The Grandmaster (Hong Kong/China, 2013)

Yi dai zong shi

(Hong Kong/China, 2013)

Regia: Wong Kar Wai

Cu: Tony Leung Chiu Wai, Ziyi Zhang, Jin Zhang, Chen Chang

Rating: 3.5/5

What ever happened to Wong Kar Wai? Pentru primul deceniu și jumătate al carierei, era cel mai cool regizor în viață, fascinând cinefilii din lumea întreagă cu stilul său unic și deschizând apetitul occidentalilor pentru filmul asiatic. Dar filmele lui au început să apară la intervale tot mai mari de timp, iar apoi a urmat momentul ”2046” (o capodoperă absolută și cel mai bun film al său), în care cariera construită până atunci parcă s-a blocat. Momentul a coincis cu despărțirea de directorului de imagine Christopher Doyle, dar acesta cu siguranță nu a fost singurul motiv pentru care următorii 10 ani au fost marcați de proiecte eșuate și doar un singur lungmetraj, uitabila incursiune americană ”My Blueberry Nights”. În 2013, Wong Kar Wai nu mai este la fel de actual precum în anii '90. Este considerat deja un ”old master”, iar acest cel mai recent film al său a fost anticipat cu interes moderat (stârnit mai degrabă de numele regizorului și de intervalul lung de timp de la ultima ieșire a acestuia pe marile ecrane) și primit cu răceală.

”The Grandmaster” acoperă aproximativ un sfert de secol din viața unei legende a artelor marțiale, Ip Man (sau Yip Man), a cărui existență s-a suprapus peste o serie de schimbări majore în istoria Chinei (dintre care invazia japoneză și sosirea comunismului au fost cele mai grave). Proiect ambițios, dar nu unic - deja există multe alte filme despre Maestrul Yip. Pentru Wong Kar Wai, însă, nici nu se pune problema să spună o poveste straight, fără înflorituri, fără ruperi ale cronologiei. Teama cea mai mare era că filmul (despre care am tot citit ca a fost compus în camera de montaj) va fi atât de dezlânat și incoerent încât nu l-aș putea urmări. O teamă mai mică era că - din motive financiare și politice - Wong ar putea să sufere o transformare cam cum a suferit Zhang Yimou, al cărui cinema a devenit din ce în ce mai „supus” Chinei continentale și, dacă e să judecăm după ultimele filme, irelevant din punct de vedere estetic.

Mă bucur, așadar, să raportez că filmul este mult mai bine închegat decât mă așteptam, iar Wong Kar Wai nu face nicio concesie stilului și structurii cu care ne-a obișnuit, nelipsind naratorii multiplii, back-and-forth-ul între diferite personaje sau perioade de timp sau acel slow-motion sacadat care este semnătura sa de autor. ”The Grandmaster” este împărțit în trei acte: primul este centrat pe Yip Man (Tony Leung), care este deja un maestru renumit și se termină cu întâlnirea acestuia cu Gong Er (Ziyi Zhang), urmat de invazia japoneză; al doilea act este povestea lui Gong Er, care trebuie să se răzbune pe discipolul (și ucigașul) tatălui ei; iar ultimul act are loc într-un dezolant Hong Kong post-WW II, unde cele două personaje se reîntâlnesc. Există un singur subplot lăsat cam în aer, cel al ”Briciului” (Chen Chang), luptător underground anti-japonez, a cărui istorie prezentată de-a lungul a doar trei scene servește ca oglindă pentru evoluția societății chineze în timpul războiului și ulterior (rezistență, exod, reclădire).

