Pasolini (Italia/Franța/Belgia, 2014)

Pasolini

(Italia/Franța/Belgia, 2014)

Regia: Abel Ferrara

Cu: Willem Dafoe, Ninetto Davoli, Adriana Asti, Maria de Medeiros

Ultimele ore din viața marelui regizor italian Pier Paolo Pasolini sunt recreate de Abel Ferrara, cu Willem Dafoe în rolul principal. Portretul este al unui om ale cărui idei sunt încă intacte, dar înfățișarea pare obosită. Fatigabilitate indusă de statutul de persoană publică - artist plurivalent și activist politic - care îl (ex)pune în lumina reflectoarelor și întrebărilor jurnaliștilor, dar și de stilul de viață. Nu se întâmplă foarte multe în cele 85 de minute ale filmului: o vizită și un prânz la casa mamei, două interviuri, extrase dintr-o carte neterminată și un scenariu rămas neprodus, o ultimă escapadă amoroasă și, bineînțeles, altercația care i-a adus moartea. 

Refuzând o narațiune stric lineară, Ferrara alternează liber de la „prezentul” acțiunii la diverse scene care au loc doar în imaginația personajului principal. Uneori trebuie să recunosc că am găsit filmul destul de confuz și cu siguranță există o problemă de fluiditate, cel puțin în prima parte. O scenă iese însă în evidență în primul act: prăbușirea unui avion, parabolă povestită de un personaj din cartea pe care Pasolini o scrie, secvență în care diferiții naratori se confundă unul cu celălalt, încât nu mai contează nici povestea, nici mesajul, ci „forma de prezentare”. POV-ul personajului care se prăbușește în deșert se substituie camerei lui Ferrara, vocea acestuia devine vocea lui Pasolini, iar la apariția unor beduini declară că „se vede pe sine în ei”. Un superb moment în care Ferrara colaborează - post-mortem - cu autorul Pasolini, care însă a scris parabola fără să intenționeze să o și filmeze.

„Pasolini” ne cucerește însă în al treilea act, care începe cu o cină la care este invitat actorul Ninetto Davoli, jucat de Riccardo Scamarcio și soția acestuia. Pier Paolo începe să îi povestească un scenariu, iar Ferrara începe să îl ilustreze. Un Ninetto Davoli îmbătrânit joacă rolul principal din această poveste - Epifanio, care cutreieră globul pământesc urmărind o stea căzătoare care l-ar duce înspre un nou Mesia. Piesa de rezistență a acestei scurte reimaginări a scenariului lui Pasolini este secvența Sodomei, populat doar de homosexuali și lesbiene, care trăiesc separat, dar se reunesc o noapte pe an într-o orgie (pentru a propăși specia, cum s-ar spune). Regizorul părăsește apoi destul de brusc localul, bucuros că a reușit să-și ducă la capăt povestea și oarecum evitând să primească un răspuns. Agață apoi un tânăr hustler de pe stradă, care însă îl conduce într-o capcană. Secvența morții este relativ brutală (Ferrara este totuși destul de potolit), iar sfârșitul personajului este în aceeași măsură tragic și stupid (cel puțin în această versiune, care ignoră diverse teorii conspirative). Unul dintre ultimele cadre este devastator, în primul rând prin lungimea sa și prin strigătul de durere prelungit al mamei lui Pasolini odată ce primește vestea că fiul său a murit. 

Rating: (aproape) 4/5

Prisoners (SUA, 2013)

Prisoners

(SUA, 2013)

Regia: Denis Villeneuve

Cu: Hugh Jackman, Jack Gyllenhaal, Terrence Howard, Maria Bello, Viola Davis, Paul Dano, Melissa Leo

Rating: 3.5/5

”Prisoners” îmi confirmă că Denis Villeneuve este un foarte talentat regizor de thrillere. Nu am văzut cel mai lăudat film al său, ”Incendies” (care a fost și nominalizat la Oscar), dar văzusem pelicula sa anterioară, ”Polytechnique”. Acesta este un film despre un masacru petrecut în Montreal în 1989, care există în două versiuni, una în engleză și una în franceză (și despre care am scris mai pe larg aici), pe care regizorul canadian l-a filmat în alb-negru din perspectiva unor tineri studenți implicați în evenimente. Se pare că lui Villeneuve îi place să amestece un pic de politică și de dezbatere în filmele sale, iar acest lucru este evident în ”Prisoners”, un film despre răpirea a două fetițe, care urmărește două investigații care se petrec simultan: cea oficială, condusă de detectivul interpretat de Jake Gyllenhaal, plină de piste false și cu o listă din ce în ce mai lungă de suspecți și cea „personală”, a lui Hugh Jackman, care este tatăl uneia dintre fetițe și care decide că cel mai rapid mod de a rezolva cazul este de a-l răpi pe principalul suspect (Paul Dano) și de a-l tortura.

Deși are staruri destul de mari în distribuție, filmul lui Villeneuve nu prea seamănă a Hollywood. Atmosfera rece și peisajul iernatic sunt mai degrabă specifice unui thriller scandinav, iar pentru secvențele ceva mai violente ne-am putea gândi la un film coreean (”I Saw the Devil”, maybe). Fiindcă atenția este acordată dezvoltării personajelor (care sunt, simultan, în anti-teză și în aceeași echipă) și mai puțin pe investigația propriu-zisă sau secvențele de acțiune (care sunt rare, dar impresionante), ”Prisoners” poartă haina destinsă a euro-thriller-ului. În ultima jumătate de oră, se fac câteva sacrificii „necesare”, iar toate firele narative sunt reunite printr-o serie de twist-uri și situații-limită mai mult sau mai puțin plauzibile. Totuși, în apărarea filmului, aș vrea să spun că oricât de trasă de păr este concluzia, dacă acceptăm logica scenariștilor, lucrurile ajung să se lege (nu există loose ends). Singura mea dorință ar fi fost ca deznodământul să aibă un pic mai multă... integritate... ceva în genul lui ”Spoorloos”, poate.

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (2)

Despre primele cinci filme puteți citi aici. Mi-a mai rămas de văzut doar ”Quartet”, pe care sper să îl văd în seara aceasta la Cinema Victoria, în vreme ce la Cinema Florin Piersic se vor decerna premiile. 

Populaire (Régis Roinsard, 2012) - o comedie franțuzească retro (ca să nu zic retrogradă) colorată, a cărei acțiune se petrece în 1959, în jurul unor competiții de dactilografiat-viteză, la care participă o proaspătă și neexperimentată secretară (Déborah François), antrenată de șeful ei perfecționist (Romain Duris). Filmul nu prea are multe de zis sau de arătat (dincolo de costume și scenografie), dar încearcă prin orice mijloace să ne convingă că campionatul mondial de typewriting este un eveniment de importanță mondială și nu se dă înapoi de la a copia nimic din canonul hollywoodian al anilor '50 - François arată ca Audrey Hepburn cu coafura lui Grace Kelly, Duris este James Stewart, numai că mai scund și cu fizionomia lui Dirk Bogarde, iar cea mai reușită secvență a filmului (o oarecum îndrăzneață partidă de sex) „fură” cu nerușinare taman din ”Vertigo”.  

