Topul cu filme românești

Cei de la filme-carti.ro propun, special de 1 decembrie, un top 3 al filmelor românești și au invitat mai mulți bloggeri să participe. Deși nu mă dau în vânt după această sărbătoare (mai ales când pică într-o zi de week-end), dacă este ceva în țara asta ce merită și trebuie promovat, acesta este filmul. So here we go! 

1. Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1967) - mi-e dat să văd filmul ăsta la TV cam o dată la doi ani. Și este unul dintre filmele care devin din ce în ce mai bune cu fiecare vizionare. „Reconstituirea” este un film important nu doar fiindcă a fost interzis pentru poziția fermă pe care a luat-o împotriva sistemului, dar și pentru că a inspirat toate generațiile ulterioare de cineaști români care au propus un nou fel de neorealism. Revenind la filmul lui Pintilie, acesta încă impresionează la 45 de ani de la premieră prin exactitatea comentariului social și politic, prin caracterizările personajelor (evitând să facă din acestea simple caricaturi), prin forța interpretărilor (în special George Mihăiță și Vladimir Găitan, în cele mai bune roluri pe care le-au făcut vreodată) și - nu în ultimul rând - prin bogăția coloanei sonore, în care muzica veselă de la radio și scandările de la meciul de fotbal care se aud din îndepărtare nu fac decât să prevestească finalul tragic.

2. Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005) - pentru mine, acesta este filmul reprezentativ atât pentru anii în care a fost făcut cât și pentru cinematografia „practicată” de cineaștii români în acești ani. Deși s-au făcut și alte filme valoroase în această perioadă, nimeni nu s-a apropiat de forța și de precizia cu care Cristi Puiu prezintă această „descindere” în sistemul medical de urgență românesc. Dincolo de critica adusă acestuia, „Moartea domnului Lăzărescu” este un film în care, într-adevăr, sistemul este mai bolnav decât individul. Miza este demnitatea acestuia din urmă, care în ultimele momente ale vieții nu mai poate fi salvată oricât de binevoitori ar fi asistenta de pe salvare, șoferul sau medicii care acceptă, la 4 dimineața, să intre în operație. 

3. Croaziera (Mircea Daneliuc, 1981) - în încheierea acestui top deprimant, voi introduce acest film al lui Mircea Daneliuc, care a scăpat inexplicabil cenzurii comuniste. Este povestea unei croaziere pe Dunăre oferite drept cadou mai multor tineri cu rezultate excepționale în concursuri școlare (sau ceva de genul). Metafora centrală a filmului (comunitatea de la bordul vasului de croazieră se constituie încet-încet într-un regim totalitar) este atât de „transparentă” încât mă surprinde că autoritățile nu au ars pelicula, cu Daneliuc cu tot. Interpretări excepționale all-around, multe scene de reținut, dar și multe momente amuzante. Este impresionant cum atitudinea naturala, de rebeliune, a tinerilor pare să fie aproape înnăbușită la final, refrenul pe care aceștia îl cântă sugerând că sunt pregătiți să devină următoarea generație de „conducători”.

„Pădurea spânzuraților” (Liviu Ciulei, 1965)

Mențiuni excepționale, în ordine cronologică:
Independența României (1912) - primul lung-metraj românesc, făcut cu vreo 3 ani înainte de ”Birth of a Nation”.
La Moara cu noroc (1955) - un western deghizat sub formă de adaptare literară pentru liceeni. Am mai scris despre el aici. 
Pădurea spânzuraților (1965) - a cărui versiune complete restaurată o tot așteptăm de când ne-a promis-o Scorsese.
Nunta de piatră (1974) - candidat pentru locul 3 de mai sus, filmul este compus din două părți, variațiuni după Ion Agârbiceanu filmate de Mircea Veroiu și Dan Pița pe tema „alegoria moarte-nuntă”.
Proba de microfon (1980) - celălalt film cu adevărat mare al lui Mircea Daneliuc.