Din punct de vedere tonal, ”The Grandmaster” este un film inegal. Confruntările kung fu sunt construcții elaborate din punctul de vedere al coregrafiei, montajului și recuzitei utilizate, plus diferite „artificii” stilistice precum stropii de ploaie care sticlesc în lumina unor reflectoare bine plasate. Secvențele de luptă sunt cele mai impresionante momente ale filmului, care oferă o satisfacție imediată și - bănuiesc - universală (nu îmi închipui spectator căruia să nu îi placă). Dar momentele cele mai reușite, aș spune eu, sunt cele care surprind personajele în intimitatea lor. Răceala pe care Yip Man o arată față de familia sa după ce o cunoaște pe Gong Er închide trist primul act și anticipează decăderea ulterioară a eroului nostru. Iar cel mai devastator moment survine la sfârșit, acea ultimă întâlnire dintre Yip și Gong Er, filmată atât de simplu (champ-contrechamp și viori pe coloana sonoră) - cred că este una dintre cele mai emoționante scene pe care am văzut-o la cinema anul acesta și dovada că Wong nu și-a pierdut talentul. ”The Grandmaster” este greoi pentru publicul „neinițiat” și ceva mai fragmentat decât aș fi preferat eu să fie. Dar nu este un biopic de rutină și nici nu este un film despre modul în care lumina este reflectată prin stropi de ploaie sau rotocoale de fum, ci despre regrete, oportunități ratate și o poveste de dragoste neîmplinită. Wong face și Yip și Gong personaje tragice, reflectând destinele altor personaje de-ale sale, precum cele din ”In the Mood for Love” sau ”2046”, care sunt mai degrabă abstracțiuni decât ființe din carne și oase. Asta este esența cinematografiei lui Wong Kar Wai și mă bucur să o regăsesc aici, chiar dacă este într-o formă diluată.

TIFF 2012 - Day Three

Pe lângă „Donoma”, despre care am scris deja mai pe larg, trebuie să spun câteva cuvinte și despre alte două filme.

Hugo este cel mai high profile film al festivalului (deși nu neapărat un succes comercial). Pornind de la extraordinarul roman (parțial grafic) al lui Brian Selznick, Scorsese spune povestea unui tânăr orfan care întoarce ceasurile în gara Montparnasse și a întâlnirii acestuia cu un maestru uitat al cinematografului mut, Georges Méliès. În prim-plan este adusă dragostea lui Scorsese pentru cinema și pasiunea sa pentru restaurarea filmelor vechi. Aș fi preferat să văd un film despre un copil care descoperă cinema-ul și despre felul în care această pasiune se naște. Din păcate, al doua parte a filmului este pură propagandă, dacă se poate spune astfel, iar acest lucru face din ”Hugo”, cel puțin pentru mine, o ușoară dezamăgire. Pe de altă parte, am rămas cu câteva lucruri la care nu mă așteptam, inclusiv un rol foarte bun făcut de Sacha Baron Cohen: interpretarea sa și personajul său (care nu există în carte) servesc ca o contra-greutate pentru povestea lui Hugo și accentuează tema abandonului (ușor ignorată de Scorsese în detrimentul biografiei aproximative a lui Méliès).

 

Hwanghae AKA The Yellow Sea AKA The Murderer este un thriller coreean relativ tipic, despre un șofer de taxi chinez (sau, mă rog, coreeano-chinez) cu datorii la niște gangsteri, care este angajat să ucidă un „baștan” în Coreea de Sud. Evident, lucrurile se complică și omul nostru ajunge să fie urmărit de poliție, mafie și alții pentru o crimă pe care nu a mai reușit să o comită. Plusurile filmului sunt extraordinara tensiune din prima oră a proiecției, doza de realism adusă de plasarea acțiunii în rândul unor imigranți ilegali (mi-a amintit de ”Shinjuku Incident”, deși acesta nu ar trebuie să fie un lucru bun) și doza de nebunie coreeană adusă de folosirea exclusiva a armelor albe în confruntările dintre găști - cuțite, topoare, ciolane etc. Filmul își pierde suflul pe parcurs, iar în a doua parte Hong-jin Na încearcă să repete câteva dintre secvențele reușite din prima parte (care includ o urmărire de antologie), însă fără succes - ceea ce părea inițial virtuozitate se transformă în manierism, iar oricât de over the top sunt unele scene, nu pot scăpa ridicolului. Dar este un film entertaining, chiar și la ora imposibilă la care a fost proiectat și chiar dacă uneori umorul este mai degrabă incidental.

Yukinojô henge (Japonia, 1963)

Yukinojô henge

(Japonia, 1963)

Regia: Kon Ichikawa

Cu: Kazuo Hasegawa (x2), Fujiko Yamamoto, Ayako Wakao

Rating: 5/5

Cei care mai citesc pe aici știu, probabil, că nu dau „nota maximă”, „cinci din cinci”, decât foarte rar și că 4.5/5 este, în teorie, cel mai înalt calificativ pe care îl dau. ”Răzbunarea unui actor” este una dintre foarte puținele excepții, un film care nu poate fi încadrat în vreun gen, o operă transcende subiectul pe care îl prezintă, perioada în care a fost făcut și, sincer, chiar formatul cinematografic. În același timp, este un film  care abordează teme profunde, iar scheletul dramei este foarte shakespearian, dar nu este deloc greu de urmărit sau foarte serios, ci, din contră, entertaining, vioi, cu explozii de culoare și un pacing aproape perfect. 