Enough Said (Nicole Holofcener, 2013) - multe comedii indie se bazează pe personaje excentrice, de cele mai multe ori cu aere de marginalizați și un umor sec, blazat, ironic. Nimic nu poate fi mai departe de ele decât ”Enough Said”, un film în care vedete ale micului ecran precum Julia Louis-Dreyfuss și James Gandolfini intră în pielea unor oameni de vârstă mijlocie cu calități și defecte, talente și idiosincrazii, dar cât se poate de „neieșiți” din comun (el obez, ea maseuză, ambii divorțați etc.) Relația celor doi este credibilă tocmai datorită autenticității personajelor și a jocului interpreților, iar umorul derivă din naturalețea situațiilor în care aceștia evoluează, indiferent cât de stânjenitoare ar fi acestea uneori. Regizoarea Nicole Holofcener (care face filme de aproape două decenii, dar acesta este primul pe care i-l văd) pare că știe să gestioneze scenele de intimitate între personaje și are simțul timing-ului, precum este exemplificat în scena primului sărut, unde reacția sălii pline (la a doua proiecție!) a fost probabil cea intenționată. Unul dintre filmele mele preferate din această competiție! 

Matterhorn (Diederik Ebbinge, 2013) - nimic spectaculos în acest film olandez, dar recunosc că m-am lăsat dus de acest film, care îmbrățișează absurdul relației de prietenie (and then some!) dintre un habotnic văduv și un misterios Forrest Gump-type pe care îl primește în casa sa, totul pe muzică de Bach. Secvențe precum petrecerile la care cei doi cântă cântece și imită animale pentru copii sau nunta gay în ceas de noapte oficiată chiar în biserică testează limitele unui umor rece, nordic, pe alocuri grotesc. Până la urmă, ”Matterhorn” se dovedește a fi tot un film din categoria reconcilierilor între tată și fiu, chiar dacă acesta din urmă este absent cea mai mare parte din film. 

Paulette (Jérôme Enrico, 2012) - am râs ca un prost la acest film în care Bernadette Lafont joacă o pensionară rasistă și xenofobă, cu probleme financiare, care se apucă de vândut droguri în cartier pentru a-și întregi veniturile mizerabile (adică pensia de 600 de euro/lună). Principalul atu al acestui film (oricât de idiot ar fi) este că măcar e o comedie la care râzi de la un capăt la altul și nu simte nimeni nevoia să lungească ultimul act pentru a deveni moralizator sau a include sentimentalisme ieftine.

Passion (Germania/Franța, 2012)

Passion

(Germania/Franța, 2012)

Regia: Brian De Palma

Cu: Noomi Rapace, Rachel McAdams, Karoline Herfurth, Paul Anderson, Rainer Bock

Rating: 4/5

Acest post este un pic cam întârziat, dar este necesar, fiind vorba despre unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane anul acesta. Ceea ce mă bucură și mă surprinde oarecum, pentru că nu rezonez întotdeauna pe aceeași frecvență cu Brian De Palma. Dacă ultimele sale două decenii au fost dificile (atât pentru el, cât și pentru spectatorii săi, fie ei fani sau doar vizitatori ocazionali), ”Passion” demonstrează capacitatea sa de a electriza din când în când ecranul cinematografic, cum niciun alt realizator nu o știe face. Intriga este construită din aceleași elemente pe care De Palma le variază în filmele sale de 40 de ani, dar merită menționată multitudinea de roluri feminine: doar trei actrițe (care fac printre cele mai bune roluri din carieră) - Rachel McAdams, Noomi Rapace și surprinzătoarea Karoline Herfurth, dar o dinamică complexă între acestea - personalități volatile și maleabile, dubluri, deghizaje etc. În acest joc, cele două personaje masculine importante (escrocul Dirk și tristul polițist Bach) par simple caricaturi patetice ale unor tipuri de personaje pe care De Palma le-a cultivat în ”Blow Out” sau ”Body Double” - și probabil că aceasta a și fost intenția.

Focusul este în principal orientat asupra personajului lui Noomi Rapace, fosta fată cu dragonul tatuat, care a evoluat muuuult de atunci. Inițial, povestea ei pare mai degrabă o comedie cu câteva elemente de thriller corporatist, în care Rapace și șefa McAdams ba se împung una pe cealaltă, ba mai flirtează un pic, ba își mai pregătesc o răzbunare una cealaltă. Evident, gluma devine serioasă de la un punct, iar la jumătatea filmului își fac apariția încadraturile marca De Palma, cu o înșiruire de dutch angles bine plasate, jaluzele neo-noir și un look din ce în ce mai monocrom. Acul al doilea culmină cu un splendid split-screen, în care pe de o parte avem o reprezentație de balet cu „După-amiaza unui faun”, în care dansatorii privesc direct în ochii spectatorului, în timp ce pe partea cealaltă avem o crimă din punctul de vedere al asasinului. Secvența este deschisă de un un close-up cu unul dintre ochii lui Noomi Rapace, rămânând ambiguu care dintre cele două jumătăți de ecran este văzută de ea. Pe această incertitudine se bazează ultimul act al filmului, care se desfășoară ca o serie de coșmaruri, încât la final nu mai putem ști ce a fost realitate sau ce s-a întâmplat doar în capul personajului principal.

”Passion” este un film despre o luptă de putere care se dă (inițial) între doi femei. Una dintre ele vrea să o posede și să se folosească de cealaltă, care este împinsă la disperare de tacticile manipulatoare, voyeuriste ale primei. Finalul filmului este o manifestare a unui psihic profund alterat și intens paranoic, care nu mai poate decela între realitate, imaginație și fantasmă, chiar dacă persoana în cauză pare să fi comis crima perfectă. Mi-aș dori să îl pun pe ”Passion” în top 10-ul de final al lui 2013, dar având în vedere filmele bune care au avut premiera în jurul Oscar-urilor și a unei toamne care se anunță cel puțin promițătoare, nu sunt convins că va prinde o poziție. Vroiam oricum să vă asigur că este unul dintre filmele mele preferate ale anului. Și vă las nu cu un trailer, cum mai fac din când în când, ci cu o mostră de soundtrack marca Pino Donaggio. Enjoy!

