorda.

”Last Days in Vietnam”

Vezi și: Oscar Docs 2014

Oscar Docs 2014

În fiecare an, Academia Americană de Film restrânge din ce în ce mai larga paletă de filme documentare la doar cinci titluri. Selecția nu se face pe criterii artistice sau estetice, ci mai degrabă din diverse rațiuni politice, pe baza prieteniilor între membrii Academiei și unii realizatori și, bineînțeles, să nu uităm de efemerul crowd-pleasing factor. Așadar, voi trece cu optimism în revistă cele cinci filme nominalizate, în ordine alfabetică:

20 Feet from Stardom (Morgan Neville, 2013)
Așa-zisul favorit al publicului, un film fără ambiții socio-politice, ”20 Feet from Stardom” face un portret plin de afecțiune al cântăreților de culoare care și-au petrecut cariera în spatele marilor formații, asigurând atât de necesarele backing vocals. Deși plin de trivia și asamblând un cast impresionant, filmul se agață de o idee: aceea că toate poveștile pe care le spune sunt despre încercări eșuate de a ajunge staruri, iar sursa acestor eșecuri sunt producătorii (gen Phil Spektor) și publicul „nepregătit”. Pe parcurs, dezamăgește lipsa de interes pentru alte probleme pe care acești artiști le-ar fi putut înfrunta pe parcursul ultimilor 40 de ani, precum drogurile, relațiile de familie sau sexualitatea unora dintre ei. Acestea nu ar explica neapărat eșecurile lor, dar a asigura câteva portrete ceva mai tridimensionale.
Rating: 2.5/5

The Act of Killing (Joshua Oppenheimer et al, 2012)
Am văzut doar varianta director's cut de aproape 3 ore, la TIFF și am scris deja pe scurt aici. Nu vreau să mă repet, dar pentru mine favoritul acestei competiții este un film anost, a cărui gimmick (criminali de război reconstituindu-și propriile crime) devine enervant de îndată ce ne dăm seamă că protagoniștii acestui documentar sunt complet lipsiți de imaginație. De ce să le dedici un film lor? Mai mult, de ce să faci un film despre adevărați monștri și să încercă să îi pui în postura de artiști. Ambiguitatea demersului este evident chiar în film, când Anwar Congo și confrații săi sunt lăudați la televizor pentru faptele lor din trecut și pentru că acum au șansa să devină staruri de cinema. Cumva-cumva, Oppenheimer și mult mai apreciații să producători executivi (Werner Herzog și Erroll Morris) ar fi putut s-o scoată la liman, dacă ar fi inclus măcar o secvență în care torționarii ar fi fost cu adevărat confruntați cu supraviețuitorii, cu urmașii victimelor sau cu imagini de arhivă care să ateste amplitudinea genocidului.
Rating: 2.5/5

Cutie and the Boxer (Zachary Heinzerling, 2013)
Ushio și Noriko, doi artiști japonezi, soț și soție, el octogenar, ea sexagenară, care locuiesc la New York. Chiar dacă nu neapărat de succes, el este totuși foarte apreciat, mai ales pentru pânzele sale „boxate”, care încă se vând destul de bine și de care nu va rămâne fără niciodată. Ea a trăit toată viața în umbra acestui bărbat, dar acum i se oferă ocazia să strălucească, grație unei expoziții „în doi”. Chiar dacă Heinzerling se străduie să îi pună pe protagoniști într-o lumină cât mai bună (pentru că, până la urmă, este evident că îi place de ei), nu se dă înapoi de la a arăta și aspectele mai neplăcute ale relației lor. Imaginile de arhivă și animațiile făcute pe baza desenelor lui Noriko, în care Ushio este văzut ca alcoolic și soț abuziv, completează portretul îmbătrânitului artist, docil, dar încăpățânat. Verdictul este, până la urmă, ambiguu: lui Noriko i se oferă șansa „răzbunării” (la propriu și la figurat), dar rămâne neexplicat (și poate este mai bine așa) motivul pentru care aceștia doi au rămas împreună timp de 40 de ani.
Rating: 3.5/5

Dirty Wars (Rick Rowley, 2013)
Din punct de vedere practic, acest documentar-reportaj face o treabă destul de bună în a-și expune tema (atacurile cu drone pe care americanii le duc în afara zonelor de conflict) și a o susține, cu destule argumente, informații și mărturii ale protagonistului, jurnalistul Jeremy Scahill. Până la acest moment, însă, nu a reușit să trezească destulă indignare sau coverage mediatic pentru ca majoritatea cetățenilor americani să fie indignați și lui Obama să i se pună câteva întrebări cu adevărat dificile. Poate pentru că, o dată sau de două ori, Scahill speculează mai degrabă decât să prezinte fapte - speculații foarte credibile, dar totuși... Două secvențe sunt, însă, memorabile și edificatoare: interviul cu tatăl lui Anwar al-Awlaki (înainte ca acesta din urmă să fie asasinat, deși era cetățean american) și interviul cu un warlord somalez, care îi laudă pe americani pentru că ar fi ”Masters of War” și ”Great Teachers”. 
Rating: 3/5

The Square / Al Midan (Jehane Noujaim, 2013)
Au existat mai mult documentare despre revoltele din Egipt și despre Primăvara Arabă, iar eu am văzut prea puține dintre ele. ”The Square” privește „revoluția” din perspectiva a câtorva dintre cei care au făcut-o, activiști, cetățeni indignați și chiar membri ai Frăției Musulmane. Având acces la imagini de amator filmate în timpul protestelor și în timpul confruntării cu armata, Jehane Noujaim profită să ne arate cum s-a văzut piața Tahrir din prima linie. Numai că, din ce în ce mai mult pe parcursul filmului, imaginile sunt filmate de undeva de sus, iar personajele încep să privească dezaprobator, mai mult decât să acționeze. Și, tot pe măsură ce filmul progresează, mi s-a părut că montajul manipulează faptele, ordinea evenimentelor, că unele dintre discursurile spontane ale personajelor sunt exersate etc. Intențiile filmului sunt bune, dar realizarea trădează intenția de a impresiona cu orice preț.
Rating: 2.5/5

Bonus:

L'image manquante (Rithy Panh, 2013)