Mai multe lucruri se întâmplă în „Răzbunarea unul actor”. Povestea interpretului de roluri feminine care vrea sa se răzbune pe oamenii de afaceri care i-au ruinat părinții alternează și se intercalează cu povestea unui hoț care fură de la săraci și dă la bogați. Ambele personaje sunt jucate de același actor, Kazuo Hasegawa, și sunt roluri cât se poate de diferite. Primul este foarte teatral, se bazează foarte multe pe machiaj și pe vocea subțire, în timp ce al doilea este mult mai modern, mult mai cinematic. Pentru fiecare rol, Hasegawa dezvoltă și un limbaj corporal aparte. Yukinojo, actorul, pare greoi și pe scenă se exprimă prin mișcările caracteristice pentru kabuki (sau cum se numește), dar este un adevărat „atlet”, precum o dovedește în scenele de luptă. Yamitaro, hoțul, are o postură mai impozantă, dar se mișcă mult mai natural. 

Mai multe alte subplot-uri sunt schițate, dar ceea ce le unifică pe toate sunt temele principale ale filmului: corupție, trădare, răzbunare, foame de avere, cu un pic de comentariu social pe alocuri etc. Însă, luat în ansamblu, „Răzbunarea unul actor” este un film despre film, teatru, actorie, arta povestirii și punctele în care acestea se întâlnesc. Stilul în care filmul este făcut (tăieturi de montaj rapide, culori vii, contrastante, unghiuri de filmare și încadraturi inedite, suprapuneri de imagini, decoruri simple care câteodată dispar, fiind înlocuite de un fundal negru sau monocrom) ne face să reevaluăm posibilitățile cinematografiei ca artă vizuală și ca mediu narativ.

Nu am mai văzut decât un singur film de Kon Ichikawa, ”Tokyo Olympiad”, senzaționalul său documentar din 1965, montat ca un thriller de proporții. „Răzbunarea unul actor” este mai greu de catalogat.. este în același timp reprezentație teatrală, montaj experimental, un clasic „thriller” despre răzbunare, horror/thriller psihologic, artă poetică, film cu samurai, poveste de dragoste tragică și câte și mai câte...

The Young One / La Joven (Mexic/SUA, 1960)

The Young One / La Joven

(Mexic/SUA, 1960)

Regia: Luis Buñuel

Cu: Zachary Scott, Bernie Hamilton, Key Meersman

Rating: 4/5

„Perioada mexicană” a lui Buñuel a fost cea mai prolifică a întregii sale cariere și rămâne încă și în ziua de astăzi misterioasă și cu un appeal exotic, pălind nemeritat între experimentele de debut și capodoperele finale ale regizorului de origine spaniolă. ”The Young One”, deși produs în Mexic, este vorbit în engleză și acțiunea pare să se petreacă pe coasta de Est a vreunei Caroline americane. Locația este o insulă locuită doar de un paznic de vânătoare și fiica minoră a recent decedatului său ajutor. Traver, un negru, muzician jazz, acuzat pe continent de viol, eșuază pe această insulă și, înainte de a reuși să adune provizii pentru a-și continua evadarea, trebuie să rămână în viață. Miller, paznicul, îl ia la țintă din primul moment, dar lui Evalyn îi este simpatic, ceea ce numai sporește ura (și gelozia!) lui Miller. Lucrurile se precipită odată ce pe insulă își fac apariția un predicator benevolent, dar însoțit de un barcagiu rasist și iute la mânie.

Filmul atinge destul de transparent teme precum rasismul încă prevalent în America, a ipocriziei generale și statutul femeilor. În mod straniu pentru Buñuel, dar în concordanță cu logica internă a poveștii, predicatorul este busola morală a acestei povești, luându-și rolul de apărător al lui Trevor și al Evalynei în fața abuzurilor celor doi bărbați albi încrâncenați. Co-scenaristul filmului este Hugo Butler, care a scris scenariul sub pseudonim, fiind la acea dată pe „lista neagră”, ceea ce explică, în plus, temele abordare.