Pacific Rim (SUA, 2013)

Pacific Rim

(SUA, 2013)

Regia: Guillermo del Toro

Cu: Charlie Hunnam, Idris Elba, Rinko Kikuchi, Ron Perlman

Rating: 3/5

Nu am știut la ce să mă aștept de la cel mai recent film al lui Guillermo del Toro. Îmi plac foarte mult filmele sale spaniole, „Cronos”, „El espinazo del diablo” și „El laberinto del fauno”. Dar nu mi-a plăcut deloc ”Hellboy” (l-am văzut de două ori, just to be sure) și nu am mai dorit să gust celelalte filme ale sale făcute la Hollywood. Uitându-mă peste titlurile carierei sale, e greu să identific o trăsătură care să se regăsească în toate acestea. Cinema-ul lui del Toro pare să existe în două planuri complet diferite. În filmele spaniole, avem întotdeauna un copil în prim-plan, iar în jurul lui se construiesc ample intrigi politice, făcând aluzii la anii Războiului Civil, ai lui WW II și ai dictaturii lui Franco, păstrându-se însă tot timpul punctul de vedere al copilului. Filmele americane au un look complet distinct și sunt probabil modul în care del Toro se împacă cu fascinația pe care o are pentru benzi desenate și subgenuri cinematografice (kaiju în cazul de față).

Mă bucur, așadar, să anunț că m-am simțit destul de bine în cinema la acest film în care roboți uriași se bat cu monștri uriași, cu mențiunea că este departe de a fi o capodoperă și are o grămadă de defecte. Haideți să începem cu ele, dacă tot suntem aici. În primul rând, ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost faptul că majoritatea secvențelor de acțiune se petreceau noaptea, în beznă, pe ploaie și eventual și subacvatic. În 3D, mai ales, două-trei momente cheie mi s-au părut confuze și am avut senzația că am pierdut din frumusețea imaginilor și din calitatea detaliilor. Dar, mai mult de atât, nu am putut să nu mă gândesc la ”Godzilla” lui Roland Emmerich, care „excela” în secvențe neclare sau la ”Cloverfield”, în care nu există decât una sau două cadre în care monstrul este clar vizibil. Evident, efectele speciale sunt mai credibile dacă scenele sunt întunecoase, dar Bong Joon-ho și al său ”The Host” au dovedit cât de eficiente pot fi scenele de acțiunea filmate en plein soleil. 

Per ansamblu, efectele speciale sunt foarte reușite (chiar dacă greu apreciabile, din motivele exprimate mai sus), dar sunt convins că vor ajunge să pară depășite în anii următori, așa cum este soarta tuturor blockbusterelor care mizează pe CGI. Aproape am ajuns să regret amatorismul filmelor japoneze cu Gojira, unde bărbați în costume ridicole se lua la bătaie în decoruri construite la scară mică. Și ca să epuizăm problemele - scenariul este slab, personajele sunt foarte închistate în arhetipul pe care trebuie să îl joace, dialogurile sunt de la un capăt la celălalt pline de clișee, iar interpretările sunt în marea lor majoritate mediocre... cu o excepție notabilă - Rinko Kikuchi. Dincolo de faptul că personajul pe care îl joacă este cel mai consistent, Kikuchi le dă clasă monotonilor ei co-stari, niciunul capabil să iasă din one-note-ul în care își joacă rolurile. Pentru comic relief, avem doi cercetători enervanți, dar cel care merită cu adevărat menționat este Ron Perlman, care apare într-un scurt rol și fură câteva scene, înainte de a-și găsi un sfârșit „epic”.

”Pacific Rim” durează ceva mai mult de 2 ore, dar nu este plictisitor în niciun moment, pe toată durata sa. Și trebuie să recunosc că o mare parte din nemulțumirile de mai sus sunt rezultatul reflecției de după vizionare și nu au fost atât de evidente pe parcursul ei. Del Toro a știut să dozeze filmul, alternând momentele de expozițiune cu secvențele de acțiune, dar ceea ce este cu adevărat remarcabil este că reușește să facă din fiecare dintre acestea din urmă un set piece individual. Deși locațiile sunt interchangable și vizual totul arată foarte întunecat, fiecare secvență de acțiune este distinctă de celelalte. Poate din cauză că fiecare monstru și robot este diferit, poate fiindcă numărul „combatanților” se tot schimbă, oricum, suntem departe de repetitivitatea scenelor din ”Transformers” (de exemplu), care nu reușeau decât să îți inducă apatie. Chiar dacă nu am simțit acel ceva special pe care del Toro reușește să îl transmită în „Labirintul lui Pan” sau în ”Cronos”, chiar dacă nu se simte „mâna” unui regizor cu pedigree arthouse, nu pot să spun că ”Pacific Rim” nu este bine regizat (mai ales pentru un blockbuster). Nu arată nici ca un film Guillermo del Toro, dar nici ca unul Michael Bay, J.J. Abrams sau Christopher Nolan și nici ca un episod al francizei Avengers. It's its own thing and it's a good as it gets!

P.S.: Și o notă personală... Demult nu am mai ieșit de la un film cu melodia principală de pe coloana sonoră în minte. Riff-ul de șase note din ”Pacific Rim” a fost pentru mine cireașa de pe tort.

Deux films francophones d'Afrique

Din diferite motive și constrângeri, singurele două filme pe care le voi vedea luna aceasta la Festivalul Filmului Francofon sunt cele de mai jos. Ambele sunt interesante în felul lor și merită câteva cuvinte.

Moloch tropical (Haiti/Franța, 2009)

Regia: Raoul Peck 

Cu: Zinedine Soualem, Sonia Rolland, Mireille Metellus

Deși tehnic nu este un film african, regizorul său Raoul Peck (căruia festivalul de față îi oferă o mini-retrospectivă) a fost format în Congo. Personajul principal din ”Moloch tropical” este inspirat de fostul dictator al Haiti-ului Jean-Bertrand Aristide, care a fost în mod succesiv ales (în mod democratic) și apoi îndepărtat prin câte o lovitură de stat. În filmul lui Peck, șeful statului organizează o petrecere de Ziua Independenței într-o veritabilă fortăreață de pe vârful unui munte. Însă aparențele nu sunt ceea ce par, iar dincolo de pregătirile oficiale, un prizonier este torturat, invitații străini contramandează, iar rebelii se organizează. Din punct de vedere vizual, arată superb (deși imdb ne spune că ar fi film de televiziune). Faptul că totul se petrece într-un interval de 24 de ore, într-o singură locație, aduce un plus de suspans și claustrofobie. Mi-a plăcut filmul și mi s-a părut interesant, chiar dacă narativ este all over the place.