Nominalizat în categoria „Best Film in a Foreign Language”, filmul lui Rithy Panh este un documentar autobiografic despre experiența trăită în lagărele de muncă ale regimului Khmer Rouge în Cambogia, între 1975 și 1979. Pentru a suplini lipsa de materiale video, Panh apelează la figurine din lut, care sunt asamblate în diferite tablouri, fără să fie animate (cum ne-am fi așteptat). Imaginile de arhivă care însoțesc reconstituirile sunt, în cea mai mare parte, cele pe care Partidul le folosea ca propagandă, cu muncitori harnici în câmpurile de orez. Panh pune în discuție ambiguitatea acestor imagini, funcția multiplă a cinematografiei (ca mijloc de entertainment, ca artă, ca mijloc de propagandă sau ca armă politică) și imposibilitatea de a surprinde Adevărul sau de a înfățișa ceea ce este cu adevărat oribil, acea imagine-lipsă pe care o reclamă titlul. Nu vă obosiți cu ”The Act of Killing”, ”L'image manquante” este filmul pe care trebuie să îl vedeți. 
Rating: 4/5

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (1)

Reality (regia Matteo Garrone, 2012) - singurul film din Competiția de lungmetraj pe care îl văzusem înainte de festival pare disproporționat față de contracandidații săi (are un Grand Prix la Cannes, bon Dieu!). Mie mi-a plăcut destul de mult. Am apreciat în special folosirea unui spectru de culori vii, vibrante, hiper-realiste și jocul lui Aniello Arena, care face un portret extrem de precis (și de deprimant) al italianului de rând, care își rotunjește veniturile din mici escrocherii și este obsedat de faima pe care i-ar putea-o aduce prezența într-un reality show pe unul dintre canalele controlate de Berlusconi. Din păcate, Garrone a pierdut ceva din incisivitatea cu care a tratat pelicula sa anterioară, ”Gomorra” (tot Grand Prix la Cannes și filmul meu preferat din acel an), iar subiectul pe care îl abordează acum este unul mult mai ușor de „deconspirat”. 

Tie pohjoiseen / Spre nord (Mika Kaurismäki, 2012) - dacă scenariul filmului este unul destul de clasic - repararea relațiilor între tată și fiu via road trip - modul în care este tratat regizoral este submediocru. Cu greu poate fi considerat o comedie, dar nu asta este problema. Scenariul este atât de previzibil și urmează o cale atât de bine bătătorită încât parcă nici nu s-a pus problema să se mai abată de la ea. Evoluția personajelor este neconvingătoare, iar secvențele se succed după ordinea clișeelor (acum ne întâlnim cu sora pe care nu știai că o ai, acum cu soția care te-a părăsit și în final ți-o arăt și pe mama ta adevărată) și nu după o logică narativă (care, e drept, probabil ar fi amputat filmul în primele 20 de minute, când unul dintre cei doi protagoniști - ambii diabetici - ar fi trebuit internat de urgență pentru că nu și-a luat insulina în „excursie”). O singură idee bună vine de pe coloana sonoră, unde este folosit ca laitmotiv o piesă de Schubert (Fantezia din Sonata D894 pentru pian), a cărei patos și lentoare dau întregului un ton melancolic.

Russendisko (Oliver Ziegenbalg, 2012) - din seria nostalgică a filmelor despre sfârșitul comunismului vine această poveste despre trei proto-hipsteri moscoviți care emigrează în 1990 în Germania de Est (după căderea zidului, dar înainte de reunificarea efectivă), țară care tocmai și-a deschis brațele pentru imigranți de origine evreiască. Urmează o serie de coming of age stories și momente boeme (inițial cei trei stau în cămin, după care dorm o vreme în mașină, pentru ca în final să închirieze un apartament deasupra unui bar). Spre surprinderea mea, totul mi s-a părut mai mult decât agreabil, actorii bine găsiți, cu destul de mult umor și foarte bine filmat. Nu e un film mare, dar este mai mult decât satisfăcător pentru o astfel de competiție. 

English Vinglish (Gauri Shinde, 2012) - îmi este din ce în ce mai greu să definesc un „film indian”. ”English Vinglish” este o producție Bollywood, dar evită mare parte din clișeele la care ne-am aștepta. De fapt, are un aer destul de occidental și nu doar fiindcă acțiunea se petrece la New York. Un posibil premiu de interpretare ar merge înspre actrița din rolul principal, Sridevi, care cam trebuie să care în spate toate cele 133 de minute ale filmului. Mi-ar fi plăcut poate un pic mai mult dacă ar fi evitat să ne servească la sfârșit pe tavă toate moralele despre importanța familiei și clash-urile interculturale. Iar a doua parte a filmului pare să existe mai mult pentru a face reclamă soundtrack-ului. Dar totuși, pentru un film de mare public venit din acea parte a lumii, ”English Vinglish” nu e chiar atât de rău pe cât pare (dar nici atât de bun pe cât ar fi putut fi). 

Song for Marion (Paul Andrew Williams, 2012) - ”Amour” light... with songs. Descrierea aceasta ar trebui să ajungă. Dar să vă mai spun câteva cuvinte: Gemma Arterton este dirijoarea unui cor de pensionari; Vanessa Redgrave este una dintre cele mai entuziasmate membre, dar o să moară în curând de cancer; Terrence Stamp este soțul morocănos al acesteia din urmă. E ultra-sentimental și manipulator, dar charming în același timp, arată bine, iar Terrence Stamp domină ecranul. 

Safety Not Guaranteed (SUA, 2012)

Safety Not Guaranteed

(SUA, 2012)

Regia: Colin Trevorrow
Cu: Aubrey Plaza, Mark Duplass, Jake Johnson, Kristen Bell

Rating: 3.5/5 

Acesta este alt film pe care l-am văzut la Biertan, unde a câştigat până la urmă Premiul Publicului. Decizie interesantă de altfel, precum şi aceea de a-l selecta in the first place, nefiind deloc horror, iar elementele sale SF fiind complet tributare poveştii de dragoste. Dar să o luăm de la început: totul demarează când un jurnalist (Jake Johnson) citeşte un anunţ de mică publicitate în care un anonim îşi caută partener pentru o călătorie în timp. Jurnalistul este imediat trimis să investigheze această human interest story, alături de doi interni - Arnau, un indian student la Biologie (Karan Soni) şi Darius, o tânără timidă (Aubrey Plaza). Aceasta din urmă primeşte misiunea de a se apropia de călătorul nostru în timp, Kenneth (Mark Duplass) şi de a-i afla secretele. Între timp, jurnalistul face şi el un pic de time travelling, încercând să își regăsească o iubită din liceu.