Dincolo de politică, însă, ce este cu adevărat interesant ”The Young One” sunt personajele complexe care se înfruntă pe această insulă. Deși par arhetipuri, relațiile dintre ele nu sunt cu siguranță simple, iar în interiorul fiecăruia se dă bătălia dintre bine și rău. Evalyn rămâne cel mai misterios personaj al operei, învăluită de farmecul virginal, naivitatea și o ușoară răutate copilăroasă. Tot acest teatru intern al dorințelor, frustrărilor, prejudecăților și obsesiilor este pus în scenă în exterior cu o admirabilă tenacitate de un Buñuel ceva mai implicat afectiv decât de obicei și mai puțin înțepător, ceea ce îi oferă autenticitate. Regizorul speculează paptul că personajele sunt obligate să petreacă mult timp în compania celorlați, dinamica relațiilor schimbându-se treptat, reușind să creeze tensiune din simpla interacțiune a actorilor. În plus, atmosfera este creată și de absența coloanei sonore, care se rezumă, de fapt, la chitara country a lui Miller și clarinetul bop al lui Traver. Iar camera lui Gabriel Figueroa, surprinde fiecare joc de umbre, difuzia luminii printre copaci, prim-planuri și mișcări de aparat de efect, îmbogățind continuu dimensiunea estetică și dramatică a filmului. Figueroa a fost cel mai fidel colaborator al lui Buñuel, dar contribuția sa ca director de imagine cuprinde o filmografie mult mai extinsă, printre care și un favorit personal al meu, sub-evaluatul pseudo-western mexican al lui John Ford, ”The Fugitive”, cu Henry Fonda și Dolores del Rio.

Your Highness (SUA, 2011)

Your Highness

(SUA, 2011)

Regia: David Gordon Green

Cu: Danny McBride, James Franco, Natalie Portman, Zooey Deschanel, Justin Theroux, Toby Jones

Rating: 1/5 (fără remușcări)

„Măria Ta”/”Your Highness” este acel film rar care este disprețuit atât de critici (26% fresh pe rottentomatoes.com) cât și de public (în SUA, a debutat pe jenantul loc 6, după prima săptămână). Este previzibilul pas în jos pentru David Gordon Green (”Pineapple Express”), care încearcă să facă o stoner comedy plasată într-un Ev Mediu paralel, în care doi frați de viță nobilă (McBride și Franco) trebuie să învingă un vrăjitor malefic (Theroux), alături de o amazoană crudă și neînfricată (Portman) și să asigure cât mai multe poante scatologice pe parcurs.

Casting-ul filmului este cel puțin bizar. Franco și Portman sunt A-listers care nu au nevoie de prezentări și își permit să joace execrabil fără efecte detrimentale asupra carierelor lor. Toby Jones și Zooey Deschanel sunt fețe cunoscute și ei, dar filme precum ”Your Highness” nu sunt chiar modul cel mai bun de a-și arăta talentul. Justin Theroux are și el pedigree, fiind un actor cu titluri grele la activ (”Mulholland Drive”), dar și regizor (mai demult) și scenarist (”Iron Man 2”, ”Tropic Thunder”). În schimb, în rolul principal îl găsim pe Danny McBride, care a primit zeci de roluri de doi lei în comedii proaste și transpare drept un Jack Black neamuzant și netalentat. 

Mă gândesc cu groază la câți bani au cheltuit realizatorii lui ”Your Highness” pe decoruri și efecte, de altfel bine făcute, dar care nu își găsesc locul în cadrele lui Green. Filmul nu are un scenariu adevărat și pare să fie compus din scenele care au ieșit bine la filmări. Continuitatea narativă de-abia este asigurată, iar situațiile periculoase pentru eroii noștri se rezolvă în cele mai simple și mai stupide moduri. Prost regizat, ”Your Highness” provoacă câteva râsete vinovate care apelează la cel mai rudimentar simț al umorului. Nu este o experiență insuportabilă, dar nu cred că aș rezista la a doua vizionare. Pe care, de altfel, nici nu mi-o doresc...