La pirogue (Franța/Senegal/Germania, 2012)

Regia: Moussa Touré

Cu: Souleymane Seye Ndiaye, Laïty Fall, Malaminé 'Yalenguen' Dramé

Anul trecut au fost mai multe filme în care protagoniștii pluteau în derivă la bordul unor ambarcațiuni nepotrivite pentru a traversa oceanele. După ”Life of Pi” și ”Kon-Tiki”, pe un scenariu asemănător este clădit și „La pirogue”, în care 30 de senegalezi vor să ajungă pe țărmurile Spaniei la bordul unei simple pirogi, pe drum întâlnind obișnuitele obstacole: furtuni, motoare care nu mai funcționează, certuri între pasageri etc. Din păcate, Moussa Touré pare să nu aibă răbdarea necesară pentru a construi personaje solide și de a dezvolta situațiile în care acestea evoluează. Momente importante (precum decizia personajului principal de a se alătura echipajului sau discuțiile de pe barcă) sunt expediat mult prea rapid. Filmului îi lipsește tensiunea și sentimentul (atât de necesar) că ceva rău de poate întâmpla la orice pas. Asta până în ultimele 30 de minute, când regizorul parcă se dezmeticește și găsește inspirația pentru a încheia filmul cu un deznodământ care este oarecum optimist, dar nu este deloc happy-end-ul ușor de anticipat. 

Poziția copilului (România, 2013)

Poziția copilului

(România, 2013)

Regia: Călin Peter Netzer

Cu: Luminița Gheorghiu, Bogdan Dumitrache, Natașa Raab, Florin Zamfirescu, Vlad Ivanov

Rating: 3.5/5

„Poziția copilului” a fost deja foarte comentat, lăudat și recomandat în presă, pe internet sau din gură-n gură. Filmul a și intrat în istorie, fiind prima producție autohtonă care reușește să câștige Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Iar, între timp, succesul festivalier s-a transformat și în succes de public, bifând în primul week-end aproape 20.000 de spectatori, performanță-record pentru ultimii ani. Evident, strategia de marketing a fost foarte bine gândită: promovare încă din timpul festivalului (prin campania „Susțin România etc...”), urmată de o ieșire pe ecrane destul de rapidă, iar data fixată a premierei a fost, oedipian, 8 Martie.

Trebuie să recunosc că a fost destul de refreshing să văd un film românesc „de artă” filmat altfel. Sigur, Netzer aderă la un stil european destul de generic, dar - oricum - mai puțin „constrâns” de planurile lungi ale lui Mungiu, Puiu sau Porumboiu și care l-au „bântuit” în pic și pe realizatorul „Poziției copilului” în filmul său anterior - „Medalia de onoare”. Primele minute ale filmului reușesc foarte eficient, prin două-trei secvențe bine montate (dialogul de început dintre Luminița Gheorghiu și Natașa Raab, petrecerea pentru ziua primei dintre ele și recitalul de operă) și fără economie de jump cuts, să imprime ritm poveștii și să creioneze trăsăturile de bază ale personajului central. Odată ce intriga este declanșată, prin accidentul în care este implicat fiul interpretat de Bogdan Dumitrache, am simțit însă că discursul regizoral încearcă prea mult să adere la un program prestabilit (dezvăluirea adevăratei fețe a upper middle class-ului bucureștean și a corupției inerente acestei societăți, în contextul unor instincte materne gone wrong). 

Până la urmă se dovedește însă că toate sub-intrigile care se ramifică sunt numai niște piste false. Netzer introduce în scenă tot felul de personaje și încurcături (martorul care cere șpagă sau, poate, doar cinste cu o cafea, vizita iminenta la familia victimei etc), însă ce îl interesează de fapt este modul în care se destramă relația dintre cele două personaje principale și locurile în care temperamentele și personalitățile celor doi se întâlnesc. Totul culmină cu ultimul cadru - superb, de altfel - filmat din interiorul unei mașini, când prin lunetă, când prin oglinda retrovizoare, în care ambele personaje par să-și găsească un fel de centrul emoțional care le-a lipsit până atunci. Singurul lucru regretabil (din păcate important) este că regizorul și co-scenaristul său Răzvan Rădulescu nu dezvoltă suficient decât personajul mamei, interpretată spot-on de Luminița Gheorghiu.

Călin Peter Netzer a avut până acum o carieră oscilantă. Filmul său de debut, „Maria”, nu a fost foarte reușit, dar s-a remarcat prin prestația Dianei Dumbravă. Al doilea lung-metraj, „Medalia de onoare”, mi-a plăcut însă mult, deși trebuie să recunosc că este un film de actor, iar Netzer este destul de reținut în spatele camerei de filmat. „Poziția copilului” nu este neapărat un pas înapoi, dar nu m-a impresionat decât sporadic. Cred că Netzer este încă în căutarea unui stil, unui mod de expresie propriu și este încă șovăitor în ceea ce privește deciziile scenaristice și regizorale. De aceea, cred, motivul pentru care filmele sale ies în evidență în primul rând este prestația interpretului/interpretei din rolul principal. S-ar putea ca lui Netzer să îi lipsească anumite calități care să facă din el un mare regizor (spre deosebire de un simplu coach pentru actori), însă cred că își cunoaște propriile limitări și nimeni nu poate contesta faptul că are un minim de aptitudini care îi permit să facă un film eficient, plăcut publicului, criticilor și juriilor internaționale în același timp, punându-și degetul pe un subiect care „doare” (cazuri ca cel din film apar mult prea frecvent în jurnalele de știri). În ceea ce mă privește, nu am simțit cum au trecut cele două ore ale filmului, dar mi-a plăcut mai mult când Natașa Raab era mama lui Bogdan Dumitrache și făcea AIT-uri în „Din dragoste cu cele mai bun intenții”.

Premium Rush (SUA, 2012)

Premium Rush

(SUA, 2012)

Regia: David Koepp

Cu: Joseph Gordon-Levitt, Michael Shannon, Dania Ramirez

Rating: 3.5/5

Set-up din ”Premiul Rush” este destul de rudimentar: unui mesager pe bicicleta îi este încredințat un plic ce conține un obiect de mare valoare pentru foarte multă lume. Pe urmele biciclistului interpretat de Joseph Gordon-Levitt pornesc un bad lieutenant cu tulburări de comportament și multe datorii (Michael Shannon), un mesager rival, un polițist pe bicicletă și o facțiune din mafia chinezească. Filmul consistă dintr-o serie de urmăriri și secvențe de acțiune legate destul de bine prin flashback-uri care explică cum a ajuns omul nostru să aibă atâtea probleme (inclusiv cu actuala/fosta prietenă/co-worker).