Producătorii executivi ai acestui film sut fraţii Jay şi Mark Duplass, despre care am mai vorbit deja, cu ocazia comediei de anul trecut, "The Do-Deca-Pentathlon". "Safety Not Guaranteed" păstrează ceva din mumblecore-ul lui "The Puffy Chair", dar este mult mai aproape de cinema-ul independent american mai tradiţional. Ca regizori, fraţii Duplass înşişi au făcut în ultima vreme virajul înspre indie-ul convenţional, angajând actori mult mai cunoscuţi în filmele lor recente. Iar Mark Duplass, ca interpret, începe să primească roluri din ce în ce mai variate (vezi "Zero Dark Thirty"). Filmul de față este în esență o poveste de dragoste, dar cursul previzibil al acesteia este subminat de premisa SF, dar mai ales de incertitudinea cu care noi și celelalte personaje îl vedem pe Kenneth, care s-ar putea să fie doar dus cu pluta. Este remarcabil cum regizorul Colin Trevorrow păstrează suspansul în această privință până la final.

”Safety Not Guaranteed” nu este lipsit de probleme. La o durată de doar 86 de minute, pe alocuri pare lungit și încărcat de subplot-uri puțin dezvoltate. Dacă acestea ar fi fost eliminate, ar fi ieșit un mediu-metraj foarte focused și bine dozat. Pe de altă parte, dacă filmul ar fi fost cu vreo 15-20 de minute mai lung, poate ar fi câștigat coerență, iar impactul anumitor momente ar fi fost mai puternic. Există o secvență spre sfârșitul filmului în care își face apariția fosta iubită a lui Kenneth, interpretată de Kristen Bell. Ea este motivul pentru care acesta dorește să se întoarcă în timp, dar scurta ei apariție nu convinge și este păcat să se irosească astfel o actriță despre care știm că poate face comedie, dar ar fi fost interesant să o vedem mai mult aici, într-un rol ceva mai dificil, cu mai multe nuanțe. Cu toate acestea, filmul nu se destramă în ultimul act grație lui Audrey Plaza și Mark Duplass - personajele lor sunt doi neadaptați sociali, dar nu devin stereotipuri. Pe măsură ce acțiunea progresează, devine din ce în ce mai evident că ei nu sunt făcuți pentru această lume. Onestitatea cu care sunt portretizați câștigă simpatia publicului, care începe „să țină cu ei” și să anticepeze extraordinarul deznodământul fantastic al filmului, o adevărată consumare a relației.

Post-TIFF Review: Ship of Theseus

Ship of Theseus

(India, 2012)

Regia: Anand Gandhi

Cu: Aida El-Kashef, Sohum Shah, Neeraj Kabi

Rating: 4/5

Trofeul primit de „Corabia lui Tezeu” la TIFF vine într-un moment în care cinematografia indiană nu mai vrea doar să producă cele mai multe filme ci și cele mai diverse, încercând să depășească clișeele asociate cu Bollywood-ul. În ultimii ani la TIFF am văzut filme interesante, făcute cu bugete mici, precum Corrode sau The Untitled Kartik Krishnan Project, care sigur nu erau niște capodopere, dar erau interesante în felul lor și nu pot să spun că am văzut alte filme în același registru. „Ship of Theseus” este însă something else - un film care revelează extraordinara ambiție și un talent cinematografic pe măsură din partea autorului, debutantul Anand Gandhi, care își propune să investigheze teme profunde prin trei povestiri „cu tâlc” pe parcursul a 140 de minute. 

Prima poveste este și cea mai importantă, din punctul meu de vedere. Este vorba despre o tânără care s-a apucat de fotografie după ce a orbit, dobândind un oarecare succes, dar care își pierde talentul după ce un dublu transplant cornean îi redă vederea. Totul mi se pare a fi o reinterpretare - ceva mai optimistă - a poveștii orbului pe care Jack Nicholson o spune în finalul filmului lui Antonioni „Professione: reporter”. Și, la fel ca Antonioni (alt promotor al fotografilor ca eroi de cinema), Anand Gandhi investighează relația dintre imagini și realitatea pe care acestea o surprind. Odată epuizată povestea, se trece direct, fără nicio explicație, la cea de a doua, la fel de reușită. Personajul principal este un călugăr, adept al unei religii care îmbrățișează ateismul cu anumite concepții despre reîncarnare și sanctitatea oricărei forme de viață. El protestează împotriva companiilor farmaceutice care experimentează pe animale, iar odată ce află că are nevoie de un transplant de ficat refuză să ia medicamentele necesare, ca o formă de protest. 

Cea de-a treia poveste este ceva mai subțire și implică încercarea unui tânăr broker care tocmai a primit un rinichi transplantat de a ajuta un sărăntoc a cărui rinichi a fost furat cu ocazia unei operații de apendicită și vândut pe piața organelor în Suedia. În același timp, brokerul nostru încearcă să își mulțumească bunica, care la început este dezamăgită de lipsa acestuia de implicare în cauze politice. Cel mai interesant lucru aici mi se pare cât de mult din ceea ce îl îndeamnă pe eroul nostru să pornească în această aventură este pur egoism și cât se datorează dorinței sale sincere de a ajuta un alt om. Așa cum v-ați dat probabil seama, cele trei povești se unesc la final, protagoniști dovedindu-se a fi toți primitorii unui alt organ de la aceeași persoană. La această idee de înlocuire a „pieselor originale” face referire titlul filmului, iar la un nivel destul de superficial ne-am putea opri cu comentariul aici - „Corabia lui Tezeu” este un film despre ce definește o ființă umană, despre ce înseamnă identitatea umană, despre unde se termină individul și unde începe mușuroiul. Dar filmul merge mai profund de atât.

Partea medicală este destul de slăbuță, dar nici nu este explorată prea în amănunt. Partea filosofică pare să se rezume la teme de gândire de genul „pilula zilei”, fiecare dintre povești putând porni o meditație/conversație pe teme de filosofie sau moralitate. Totuși, lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Avem de a face cu un film care începe cu textul unei anecdote antice despre corabia lui Tezeu (căreia i-au fost înlocuite toate lemnele, punându-se întrebarea dacă mai este aceeași corabie) și se termină cu o adevărată punere în scenă a alegoriei peșterii: protagoniștii se reunesc în fața unui ecran alb pe care sunt proiectate imagini filmate de donatorul lor, un speolog, a cărui umbră este reflectată pe pereții unei peșteri de o lanternă. Până în acest moment, lucrurile erau clare... fiecare poveste avea o idee pe care o exploata până la un anumit punct, iar prin toate erau explorate idei despre păstrarea identității (umane) în ciuda schimbărilor (biologice, sociale sau mentale) suferite. Unde își găsește atunci locul peștera lui Platon?