You Will Meet a Tall Dark Stranger (SUA/Spania, 2010)

You Will Meet a Tall Dark Stranger

(SUA/Spania, 2010)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Naomi Watts, James Brolin, Antonio Banderas, Anthony Hopkins, Frieda Pinto, Gemma Jones

Rating: 3.5/5

Nu există nimic nou sau neașteptat în noul film al lui Woody Allen. Acțiunea se desfășoară în jurul unui cuplu pe cale să se despartă (Watts și Brolin), a părinților ei deja divorțați (Hopkins și Jones) și a diferitelor lor cunoștințe: șeful ei (Banderas), vecina atrăgătoare în roșu (Pinto), noua soție mult mai tânără a tatălui ei și ghicitoarea pe care mama o vizitează cu religiozitate. Aceeași combinație de intelectuali și pseudo-intelectuali nemulțumiți și nefericiți aflați în căutarea a ceva care să le dea sens vieții, pe care Allen îi propune de peste 40 de ani. Același generic, aceeași coloană sonoră seducătoare care combină swing, muzică clasică și operă. Acestea fiind spuse, în ceea ce mă privește, acest cel mai recent film al său, fără să fie grozav, atinge toate notele potrivite.

După cum m-am mai lăudat deja, am văzut toate filmele lui Woody Allen (pe unele de mai multe ori), așa încât consider că știu despre ce vorbesc. S-ar putea să nu am dreptate întotdeauna, dar știu despre ce vorbesc... ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” este al patrulea film londonez al lui Allen, după fabuloasa excursie în Spania care a fost ”Vicky Cristina Barcelona” și scurta repoposire în New York cu ”Whatever Works”. Pe undeva, filmul amintește de ”Match Point”, prima incursiune britanică a lui Allen și unul dintre cele mai bune filme ale sale, dar nu are nici ambiția, nici profunzimea, nici bogăția acestuia, chiar dacă morala (mă rog, una dintre morale) este aceeași, pe care o creionează încă de la ”Crimes and Misdemeanors” și o exprimă foarte frumos în ultima replică a filmului. Cred totuși că, în ciuda locației diferite, ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” împrumută cel mai mult din ”Vicky Cristina Barcelona”: o ironică, dar empatică narațiune din off, muzica de chitară (chiar dacă de data aceasta este Boccherini și nu chitară spaniolă), schema de culori,  importanțe decorurilor, încadrarea poveștii în intervalul unei singure veri etc.

Mai trebuie amintit directorul de imagine al filmului, veteranul Vilmos Zsigmond, a cărui carieră s-a sincronizat cu cinematograful american din anii '70 (”Scarecrow”, ”Deliverance”, ”The Sugarland Express” etc.), dar care a colaborat și cu Allen la câteva filme, cel mai recent fiind ”Cassandra's Dream”. În ”You Will Meet a Tall Dark Stranger”, el filmează scenele lungi de dialoguri în planuri lungi, care urmăresc personajele dintr-o cameră în alta, lucru care este benefic pentru actori, dar și pentru spectatori, care au ocazia să observe conflictele care se declanșează în timp real. Altfel, merită scoasă în evidență știința cu care acesta folosește decorurile: apartamentul înghesuit al soților Watts și Brolin, în contrast cu apartamentul steril, alb în care personajul lui Anthony Hopkins se mută cu soția sa mult mai tânără; ferestrele apartamentelor, prin care vecinii își penetrează viețile unii altora etc. 

”You Will Meet a Tall Dark Stranger” nu este un film dificil pentru actori. Banderas și Hopkins, în special, nu par să se străduie, dar nici nu e cazul. Dar Naomi Watts și James Brolin, cu aceeași dezinvoltură, interpretează totuși personaje complexe, cu care nu e greu să te identifici sau măcar să îi înțelegi. Aceștia, împreună cu stilul relaxat, mai puțin incisiv, dar ceva mai cinic al lui Allen, fac din ”You Will Meet a Tall Dar Stranger” un film plăcut, de savurat pentru ceea ce este, fără așteptări pe care nu le presupune.