Joseph Gordon-Levitt, pe lângă că e pe cale să moștenească franciza Batman, pare decis să câștige piața de nișă a pasionaților de filme de acțiune, cu acest ”Premium Rush”, dar și cu incoming-ul ”Looper”, thriller-ul SF în care va juca versiunea tânără a lui Bruce Willis. ”Premiul Rush” este un film în care bicicletele se mișcă mai rapid decât mașinile, iar urmăririle dintre doi bicicliști te țin cu sufletul la gură mai ceva ca bolizii dintr-un film de acțiune regular. Gordon-Levitt & co. trasează itinerarii în zig-zag pe străzile din Manhattan, printre mașini, pietoni și alte obstacole pe care realizatorii le-au născocit. Chiar dacă se insistă pe accidente și pe rănile pe care acestea le pot provoca, cele mai multe secvențe sunt realizate mai degrabă în spiritul desenelor animate (nu degeaba numeroasele trimiteri la Road Runner și Wile E. Coyote). Și chiar dacă simți că filmul se întinde un pic la cele 91 de minute ale sale, nu se poate spune că uită într-un moment să te distreze sau că rămâne fără resurse cinematografice.

David Koepp a făcut acum ceva ani un film care mi-a plăcut (deși foarte multă lume l-a găsit previzibil și derivativ) - ”Secret Window”, cu Johnny Depp. În ”Premium Rush”, Koepp pare să fie mai mult în elementul său decât anterior și demonstrează că este un foarte talentat regizor de acțiune. Și ar fi nedrept să închei acest post fără să vorbesc despre Michael Shannon, unul dintre cei mai talentați și mai intenși actori americani ai momentului, care își permite de această dată să ia o pauză de la rolurile serioase, cu încărcătură psihologică și să joace over-the-top un rol în care face cele mai bune scene ale întregului film.

Prometheus (SUA, 2012)

Prometheus

(SUA, 2012)

Regia: Ridley Scott

Cu: Noomi Rapace, Michael Fassbender, Charlize Theron, Guy Pearce

Rating: 3.5/5

După 33 de ani, Ridley Scott revizitează universul lui ”Alien”, piatră de hotar în istoria science-fiction, unul dintre cele mai bune filme ale genului și unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor. De data aceasta, acțiunea se petrece cu câteva decenii înainte de primele aventuri ale lui Ripley, iar între poveștile lui ”Prometheus” și ”Alien” conexiunile sunt doar vagi (chiar dacă referințele vizuale, stilistice la așa-zisul original sunt numeroase). Și de data aceasta, personajele principale sunt un grup de astronauți angajați de corporația Weylan(d). Scopul lor însă nu mai este doar „banala” exploatare a resurselor de pe planetă străină, ci unul mult mai nobil - descoperirea originii omenirii. 

”Alien” îngloba deja mai multe motivele clasice ale filmelor SF: călătorii interplanetare, întâlniri cu extratereștrii ostili, inteligența artificială, elementul de noutate (la acea vreme) venind din partea horror-ului - descris adesea cu adjectivul lovecraftian. Pe lângă toate acestea, ”Prometheus” adaugă una dintre supra-temele science-fiction: întâlnirea cu Creatorul/Creatorii. Puține filme au avut curajul să meargă în această direcție și nu toate au reușit. ”2001: Odiseea spațială” este standardul de aur în această privință, fiind de asemenea un exemplu de film care punea în scenă mai multe scenarii SF, schimbând genul odată pentru totdeauna. ”Prometheus” nu se poate măsura cu ”2001” sau ”Alien”. Datorită acestor termeni de comparație, dar și uber-hype-ului creat de campania de promovare, filmul este destinat să pară o dezamăgire. Dar cred că nu trebuie să ne pripim cu această etichetă. În ultimii ani, Ridley Scott a devenit unul dintre cei mai interesanți regizori de filme de gen (fie el science-fiction, epic istoric, film de război, de aventuri sau cu gangsteri), îmbogățind scenarii bine-cunoscute în filme de altfel foarte comerciale și impunând un stil vizual unic.

Oricât de mult ar vorbi personajele din ”Prometheus” despre Dumnezeu, Creație, inteligență umană versus inteligență artificială și alte astfel de probleme, filmul este cel mai fascinant în momentele în care Ridley Scott se dezlănțuie. După o gradare expertă a suspansului în prima parte a filmului (în special căutările din structura extraterestră pe care o descoperă), secvențele de acțiune se succed din ce în ce mai frecvent: mai întâi o furtună, apoi cea mai implauzibilă cezariană efectuată vreodată, până la climaxul cu prăbușirea unei nave spațiale. Acesta este motivul pentru care, în ciuda găurilor de logică din scenariu, în ciuda aplicării destul de vagi a legilor fizicii și în ciuda ambițiilor mult disproporționate față de posibilități, ”Prometheus” este, totuși, o reușită: pentru că este un science-fiction adevărat, care nu se dă înapoi de la scene care să asigure un rating R în America și care dublează temele arhi-exploatate ale genului cu virtuozitate stilistică. Vizionarea filmului este o plăcere, iar Scott pare să fi găsit un echilibru între propria viziune și cerințele actuale ale cinematografului comercial.

TIFF 2012 - Days 7 & 8

Dirch AKA A Funny Man este un biopic despre comicul și actorul danez Dirch Passer (care, evident, imi era complet necunoscut). Deși destul de bine făcut și având la bază o poveste totuși interesantă, filmul este cu adevărat purtat pe umeri de forța interpretului din rolul principal/titular, Nikolaj Lie Kaas (vezi și ”Beast”), care cu cât îl văd în mai multe filme, cu atât începe să îmi placă mai mult. În ”Dirch”, Kaas descrie nuanțe ale personajului său prin simple gesturi sau prin mimică și are ocazia să arate că poate să facă și un pic de comedie. Aș menționa și machiajul, care îl îmbătrânește subtil pe personajul principal, pe măsură ce acesta se apropie de sfârșitul vieții.

Twilight Portrait este un film rusesc destul de greu accesibil și nu neapărat unul foarte bun. În centrul său avem relația dintre o tânără dintr-o familie relativ înstărită și un polițist care a violat-o la un moment dat, dar nu își mai aduce aminte de ea. Filmul abundă în subplot-uri (un tată pedofil, un frate stoner, proiectul soțului înșelat etc), ceea ce trădează lipsa de idei în ceea ce privește locul înspre care povestea principală ar putea merge. Și, într-adevăr, aceasta nu ajunge în niciun punct după două ore de proiecție, deși cadrul final este deosebit de frumos și lasă loc mai multor interpretări posibile.

Joshua Tree, 1951: A Portrait of James Dean, un film extraordinar de pompos, este - mai degrabă decât un portret reimaginat al lui James Dean - o fantezie fetișistă a realizatorilor săi. Sexualitatea lui Dean este principalul subiect pus în discuție, dar cele mai multe scene există pentru valoarea lor șoc, decât pentru ceea ce ar putea să ne spună despre star-ul de demult. Personajele principale vorbesc în citate și aforisme, sunt inconsistente, iar lumea în care trăiesc pare o corcitură de soap à la ”Mulholland Drive” cu paginile unui album de artă gay.