Este imposibil de ratat această alegorie finală, în care ecranul 4:3 se substituie ecranului cinematografic pe care este proiectat filmul însuși. Pe cât de pasionat este Anand Gandhi de ideile din poveștiile sale, pe atât mi se pare de fascinat de modul în care acestea pot fi redate cinamtografic. Iar acest lucru este pus în discuție încă din prima poveste (posibil prin filiera Antonioni, dar acesta s-ar putea să fie mai mult un reper de-al meu decât al lui Gandhi). Se pune în discuție chiar legitimitatea pe care cinema-ul o are pentru a explora subiecte filosofice, cerebrale. Pentru a ne convinge, regizorul construiește un film viu, dinamic, filmat în digital, care îi permite să se înghesuie pe aleile din mahalalele din Mumbai sau să schimbe aspect ratio pentru a lărgi perspectiva personajului principal în finalul primei povești. Racordurile între cele trei părți nu sunt doar la nivel de idei și teme, ci și la nivel de imagini - omida care deschide a doua parte ne amintește de ceea ce părea un simplu banc în prima parte, în două dintre povești personajele încearcă să găsească răspunsul la întrebările pe care le au în străinătate etc. Asaltul pe care imaginile lui Gandhi și ale operatorului său Pankaj Kumar (premiat și el la TIFF) o au asupra spectatorului este „feroce” - faptul că au creat o unitate din atâtea modalități diferite de filmare este o adevărată reușită.

Aș vrea să mai spun multe lucruri, despre imagini care mi-au rămas în minte (de ex: călugărul și suita sa prezentați à la Flowers of St. Francis), despre alte ciudățenii pe care le-am remarcat (aparatura fotografei, religia la care aderă călugărul-cărturar), despre jocul actorilor și multe altele, dar nu am nici timp și nici spațiu. Într-un tweet din ultima zi a TIFF-ului am zis că mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bun. La 10 zile de la terminarea festivalului, după ce am rumegat un pic filmul, sunt mult mai satisfăcut. Îmi doresc să îl revăd, cât de curând posibil. 

Star Trek Into Darkness (SUA, 2013)

Star Trek Into Darkness

(SUA, 2013)

Regia: J.J. Abrams

Cu: Chris Pine, Zachary Quinto, Benedict Cumberbatch, Zoe Saldana, Simon Pegg, Bruce Greenwood

Rating: 3/5

Cu ”Star Trek Into Darkness”, J.J. Abrams își continuă cariera de director-for-hire, traiectorie care va culmina cu noua trilogie ”Star Wars” pe care acesta o va semna. Aș fi preferat să îl văd în continuare mai degrabă ca un regizor/producător care să continue să susțină proiecte mai personale, precum ”Cloverfield” sau ”Super 8” decât francize interminabile. Ceea ce nu înseamnă că ”Into Darkness” nu ar fi un SF regizat competent și pe placul unui public foarte numeros: nu doar fani ai serialului TV (printre care eu nu mă număr), dar și consumatori average ai blockbusterelor de primăvară-vară. 
 

”Into Darkness” mizează pe acțiune, Abrahms orchestrând a doua oră a proiecției ca un regal non-stop de împușcături, explozii și confruntări încrâncenate ale mușchilor și intelectelor. Mi s-a părut că este mai puțin umor în acest film decât în primul ”Star Trek” regizat de J.J. Abrams, iar acest lucru este un minus. Scenele care au funcționat cel mai bine în filmul anterior au fost schimburile de replici înțepătoare dintre personaje, momente care sunt foarte rare în ”Into Darkness”. Pe de altă parte, în ciuda unei distribuții fenomenale, de această dată Abrams lucrează cu un star - Benedict Cumberbatch, care dă o față nouă, updatată pentru mileniul III, unuia dintre cei mai temuți adversari ai lui Kirk și Spock. Probabil s-a dorit ca ”Intro Darkness” să aibă un ton mai întunecat, dar - în ciuda naturii personajului negativ și a jocurilor de putere care sunt puse în scenă - filmul nu atentează în niciun moment la liniștea interioară a privitorului. Până și atentatul terorist care amintește de 9/11 este tratat drept doar un alt set piece de acțiune SF. Suntem departe de disperarea, dezolarea și ambivalența care se regăsește în finalul a două clasice ale genului - ”The Empire Strikes Back” și ”Wrath of Khan”.
 

Este păcat că, pe măsură ce bugetele cu care Abrams lucrează se măresc și succesul la public al filmelor sale crește, ambițiile sale artistice/creative diminuă. De exemplu, ”Into Darkness” ne este prezentat în 3D, fără să simțim vreun moment că acest gimmick ar fi justificat de această dată, jocul dintre decoruri și lens flares de la bordul navei Enterprise nefiind de ajuns pentru a explica de ce trebuie să purtăm ochelarii negri la un film care a fost evident conceput in două dimensiuni. Mai rău este faptul că, în ciuda punctelor sale forte, filmul nu depășește nivelul unui episod de serial TV lungit la dimensiunile unui lungmetraj.

Spring Breakers (SUA, 2012)

Spring Breakers

(SUA, 2012)

Regia: Harmony Korine

Cu: Vanessa Hudgens, Ashley Benson, Rachel Korine, Selena Gomez, James Franco

Rating: 4.5/5

Pe plaja largă a indie-ului american a apărut un obiect straniu de pe o altă planetă. Se numește ”Spring Breakers” și este al patrulea lungmetraj al lui Harmony Korine. Cele patru pasagere ale acestui OZN sunt patru studente din uniformul Midwest alb, care jefuiesc un restaurant și - cu banii astfel „câștigați” - descind asupra Floridei în plină vacanță de primăvară, iar ulterior se înhăitează cu un rapper-gangster alb în pielea căruia se pierde James Franco. Încă de la început, însă, povestea efectivă devine secundară atmosferei, dominate de montajul în stil videoclip, de o adevărată orgie de culori estivale și halucinogene și de coloana sonoră semnată Skrillex și Cliff Martinez. Pe parcurs, s-ar putea să aveți flash-black-uri din ”Gun Crazy”, Nouvelle Vague, ”American Graffiti”, ”Saturday Night Fever”, ”The Myth of the American Sleepover” sau multe altele, dar ”Spring Breakers” se constituie într-o masă amorfă, care încă din primele imagini face tabula rasa și ne invită să îl luăm ca pe o operă de sine stătătoare, în afara istoriei cinematografice.