Yol (Turcia/Elveția/Franța, 1982)

Yol

(Turcia/Elveția/Franța, 1982)

Regia: Serif Gören, Yilmaz Güney

Cu: Tarik Akan, Serif Sezer, Halil Ergün, Meral Orhonsay

Rating: 4/5

Nu pot să spun că sunt expert în filmul turc, dar am văzut mai multe filme, din diferite perioade ale istoriei lor și ceva coproducții, nu atât cât să dau verdicte, dar cât să-mi fac un fel de imagine de ansamblu. Dintre toate, cel mai important film este acest ”Yol” („Drumul”), câștigător al Palme d'Or-ului în 1982, venit ca o încununare a cinematografiei turcești din ultimii ani și o recunoaștere a regizorului (inițial actor) Yilmaz Güney, care a „regizat” acest film (la fel ca și altele înainte lui) din închisoare (totuși, a supervizat personal montajul, după ce a fost eliberat).

Oarecum potrivit, filmul începe într-un penitenciar, unde deținuții își așteaptă permisiile reținute de regimul militar care a instituit legea marțială. Când acestea vin, într-un final, urmărim poveștile a mai mulți deținuți, care fiecare se duce înapoi la familie sau prieteni și încearcă să își pună viața în ordine în cele câteva zile de răgaz. Unii locuiesc la o zi de mers cu trenul, alții în celălalt capăt al țării, cum este cazul unui kurd care merge până la granița cu Syria. Fiecare dintre ei are probleme cu soția... Unul trebuie să o recucerească după ce familia ei îl acuză de moartea cumnatului său, altul trebuie să-și pedepsească soția, care a călcat în păcat la scurt timp după ce acesta a mers la pușcărie. Altul trebuie să se însoare cu femeia unui prieten de-al său care a murit (căci așa este tradiția/legea)...

Din start, filmul aruncă o privire asupra inegalităților sociale și statutului femeii într-un stat musulman care se vrea laic, dar este menținut așa doar printr-o dictatură militară. Filmul nu are un ton care condamnă neapărat, dar se vede frustrarea realizatorilor cu încălcarea libertăților civile și fanatismul religios.

Ceea ce îl face durabil, dincolo de dimensiunea politică, este sinceritatea cu care sunt surprinși oameni obișnuți și încercările prin care trec aceștia. Cred că această latura umanistă, plus o tehnică cinematografică foarte rafinată, imaginile neintrând în calea poveștilor (deși câteva peisaje îți taie răsuflarea), combinată cu o adevărată artă a protretului cinematografic.

You Don't Know Jack (SUA, 2010)

You Don't Know Jack
(SUA, 2010)

Regia: Barry Levinson
Cu: Al Pacino, Susan Sarandon, John Goodman, Brenda Vaccaro, Danny Huston
Rating: 3/5

Proaspăt nominalizat la câteva premii Emmy, acest film de televiziune (HBO, of course) spune povestea anilor de pensie a doctorului Jack Kevorkian, care de-abia în amugul vieții s-a decis să-și lase amprenta asupra istoriei medical. Numit și Dr. Death (de către cei care nu înțelegeau foarte bine ce face), Kevorkian a asistat suicidul a peste 100 de pacienți afectați de diferite boli în stadii terminale, sfidând sistemul de justiție american.

Există și alte filme care dezbat tema euthanasiei. Mult mai bine, aș putea spune. ”Mar adentro”, ”Whose Life Is It Anyway?” ș.a.m.d. Spre deosebire de acestea, ”You Don't Know Jack” își îmbrățișează natura de film de televiziune în mai toate aspectele. Tonul povestirii este emotiv, scenele sunt minuțios construite și luminate ca niște micro-piese de teatru, individul este persecutat de întreaga societate, mesajul este livrat atent și apăsat. Nu vă faceți iluzii, filmul nu se remarcă prin execuție.

În schimb, este un film important și numai pentru faptul că ne aduce aminte de ceva de care ar fi trebuit să fim siguri: Al Pacino este un mare actor. Dacă în ultimii anii a apărut în filme mai mult de dragul banilor telefonând niște roluri care nu erau la măsura talentului său. În ”You Don't Know Jack”, e din nou la înălțime. Pacino devine personajul său, adoptă un mers, un accent, manierisme... Aici, e drept, este ajutat și de scenariu, care îi oferă replici și pledoarii și de ceilalți interpreți care sunt capabili să îi susțină jocul. Însă dincolo de ceea ce se spune, în ochii lui Pacino se citește trecutul personajului (impresia adâncă pe care genocidul armean povestit de părinții săi a lăsat-o asupra sa), dorința lui de a-și lăsa numele în istoria medicală și convingerea că ceea ce face este ceea ce trebuie făcut.