The Invention of Dr. NakaMats este un documentar scurt despre inventatorul dischetei și deținătorul a altor peste 3000 de patente, un om lipsit de modestie, înzestrat cu un umor unic. Dr. NakaMats își prezintă invențiile și planurile pentru aniversarea de 80 de ani monoton, aproape fără inflexiuni în voce, fapt care scoate în vedere uneori ridicolul (mania de a denumi totul după numele său), alteori pasiunea (modul în care vorbește despre mama sa, spre exemplu)

* * *

Pentru mine aici se încheie TIFF 2012. Cu puțin noroc, am să reușesc să mai văd un film sau două duminică (probabil câștigătorul Trofeului Transilvania, dacă programul îmi va permite). Am să revin oricum cu câteva cuvinte de final. Iar pentru cei care mai merg la TIFF astazi sau maine, incercați să nu ratați ”Tabu” și ”Donoma”, filmele mele preferate de la festivalul de anul acesta.

TIFF 2012 - Highlights from Day Four

Shinboru AKA The Symbol este unul dintre cele trei filme ale lui Hitoshi Matsumoto prezentate în secțiunea 3x3. Filmul începe cu o poveste mexicană, despre un luchador care se pregătește de o confruntare. După nici 10 minute, decorul se schimbă brusc, iar noi descoperim un bărbat japonez în pijama (Matsumoto însuși) într-o încăpere albă, decorată cu penisuri de bebeluși pe pereți. Fiecare dintre ele, odată apasat, deschide o trapă secretă care va materializa un obiect în cameră (o periuță de dinți, un vas gigant, niște sushi etc.) Filmul se desfășoară mai degrabă după principiile benzilor desenate (la care face chiar referință directă), decât strict după legile cinema-ului. Finalul este complet out of this world, dar convingător în contextul logicii interne a filmului. Deși departe de a fi un film perfect, „Simbolul” este, pentru mine, unul dintre cele mai interesante filme ale festivalului. Absurd, poetic, criptic, nebun și foarte amuzant, este genul de film care mi-ar plăcea să apară mai des la TIFF (singurul cu care îl pot compara, din punctul de vedere al reacției personale, este „La comunidad”, de Alex de la Iglesia, acum multi ani).

Die Puppe AKA Păpușa, un film de Lubitsch din 1919, prezentat ca un cine-concert la Cinema Arta (cu participarea ansamblului Struggle Orchestra din Germania) e unul dintre acele evenimente pentru care este făcut TIFF-ul. În ultimii ani, numărul cine-concertelor la festival a crescut vertiginos, iar și filmele s-au diversificat. „Die Puppe” e un film mult mai obscur decât „Nosferatu” sau „Cabinetul doctorului Caligari”. Dincolo de faptul că este o comedie foarte reușită, filmul abordează câteva teme destul de dificile, chiar dacă sunt mai degrabă puse în fundalul acțiunii. Partea muzicală a spectacolului a fost de asemenea foarte reușită, ceva mai în stilul tradițional de acompaniament al filmelor mute decât unele dintre evenimentele similare din anii trecuți (asta fără să însemne că acelea ar fi mai prejos.

Tot din program, dar nu sunt de reținut:

Shame - un film chinuit, în care tensiunea sexuală pe care personajul principal pare că o resimte este subminată de lipsa de direcție (de orice fel) a scenariului și mizanscenei. Vizual, McQueen este talentat, iar compozițiile sale (precum și paleta de culori, mișcările de aparat etc.) sunt impresionante la prima vedere, dar dincolo de ele nu găsim nimic. Dacă tot este retrospectiva Kubrick, recomand ”A Clockwork Orange” și ”Eyes Wide Shut” ca antidot.

Crawl - un horror australian minimalist, cu două-trei sperieturi  de calibru mild to moderate, în mare bine făcut, dar deloc remarcabil.

Corrode AKA Obsesia - un film pseudo-religios indian, filmat în alb-negru, despre obsesia (cu manifestări psihotice) pe care o formează o femeie pentru o statuie a zeiței fertilității. Câteva ecouri lynchiene, nimic mai mult de atât.

Labrador - un film danez plasat într-o insulă bergmaniană din Suedia, o mini-dramă în trei personaje. E un fel de ”Meet the Parents” corcit cu... ăăă... ”Through a Glass Darkly”, de ce nu? Mi s-a părut destul de interesat, actually... Și scurt, în plus.

Trei filme de Kubrick de văzut la TIFF 2012

Retrospectiva completă Stanley Kubrick de la KubrickFest TIFF 2012 se anunță a fi piesa de rezistență a acestui festival. Dar care sunt filmele maestrului care trebuie neapărat văzute?

Mai jos sunt propunerile mele, trei la număr. O observație, totusi. Nu va fi vorba despre cele mai bune trei filme al lui Kubrick (acestea le veți găsi în topul de aici), ci despre cele trei recomandări cele mai potrivite momentului. Ready? Go!

Paths of Glory (1957)

Cu: Kirk Douglas, George Macredy

Războiul este una dintre marile teme kubrick-iene. Într-una din formele sale, este fie subiectul principal, fie fundalul pentru cele mai multe dintre filmele sale. Printre filmele cu adevărat de război, ”Paths of Glory” este unul dintre cele mai bune. Povestea unei misiuni „sinucigașe” și a celor trei soldați condamnați la moarte pentru eșecul ei devine teatrul unui conflict moral, între colonelul Dax (Douglas) - un om cu picioarele pe pământ, aproape pacifist - și generalul Mirau (Macready) - un carierist pentru care nu contează decât victoria și răzbunarea. Tonul filmului este pesimist, aproape oprimant și deloc măgulitor pentru niciuna dintre părțile implicate. Dar finalul, care pare desprins dintr-o cu totul altă lume, schimbă în câteva secunde mesajul filmului și atestă umanismul și sensibilitatea excepțională a acestui regizor, considerat mult prea adesea și mult prea ușor de către necunoscători ca fiind prea rece și distant.

2001: A Space Odyssey (1968)

Cu: Keir Dullea, Gary Lockwood

”2001” este cel mai bun film al lui Kubrick - capodopera sa - și unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Dacă nu l-ați văzut, acum este cel mai bun moment. Dacă l-ați văzut deja, revedeți-l! (I know I am) Orice aș putea spune despre acest film nu i-ar face dreptate. Situat undeva la granița dintre science-fiction, documentar și film mut, ”2001” este unul dintre cele mai interesante experimente de succes pe care le-a suportat forma cinematografică. Imaginile sale de neuitat, ritmul lent impus de realizator și atenția pentru detalii garantează noi descoperiri cu fiecare revizionare. Și, ar mai trebui spus, este cel mai optimist film făcut vreodată de Kubrick.