Nu e deloc greu să remarci că există o componentă care face ca acest film să pară, cinic, self-absorbed sau de-a dreptul obscen. Și, parțial, ați avea dreptate să refuzați filmul lui Korine din aceste motive. Dar dincolo de suprafața stridentă în care realizatorul își învelește creația, acesta reușește să ascundă și câteva adevăruri. Dar până să ajungem acolo, câteva cuvinte despre cum arată filmul. Stilul hiperkinetic se mulează pe psihologia personajelor: acestea trăiesc în prezent, deci și filmul trebuie să decurgă în ritmul în care se petrec lucrurile. Câteodată, apar flashback-uri, replici care se repetă sugerând rememorarea lor de către fete sau exersarea unor dictoane care să le stabilească filosofia de viață. Alteori, montajul ne oferă glimpses din viitor, scurte cadre de câteva secunde care dezvăluie următoarea întorsătură pe care o va lua povestea. Brusc, avem impresia că totul se derulează în buclă, în atemporalitate. Modul în care Korine concepe trecerea timpului este cel mai remarcabil procedeu din ”Spring Breakers”.

Succesul acestui film nu ar fi fost, însă, posibil fără participarea completă a celor patru protagoniste. Acestea acceptă să meargă all the way cu nebunia acestui film și să riște să fie privite drept simple obiecte sexuale. Două dintre ele - Vanessa Hudgens și Selena Gomez - sunt în acea etapă a carierei lor în care încearcă să depășească constrângerile rolurilor din filmele Disney care le-au adus celebritatea și prejudecățile aferente cu care sunt privite (nici pentru băieți nu e mai ușor - vezi cazul Zac Efron). Din acest punct de vedere, ele sunt revalații. Fetelor le răspunde James Franco, în cel mai bun rol al său din ultima vreme. Personajul său, Alien, este un gangster-poet, despre care nu poți fi sigur dacă este doar charismatic sau un violator de-a dreptul. Imaginii sale de adolescent nematurizat, cu gesturi black și o „impresionantă” colecție de arme, zdrențe și chiloți îi răspunde capacitatea de a improviza pe loc versuri, nu fără o metaforă sau două. Am avut unele dubii în ultima perioadă despre Franco, dar prestația sa în acest film m-a convins că poate fi un interpret complet dedicat rolului pe care îl joacă. În plus, trebuie apreciate versatilitatea de care dă dovadă și disponibilitatea de a trece de la blockbusters la cele mai jaw-dropping filme independente (sunt foarte curios să văd ”Interior. Leather Bar.”, film pe care l-a și co-regizat).

Nu cred că în spatele lui ”Spring Breakers” există un comentariu social adevărat, despre visul american și decadența societății pe care o prezintă. Dar ceea ce Harmony Korine reușește să facă în acest film este să surprindă viața unor indivizi care trăiesc pentru bani, distracție, sex și violență, conform incantației pe care Franco o șoptește în repetate rânduri: Spring break... spring bre-eak... Spring break fo'-evah... Finalul ne sugerează că această etapă de renunțare la realitate care este Vacanța de Primăvară este un moment obligatoriu din procesul de maturizare al tinerilor (sau tinerelor) americane. Două dintre protagoniste abandonează pe parcurs, doar celelalte două ducând „fantezia” până la capăt și străbătând toate etapele acestui ritual inițiatic. Concluzia la care ajung (așa cum este ea exprimată într-o convorbire telefonică) este, în esență, un abandon fără regrete al hedonismului pur în care personajele s-au lăfăit până în acel moment. Faptul că ”Spring Breakers” reușește să fie, până la urmă, poignant și chiar emoționant este o reușită în sine.

Silver Linings Playbook (SUA, 2012)

Silver Linings Playbook

(SUA, 2012)

Regia: David O. Russell

Cu: Bradley Cooper, Jennifer Lawrence, Robert De Niro, Jacki Weaver, Chris Tucker

Rating: 4/5

Trebuie să recunosc că, per ansamblu, sunt impresionat de calitatea filmelor care au fost nominalizate la Oscar-uri anul acesta. Cea mai recentă surpriză plăcută a sezonului a fost pentru mine ”Silver Linings Playbook”, o comedie romantică în care el este bipolar, ea nimfomană, tatăl lui obsesiv-compulsiv și dependent de jocuri de noroc, iar soarta tuturor va fi decisă de un meci de fotbal și de un concurs de dans. Iar la cârma filmului este David O. Russell, un regizor cu care nu mă împac întotdeauna, dar care aici pare să fi găsit rețeta succesului, într-un gen în care nu mi-aș fi închipuit în urmă cu trei ani (când am văzut ”The Fighter”) că va activa vreodată. Rezultatul a fost o nominalizare-surpriză ca posibil cel mai bun regizor (iar cu Affleck out of the way, are toate șansele să și câștige) și, la o scară mai largă, probabil cel mai bun film pe care l-a făcut vreodată.

Ce impresionează este faptul că David O. Russell nu își temperează efectele stilistice. ”Silver Lining Playbook” este loud, dinamic, exuberant, maniacal... Se mișcă în ritmul unui soundtrack „dansant”, antrenant, care include - printre mulți alții - Bob Dylan, The White Stripes, Dave Brubeck și o apariție surpriză a lui ”Rumble On” de la Led Zeppelin. Dacă la nivel de scenariu, Russell pare să adere fără comentarii la „principiile” comediei romantice, prin ritmul montajului, mișcările de aparat și regia actorilor, toate clișeele genului sunt „subvertite” în cel mai delicios mod posibil (secveță-rapel: the big move din timpul numărului de dans, care nu le iese celor doi protagoniști). Trebuie spus că, deși filmul denumește afecțiunile mintale de care suferă personajele, nu face din acestea caricaturi, ci, din contră, le prezintă ca pe niște persoane absolut normale, pe care le-am putea întâlni în viața de zi cu zi, un pic mai quirky, dar nu mai „nebune” decât oricare dintre noi.

S-a mai remarcat faptul că ”Silver Linings Playbook” este primul film în 31 de ani care să primească nominalizări în toate cele patru categorii actoricești (ultimul a fost ”Reds”). Și, într-adevăr, aceștia merită lăudați. Bradley Cooper se ridică la un nivel pe care până acum nu m-a convins că ar fi capabil să îl atingă, Jennifer Lawrence are ocazia să fie mai excentrică decât de obicei, De Niro este iar în formă mare (cum nu a mai fost de vreo 15 ani, cred), iar Jacki Weaver, într-un rol ceva mai mic, impresionează prin faptul că pare să ne ofere exact opusul personajului său cumplit din ”Animal Kingdom”. Printre cele mai bune secvențe ale filmului sunt cele în care trei-patru-cinci actori se ceartă, vorbesc unul peste altul, momente în care încrederea publicului în verosimilitudinea personajelor este completă, dar nu ai pentru nicio clipă senzația că David O. Russell a pierdut frâiele regizorale. 

Pithy Reviews (12)

Docs of the Year 2012...

The Imposter (Bart Layton, 2012)
An Errol Morris-style documentary about a 23-year-old Frenchman who pretended to be a missing 16-year-old Texan boy. Narrated through interviews with the people who took part in the story, "The Imposter" creates a much more compelling drama than most thrillers we see these days. However, in the last act, it brings certain allegations against the family of the young boy that it simply cannot prove and I think it was a mistake to go in that direction.
Rating: 3.5 out of 5

Samsara (Ron Fricke, 2011)
This movie is probably meant to be seen on the big screen projected in 70mm (not available in my region...) A wonderful collection of images from all over the globe, focusing on natural wonders, poverty & exploitation and - in contrast - our dependance on technology. Still, this doesn't really go any further than Fricke went with his most celebrated film, "Baraka" and it's a long way from the masterpiece of the genre, Godfrey Reggio's "Koyaanisqatsi" (for which Ron Fricke was cinematographer).
Rating: 3.5 out of 5

Searching for Sugar Man (Malik Bendjelloul, 2012)
An incredible tale of a forgotten musician and the millions of fans he didn't know about in another part of the world. First-time director Malik Bendjelloul gives enough room in his film to the music of Rodriguez and, in the end, I responded most to the music as opposed to the film-making. A mediocre film, but a great showcase for an artist who deserves more recognition.
Rating: 3 out of 5

Skyfall (UK/SUA, 2012)

Skyfall

(UK/SUA, 2012)

Regia: Sam Mendes

Cu: Daniel Craig, Judi Dench, Javier Bardem, Ralph Fiennes, Albert Finney, Bérénice Marlohe

Rating: 3/5

”Casino Royale” și ”Quantum of Solace” s-au distanțat de producțiile recente cu James Bond prin abandonarea unor trademark-uri ale acestora (Moneypenny, gadget-urile lui Q etc.) și prin adoptarea unui stil mai realist, în care Craig nu este doar o fantezie a masculinității precum Moore sau Brosnan. Pe de altă parte, faptul că cele două filme se leagă printr-un storyline despre o corporație a crimei ne face să ne gândim la „vremurile bune”, când Connery se războia cu Blofeld pe parcursul a mai multor filme. ”Skyfall” abandonează (poate doar pentru moment) acest storyline, intențiile sale - după toate aparențele - fiind să-l readucă pe Bond la epoca pre-”Casino Royale”: Adele cântă pe genericul de debut în stilul Shirley Bassey (more or less), Q este reinventat, reapar câteva gadget-uri, Bond petrece ceva mai multă vreme în birourile din Londra (unde, pe vremuri, își arunca sexos pălăria în fața secretarei Moneypenny) etc. Dar (și este un dar destul de mare), tonul filmului este mult mai melancolic decât ne-am aștepta (deși nu atinge chiar nivelurile siropoase din ”On Her Majesty's Secret Service”), bătrânețea lui Bond este pusă în discuție, un approach pe care Sam Mendes îl stăpânește destul de bine.

Primele două treimi din film sunt, totuși, destul de clasice, iar Mendes face apel - atât tematic, cât și prin structura poveștii și chiar și prin câteva aluzii vizuale - la câteva filme mai vechi cu Bond, dar și la câteva producții de acțiune recente, precum trilogia inițială cu Jason Bourne și, mai ales, ”The Dark Knight” (influență pe care, am citit ulterior vizionării, Mendes o recunoaște pe față). Dar ultimul act este ceva ce nu seamănă cu nimic din ce am văzut până acum într-un film cu James Bond (și nu pot să nu vorbesc despre acesta fără să menționez spoilere). Odată ce acțiunea se retrage în Scoția, la casa părintească a lui Bond (și care dă titlul filmului), filmul devine mult mai intim, concentrându-se asupra relației (ca între o mamă și un fiu, fie el și adoptiv) dintre M și Bond. Se sugerează o dimensiune a acestei relații care nu era evidentă până acum și probabil nu ar fi fost scoasă la lumină dacă Mendes nu ar fi regizat acest film. Rezultatul este creșterea intensității în momentul confruntării finale, când conacul în care se refugiază este asediat și incendiat de villain-ul blond interpretat de Javier Bardem. Operatorul-șef Roger Deakins alege o paletă de culori reținută, dar foarte expresivă, inițial doar cu câteva nuanțe de verde, albastru, maroniu, iar în momentul incendiului plusând cu portocaliu și roșu (secvențe care amintesc de conductele de țiței incendiate dintr-un film subapreciat al lui Mendes, ”Jarhead”).

Trebuie să recunosc că nu am fost foarte impresionat de prima parte a filmului și, poate cu excepția câtorva cascadorii, nu am simțit nimic din „magia” celor mai bune filme cu Bond pe care le-am văzut (și care găsesc combinația perfectă de acțiune, umor și fantezie). Finalul este de asemenea destul de clumsy, redescriind parametrii inițiali ai relației dintre M, Bond și Moneypenny („surpriza” reapariției acesteia se anticipează de la o poștă, and it ain't pretty). Rămâne doar acel ultim act senzațional, care dacă ar fi prezentat separat nu ar fi recunoscut ca făcând parte dintr-un film cu Bond. Nu sunt sigur ce vrea să fie acest ”Skyfall”, dacă vrea să ne ducă înapoi în trecut (când lucrurile erau ușoare pentru Bond) sau înspre un viitor ceva mai zbuciumat sau dacă vrea pur și simplu să facă din Bond un personaj ceva mai uman. Sper ca Mendes să regizeze și următorul film cu Bond și să nu-l facă doar by-the-numbers. Calea pe care a pornit cu ”Skyfall” este vagă, dar poate să ajungă la o destinație neașteptată (atât pentru fani, cât și pentru curioși ocazionali ca mine).