Eyes Wide Shut (1999)

Cu: Tom Cruise, Nicole Kidman, Syndey Pollack

Aceasta poate părea o alegere ciudată, dar am să mă explic. Au trecut deja 13 ani de la premiera acestui film atât de controversat. Pentru unii, unul dintre cele mai autentice filme făcute de Kubrick vreodată, pentru alții, cel mai mare rateu al său. După mai mult de o decadă, este cazul ca filmul să fie reevaluat și apreciat la justa valoare. ”Eyes Wide Shut” filtrează cinematografia lui Max Ophüls, unul dintre cineaștii preferați ai lui Kubrick. Regăsim aici, pe de o parte, câteva dintre temele preferate al lui Ophüls (chestiunea fidelității, iluzii amoroase, stratificarea socială etc.), iar pe de altă parte, modul în care este filmat ne amintește de stilul regizorului german: bogăția decorurilor, fluiditatea mișcărilor de aparat etc. Dar departe de a fi un banal omagiu adus unui cineast care pare uitat de multă vreme, ”Eyes Wide Shut” se dovedește a fi cel mai personal film al lui Kubrick, despre o latură a naturii umane pe care o explorase mult prea puțin înainte: intimitatea.

Primos (Spania, 2011)

Primos

(Spania, 2011)

Regia: Daniel Sánchez Arévalo

Cu: Quim Gutiérrez, Inma Cuesta, Raúl Arévalo, Antonio de la Torre

Rating: 2.5/5

„Verii” este unul dintre puținele filme europene care ajung pe ecrane noastre fără să intre în categoria arthouse. Genul acesta e comedii (parțial) romantice, dacă ar fi mai bine promovate, ar putea reprezenta o alternativă la suratelor lor americane, față de care au ca atu lipsa marilor vedete care se dau oameni obișnuiți și măcar câteva secunde de nuditate frontală parțială. În „Primos”, după ce este părăsit în ajunul nunții de logodnica sa, Diego se întoarce alături de cei doi veri ai săi, Julián și José Miguel, în satul în care aceștia își petreceau mai demult verile. Planul este să o regăsească pe Martina, prima sa dragoste. Dar, evident, lucrurile nu sunt chiar așa de simple...

Regizorul Daniel Sánchez Arévalo s-a remarcat prin comedii cu priză la public și nu doar pe plaiurile natale. Este, poate, mai bine cunoscut pentru filmul său din 2006, „Azuloscurocasinegro”, iar un al film de-al său, „Gordos” („Grașii”), pe care nu l-am văzut, a câștigat Premiul Publicului la TIFF 2010. „Primos” este făcut după o formulă și nu aduce nimic nou în peisaj. Dar faptul că fiecare dintre cei trei veri primesc o porție aproximativ egală din timpul de pe ecran, fiecare cu propriile probleme, asigură un număr mare de variațiuni pe aceeași temă, evitând astfel plictiseala (e drept, cu riscul unei aparente lipse de concentrare). În plus, este probabil unul dintre puținele filme în care se discută despre sindromul Münchausen prin delegație.

RO 2011 - Părțile a 6-a și a 7-a

Odată cu venirea toamnei, s-a redeschis sezonul la filme românești. ”Principii de viață” și ”Loverboy” sunt primele două. Deși am mai scris despre ele când le-am văzut la TIFF, câteva cuvinte în plus - la distanță de câteva luni - nu strică.

Principii de viață

Regia: Constantin Popescu

Cu: Vlad Ivanov, Gabriel Huian

Rating: 3.5/5

”Principii de viață” e un film de actor prin excelență. Principalul său atu este Vlad Ivanov, care, în rolul unui bărbat de vârstă mijlocie care trăiește după principii la care pare să adere destul de rigid („nu așa se parchează...”, „nu mergem la mare în România”) și se poartă cu ceilalți din jur cu un aer de superioritate combinat cu dulcegării ieftine, iar în familia sa (extinsă) este un mic dictator. Scenariul este scris de Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu și nu se îndepărtează prea mult de la ceea ce ei au făcut alături de Răzvan Muntean, de exemplu: un personaj masculin în rolul principal, acțiunea se desfășoară pe parcursul unei singure zile etc. Iar regizorul Constantin Popescu (a cărui film precedent a fost foarte ambițiosul „Portretul luptătorului la tinerețe”) veghează asupra tuturor cu calmul detașat al unui „minimalist”, construind filmul din lungi planuri-secvență (atât de la modă în filmul românesc recent) și cu atenție la detalii.

Loverboy

Regia: Cătălin Mitulescu

Cu: George Piștereanu, Ada Condeescu

Rating: 3/5

La TIFF, filmul a fost primit cu... amuzament de public, care nu a ezitat să râdă de momentele mai puțin inspirate din ultima parte a filmului. Totuși, pentru primele aproximativ 30-40 de minute, filmul este antrenant și nu este foarte clar în ce direcție o să meargă. Personajul principal feminin întârzie să intre cu adevărat în scenă, ceea ce creează un plus de suspans. În această parte, se vede că Mitulescu poate fi un regizor foarte bun, iar imaginea lui Marius Panduru nu seamănă cu nimic din ce am văzut în ultima vreme în filmul românesc (deși contribuția sa a fost decisivă și în cazul unor „Eu când vreau să fluier, fluier” sau „Periferic”). Din păcate, a doua parte a filmului este „furată” de cei doi interpreți, George Piștereanu și Ada Condeescu, care încă nu mi se par capabili de a duce un film de la cap la coadă. Nu m-au deranjat atât de mult scenele intime (cu replici precum ”Tu ești prințesa mea...”, pe care le-am auzit de destule ori și în viața reală), cât faptul că tot ceea ce s-a construit în prima parte se prăbușește sub greutatea unei melodrame neinspirate, care se chinuie la sfârșit să ajungă la deznodământul pe care toată lumea îl putea anticipa de mult.

Material reciclat (III)

Ten
Dupa un Palme d'Or si recunoastere internationala, Kiarostami a impins cu adevarat limitele cinematografului cu "Ten". Filmul este compus din 10 secvente de lungimi variabile si, in general, alcatuite din cadre lungi, filmate exclusiv (mai putin, cred, un singur cadru scurt) cu o camera amplasata pe bordul unei masini si privind fie inspre soferita (o mama recent divortata), fie inspre interlocutorul acesteia (pe rand, fiul ei suparacios; o batrana religioasa; sora ei; o tanara religioasa si o prostituata). Conversatiile nu se rezuma numai la problemele casnice ale femeii (nu mai tin minte daca avea un nume), ci vorbesc despre traditii, Allah si statutul femeii in Iran-ul contemporan. Exista si un fel de interes pervers pentru intimitatea si problemele personale ale celorlalti, in special in discutia cu prostituata si cu tanara femeie care merge in fiecare zi la templu, dar si in cele cu fiul sau, pe care il intreaba despre viata personala a fostului ei sot.
Avand doar o ora si jumatate, "Ten" este un film acaparant. Lungimea cadrelor si a sectiunilor este perfect dozata pentru a crea un ritm si a conduce naratiunea nu numai prin dialoguri, cat si prin imagini si, foarte important, prin ceea ce se gaseste in afara acestora, redat mai mult prin sunete si priviri off-cadru (practic, aproape tot filmul se petrece in trafic).