Comedy Cluj 2012 - Competition Update (2)

În acest moment, am văzut toate filmele din competiție, în afară de ”Montevideo”, pe care probabil o sa-l prin mâine la amiază. Până atunci, ultimele 3 pe care le-am văzut sunt:

Un cuento chino (Argentina/Spania, 2011, r. Sebastián Borensztein)

Ricardo Darín joacă în filme de multă vreme, dar odată ce ”El secreto en sus ojos” a luat Oscar-ul pentru film străin, a devenit mai cunoscut pe plan internațional. Cu trei filme recente - ”El secreto...”, ”Carancho” și, acum, ”Un cuento chino” - Darín demonstrează că poate juca o mare varietate de roluri, dar și că are norocul să fie unul dintre puținii actori cărora li se oferă roluri atât de ofertante. Cât despre ”Un cuento chino”, acesta este un film care te păcălește să crezi că este ceva mai bun decât este de fapt. Deși este 100% previzibil (mai puțin nefericitul accident bovin din deschidere) și nu are nimic nou de spus, tonul cu care este realizat este foarte agreabil, interpretările sunt la înălțime, iar cei de pe ecran par oameni adevărați și nu personaje dintr-un scenariu. Totuși, actul al doilea este cam lălăit, iar al treilea cam fușerit, schimbarea pe care o așteptam de la protagonist petrecându-se destul de brusc, promptată de constatarea că destinul său este legat de cel al chinezului pe care îl găzduiește. 

Stanje soka (Slovenia/Bulgaria/Serbia/Bosnia și Herzegovina/Macedonia, 2011, r. Andrej Kosak)

Una dintre oile negre ale competiției, ”Stare de șoc” își împrumută (ca să spun frumos) plot-ul din povestea bărbierului din ”The Great Dictator”: Peter, muncitor într-o fabrică, este copleșit de primirea unei distincții muncitorești în 1986 și devine catatonic, stare din care nu se trezește decât peste 10 ani, când Iugoslavia nu mai este, Slovenia este independentă, naționaliștii și capitaliștii umblă liberi, iar nevasta tocmai s-a însurat cu cel mai bun prieten al său. Sunt câteva poante amuzante pe parcurs, dar nimic din ce să nu fi văzut deja în filmele care satirizează tranziția. Filmul pare să aibă și o agendă politică cel puțin dubioasă (din perspectiva mea de anti-comunist, cel puțin), dar nu îmi permit să comentez despre situația politică a unei țări pe care nu o cunosc foarte bine. Oricum, defectele filmului sunt altele: o premisă ofertantă, dar un scenariu slab, dialoguri telegrafiate, o regie neremarcabilă, un deznodământ care pare să vină de nicăieri (doar din ”The Great Dictator”, eventual), interpretări în general slabe și lipsa unei înclinații reale a celor implicați pentru satiră politică.

Hysteria (UK/France/Germany/Luxembourg, 2011, r. Tanya Wexler)

Acest film s-a lăsat așteptat - țin minte că primul trailer l-am văzut în urmă cu mai mult de un an de zile. Totuși, când într-un final a apărut pe ecrane în câteva țări, a fost primit cu un entuziasm reținut, nu doar din cauza subiectului unicat (inventarea vibratorului în Londra victoriană), dar și prin spin-ul feminist care îi este dat poveștii. Sunt câțiva actori foarte buni în acest film, nu doar Jonathan Pryce sau Rupert Everett, dar și relativii new-comeri Hugh Dancy și Felicity Jones. Maggie Gyllenhaal este destul de iritantă în anumite scene, dar cred că acesta este și scopul, chiar dacă până la urmă reușește să îi câștige inima (și respectul) protagonistului cu mâini dibace. ”Hysteria” este un film care ar putea avea succes și pe ecranele de la noi (nu îndrăznesc să presupun că ar putea fi chiar preluat de vreun distribuitor), fiind evident că în spatele său au stat oameni cu talent veritabil pentru comedie.

Savages (SUA, 2012)

Savages

(SUA, 2012)

Regia: Oliver Stone

Cu: Blake Lively, Taylor Kitsch, Aaron Johnson, John Travolta, Benicio del Toro, Salma Hayek, Demián Bichir

Rating: 2/5

E clar că Oliver Stone nu mai are nimic de zis. Nu am fost niciodată un mare fan al său, dar am apreciat eforturile sale de a recrea istoria tulburata a Americii în a doua jumătate a secolului XX, chiar dacă istoria sa era adesea una alternativă. În noul mileniu însă, Stone s-a remarcat printr-o serie de filme mediocre, unele dintre ele adevărate eșecuri, care nu au reușit să fie relevante nici dacă vorbeau despre 9/11, despre cel mai controversat (și pe vremea acea actualul) președinte american sau despre criza financiară, când aceasta era în plină desfășurare. E drept, în acest timp a făcut și câteva documentare, dar acestea ar trebui analizate din altă perspectivă. Revine acum cu ”Savages”, un film despre doi producători de droguri de succes din California, unul fost-soldat (Kitsch), altor enviromentalist (Johnson), iubita pe care o împart (Lively), ofițerul FBI pe care îl șpăguiesc (Travolta) și membrii unui cartel mexican care încearcă să le preia foarte ostil afacerea (Hayek este șefa, iar del Toro și Bichir o secondează). 

Stone pare să fi abandonat ambițiile de a fi relevant politic, dar nu mă așteptam să fi renunțat și la efectele de stil care l-au făcut remarcat, mai ales în anii '90 (flash-urile de lumină și melodiile de pe coloana sonoră sunt foarte toned down față de ce ne-am obișnui). De multe ori pe parcursul filmului am avut impresia că filmul ar putea fi o parodie a filmelor de acest gen (mai ales fiindcă del Toro și Travolta își caricaturizează excesiv personajele), dar narațiunea din off a lui Black Lively și tonul finalului ne asigură că realizatorii vor ca noi să luăm în serios drama personajelor. ”Savages” este un film lung, plictisitor, ușor rasist și misogin pe alocuri, care vrea să epateze prin cele câteva momente de violență excesivă și încearcă să ne câștige simpatia în final, punând pe genericul de final un cover după ”Here Comes the Sun”.

Seeking a Friend for the End of the World (SUA/Singapore/Malaysia/Indonesia, 2012)

Seeking a Friend for the End of the World

(SUA/Singapore/Malaysia/Indonesia, 2012)

Regia: Lorene Scafaria

Cu: Steve Carell, Keira Knightley, Martin Sheen

Rating: 3.5/5

La un an după ”Melancholia”, iată că apare un nou film care promite distrugerea completă și definitivă a planetei, de data aceasta ca urmare a ciocnirii cu un asteroid numit Matilda. ”Seeking a Friend for the End of the World” nu numai că își îndeplinește promisiunea, dar reușește să fie una dintre surprizele plăcute ale acestei veri. Inteligent programat să apară în contra-program cu blockbustere veritabile precum ”The Amazing Spider-Man”, ”Ice Age 4” sau upcoming-ul ”The Dark Knight Rises”, acest film mic cu titlu mult prea lung (dar și oarecum irezistibil), fără efecte speciale (în ciuda imaginii din poster) este o gură de aer proaspăt. 

În rolurile principale, avem un cuplu improbabil, format de Dodge (Carell), un vânzător de asigurări abulic în vârstă de vreo 40 de ani și Penny (Knightley), vecina sa aeriană care suferă de hipersomnie. Pornind de la un pretext oarecum subțire (Carell vrea să se reunească cu iubirea vieții sale, iar Penny trebuie să găsească un avion care să o poarte de cealaltă parte a Atlanticului), filmul îi pune pe cei doi în scenariul unui road-movie de-a lungul coastei de est americane. Deși ulterior filmul este oarecum episodic și punctat de frecvente cameo-uri (Patton Oswald, William Petersen, Martin Sheen etc.), personajele jucate de Carell și Knightley sunt tot timpul în prim-plan, iar modul în care relația lor evoluează nu este neapărat tipic pentru o astfel de comedie romantică. Sunt cel puțin două momente „emoționante” foarte reușite înspre sfârșitul filmului, care conduc înspre un final pe care nu ai cum să nu îl „simți”, chiar dacă nu este la fel de devastator ca ultimul cadru din ”Melancholia”.

”Seeking a Friend for the End of the World” este debutul regizoarei Lorene Scafaria, care a adaptat anterior scenariul unui mic film numit ”Nick and Norah's Infinite Playlist”, cu Kat Dennings și Michael Cera în rolurile principale. Deși nu cred că acesta este un film valoros (deși este interesant, ca curiozitate pierdută a scenei indie din ultimii ani), cred că prefigurează dinamica relației principale din filmul de față, prefigurând și eventuale tipicării ale scenaristei-regizoarei - care pot deveni enervante pe măsură ce aceasta va face mai multe filme. Dar să nu anticipăm. Deocamdată, ”Seeking a Friend for the End of the World” este alternativa la câteva francize „fără suflet” promovate agresiv, o tragi-comedie romantică care refuză să facă un compromis esențial, având un singur rezultat posibil: la final, e poți ieși din sală un pic deprimat, dar în niciun caz nesatisfăcut.

TIFF 2012 - Highlights from Day Four

Shinboru AKA The Symbol este unul dintre cele trei filme ale lui Hitoshi Matsumoto prezentate în secțiunea 3x3. Filmul începe cu o poveste mexicană, despre un luchador care se pregătește de o confruntare. După nici 10 minute, decorul se schimbă brusc, iar noi descoperim un bărbat japonez în pijama (Matsumoto însuși) într-o încăpere albă, decorată cu penisuri de bebeluși pe pereți. Fiecare dintre ele, odată apasat, deschide o trapă secretă care va materializa un obiect în cameră (o periuță de dinți, un vas gigant, niște sushi etc.) Filmul se desfășoară mai degrabă după principiile benzilor desenate (la care face chiar referință directă), decât strict după legile cinema-ului. Finalul este complet out of this world, dar convingător în contextul logicii interne a filmului. Deși departe de a fi un film perfect, „Simbolul” este, pentru mine, unul dintre cele mai interesante filme ale festivalului. Absurd, poetic, criptic, nebun și foarte amuzant, este genul de film care mi-ar plăcea să apară mai des la TIFF (singurul cu care îl pot compara, din punctul de vedere al reacției personale, este „La comunidad”, de Alex de la Iglesia, acum multi ani).

Die Puppe AKA Păpușa, un film de Lubitsch din 1919, prezentat ca un cine-concert la Cinema Arta (cu participarea ansamblului Struggle Orchestra din Germania) e unul dintre acele evenimente pentru care este făcut TIFF-ul. În ultimii ani, numărul cine-concertelor la festival a crescut vertiginos, iar și filmele s-au diversificat. „Die Puppe” e un film mult mai obscur decât „Nosferatu” sau „Cabinetul doctorului Caligari”. Dincolo de faptul că este o comedie foarte reușită, filmul abordează câteva teme destul de dificile, chiar dacă sunt mai degrabă puse în fundalul acțiunii. Partea muzicală a spectacolului a fost de asemenea foarte reușită, ceva mai în stilul tradițional de acompaniament al filmelor mute decât unele dintre evenimentele similare din anii trecuți (asta fără să însemne că acelea ar fi mai prejos.

Tot din program, dar nu sunt de reținut:

Shame - un film chinuit, în care tensiunea sexuală pe care personajul principal pare că o resimte este subminată de lipsa de direcție (de orice fel) a scenariului și mizanscenei. Vizual, McQueen este talentat, iar compozițiile sale (precum și paleta de culori, mișcările de aparat etc.) sunt impresionante la prima vedere, dar dincolo de ele nu găsim nimic. Dacă tot este retrospectiva Kubrick, recomand ”A Clockwork Orange” și ”Eyes Wide Shut” ca antidot.

Crawl - un horror australian minimalist, cu două-trei sperieturi  de calibru mild to moderate, în mare bine făcut, dar deloc remarcabil.

Corrode AKA Obsesia - un film pseudo-religios indian, filmat în alb-negru, despre obsesia (cu manifestări psihotice) pe care o formează o femeie pentru o statuie a zeiței fertilității. Câteva ecouri lynchiene, nimic mai mult de atât.

Labrador - un film danez plasat într-o insulă bergmaniană din Suedia, o mini-dramă în trei personaje. E un fel de ”Meet the Parents” corcit cu... ăăă... ”Through a Glass Darkly”, de ce nu? Mi s-a părut destul de interesat, actually... Și scurt, în plus.