Paisa
Al doilea film din asa-zisa trilogie despre al doilea razboi mondial (intre "Roma, citta aperta" si "Germania anno zero"), "Paisa" este compus din sase episoade care fac o cronica parcursului armatei americane in peninsula italica la sfarsitul razboiului, dintre Sicilia inspre delta raului Po.
Tonul filmul este destul de uniform, iar, pentru un film compus din bucati care nu au legatura intre ele, este destul de unitar. Rossellini gaseste un ton potrivit, undeva intre film de razboi/propaganda, neorealism si drama interioara (si spirituala). Poate ca nu sunt cei mai buni actori (in special americanii si nemtii nu sunt foarte credibili) si nici nu a avut la indemana o finantare serioasa sau mijloace tehnice, dar Rossellini face un portret excelent al starii/starilor de spirit care dominau Italia in anii aceia.
Singura problema este ca povestile sunt destul de scurte si unele nu au un final prea concludent (par sa se termine cand scenaristii s-au saturat de el). Mi-ar fi placut sa le vad pe unele facute sau reluate sub forma de lungmetraj (in special cea in care americanca trece in partea ocupata a Florentei pentru a-l cauta pe - probabil - un fost iubit, acum lider al rezistentei).

Pithy Reviews (8) - Silent Movies

The 20s were the best decade in cinema history. Everything you need to know about movies is there. And here are some of the best ones.

Die Büchse der Pandora (G.W. Pabst, 1929)

This is one of those movies you know about even without reading anything on it and you have a pretty good idea how it's going to turn out in the end. However, Pabst's direction dives it a darker-than-usual edge and makes it suspenseful, erotic, unsettling and wildly entertaining. Louise Brooks gives what is probably her best performance and, certainly, her most iconic one. A masterpiece (and I don't tend to say that about any movie).

Rating: 5 out of 5

La roue (Abel Gance, 1923)

A very long movie (about 4 1/2 hours), but still not as long as Gance's other big movie, "Napoleon", a 5-hour-long incomplete movie that was supposed to be the first one of a hexalogy. "The Wheel" can best be described as Sisyphus meets Oedipus, but the movie in remarkable because of the technical innovations (the movie redefines special effects, camera movements and editing).

Rating: 4.5 out of 5

Greed (Erich von Stroheim, 1924)

Another long one, but it would've been even longer if Thalberg wouldn't have butchered it before the release.
In its current version (even the reconstituted one), the movie feels incomplete and it's the only reason I can't call it a masterpiece (as it probably should have been). Still, this movie is amazing and there are so many amazing sequences (the prologue, the wedding, the final confrontation in the desert and so on...)

Rating: 4.5 out of 5

Rise of the Planet of the Apes (SUA, 2011)

Rise of the Planet of the Apes

(SUA, 2011)

Regia: Rupert Wyatt

Cu: Andy Serkis, James Franco, John Lithgow

Rating: 3.5/5

Nu sunt un foarte bun cunoscător al seriei de filme ”Planet of the Apes”. Nu am văzut decât primul film, cel cu Charlton Heston (care e bun) și remake-ul lui Tim Burton. Înainte să le văd, însă, am citit romanul lui Pierre Boulle, care este foarte bine scris și s-a născut din propriile experiențe ale autorului în cel de-al doilea război mondial. Primul film a schimbat mesajul (și finalul, care a devenit iconic), referindu-se mai mult la dezbaterea și lupta pentru drepturi civile în America anilor '60. Iar ”Rise of the Planet of the Apes” pare să aibă noroc în ceea ce privește ieșirea sa pe ecrane, la scurt timp după „primăvara arabă” și în același timp cu revoltele din Anglia. 

Personajul principal al filmului este Caesar, o maimuță care a devenit inteligentă în urma experimentele tânărului cercetător Will Rodman (James Franco), care încearcă să găsească un leac pentru Alzheimer. Caesar este „adoptat” și crescut de mic de Will, însă, odată ce devine conștient de condiția sa (grație unor întâmplări nefericite), Caesar își va dori liberatea și va conduce o mică armată de primate intelengizate înspre aceasta. În paralel cu aceste evenimente, leacul pentru Alzheimer (de fapt, un virus manipulat genetic) se dovedește a fi periculos pentru omenire, pregătind scena pentru ca maimuțele să cucerească globul. Deznodământul acestui subplot pare furat cu nerușinare de ”Twelve Monkeys”, dar coincidențele între cele două filme nu se opresc aici (arborii de sequoia sau  oamenii care locuiesc în subteran în al doilea film din seria originală - ”Return to the Planet of the Apes” - ar fi alte exemple).

M-a surprins să văd cât de bine surprinde filmul schimbarea lui Caesar, modul în care o „revoluție” se naște și consecințele (fericite și nefericite) ale acesteia. Dacă personajele jucate de Franco, John Lithgow sau Frieda Pinto sunt destul de convenționale, Caesar este un personaj cu adevărat tridimensional. Interpretat de Andy Serkis (previousely Gollum și King Kong) alături de efectele speciale din ce în ce mai reușite ale celor de la WETA, personajul este focus-ul întregilor evenimente, un lider revoluționar care își ridică poporul de la stadiul de materiale pentru experimente științifice. Dacă inițial este pacifist, la final va aproba tacit acțiunile mai extreme ale confraților (tovarășilor săi) împotriva oamenilor, care sunt prea speriați să își dea seama ce se întâmplă cu adevărat și reacționează, evident, prin forțele armate. Cunoscând evenimentele din filmul original, probabil nu va dura mult ca Caesar să piardă frâiele revoluției (sau să își schimbe atitudinile), la fel ce atâția predecesori umani de-ai săi. 

”Rise of the Planet of the Apes” a fost o surpriză plăcută. Un blockbuster inteligent, bine scris (cu excepția părților care trebuie vorbite de oameni), cu efecte speciale într-adevăr de calitate, ai cărui producători nu au simțit nevoia că ar trebui să fie în 3D. După ”Super 8” și ”Source Code” și înainte de ”Harry Potter” și ”Thor”, ”Rise of the Planet of the Apes” este unul dintre cele mai bune filme pentru publicul larg care au ieșit pe ecrane în 2011, un an care s-a dovedit a nu fi chiar așa de rău pentru cinematografia mainstream, în ciuda avalanșei de transformatori, pirați și super-eroi de mâna a doua.