„O vară de neuitat”/„Un été inoubliable” (Lucian Pintilie, 1994)

Secvențe (1986) - trei vignette semnate de Alexandru Tatos, despre cinema și despre „omul nou”.
O vară de neuitat (1994) - Pintilie o filmează pe Kristin Scott Thomas. It's pretty awesome!
Marfa și banii (2001) - the one who (re)started it all!
4 luni, 3 săptămâni si 2 zile (2007) - despre care nu au mai rămas multe lucruri de spus.
A fost sau n-a fost (2006) - cred că acesta a intrat deja în „imaginarul colectiv”. 
Restul e tăcere (2007) - un film despre primul film din această listă suplimentară - and it's great!
Polițist, adjectiv (2009) - care conține cea mai tensionată scenă din istoria cinematografiei în care se citește un dicționar.

Trei filme de Kubrick de văzut la TIFF 2012

Retrospectiva completă Stanley Kubrick de la KubrickFest TIFF 2012 se anunță a fi piesa de rezistență a acestui festival. Dar care sunt filmele maestrului care trebuie neapărat văzute?

Mai jos sunt propunerile mele, trei la număr. O observație, totusi. Nu va fi vorba despre cele mai bune trei filme al lui Kubrick (acestea le veți găsi în topul de aici), ci despre cele trei recomandări cele mai potrivite momentului. Ready? Go!

Paths of Glory (1957)

Cu: Kirk Douglas, George Macredy

Războiul este una dintre marile teme kubrick-iene. Într-una din formele sale, este fie subiectul principal, fie fundalul pentru cele mai multe dintre filmele sale. Printre filmele cu adevărat de război, ”Paths of Glory” este unul dintre cele mai bune. Povestea unei misiuni „sinucigașe” și a celor trei soldați condamnați la moarte pentru eșecul ei devine teatrul unui conflict moral, între colonelul Dax (Douglas) - un om cu picioarele pe pământ, aproape pacifist - și generalul Mirau (Macready) - un carierist pentru care nu contează decât victoria și răzbunarea. Tonul filmului este pesimist, aproape oprimant și deloc măgulitor pentru niciuna dintre părțile implicate. Dar finalul, care pare desprins dintr-o cu totul altă lume, schimbă în câteva secunde mesajul filmului și atestă umanismul și sensibilitatea excepțională a acestui regizor, considerat mult prea adesea și mult prea ușor de către necunoscători ca fiind prea rece și distant.

2001: A Space Odyssey (1968)

Cu: Keir Dullea, Gary Lockwood

”2001” este cel mai bun film al lui Kubrick - capodopera sa - și unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Dacă nu l-ați văzut, acum este cel mai bun moment. Dacă l-ați văzut deja, revedeți-l! (I know I am) Orice aș putea spune despre acest film nu i-ar face dreptate. Situat undeva la granița dintre science-fiction, documentar și film mut, ”2001” este unul dintre cele mai interesante experimente de succes pe care le-a suportat forma cinematografică. Imaginile sale de neuitat, ritmul lent impus de realizator și atenția pentru detalii garantează noi descoperiri cu fiecare revizionare. Și, ar mai trebui spus, este cel mai optimist film făcut vreodată de Kubrick.

Eyes Wide Shut (1999)

Cu: Tom Cruise, Nicole Kidman, Syndey Pollack

Aceasta poate părea o alegere ciudată, dar am să mă explic. Au trecut deja 13 ani de la premiera acestui film atât de controversat. Pentru unii, unul dintre cele mai autentice filme făcute de Kubrick vreodată, pentru alții, cel mai mare rateu al său. După mai mult de o decadă, este cazul ca filmul să fie reevaluat și apreciat la justa valoare. ”Eyes Wide Shut” filtrează cinematografia lui Max Ophüls, unul dintre cineaștii preferați ai lui Kubrick. Regăsim aici, pe de o parte, câteva dintre temele preferate al lui Ophüls (chestiunea fidelității, iluzii amoroase, stratificarea socială etc.), iar pe de altă parte, modul în care este filmat ne amintește de stilul regizorului german: bogăția decorurilor, fluiditatea mișcărilor de aparat etc. Dar departe de a fi un banal omagiu adus unui cineast care pare uitat de multă vreme, ”Eyes Wide Shut” se dovedește a fi cel mai personal film al lui Kubrick, despre o latură a naturii umane pe care o explorase mult prea puțin înainte: intimitatea.

Material reciclat (VII)

Lebenszeichen

M-a surprins cat de multe dintre obsesiile si temele clasice Herzog-iene se regasesc in primul sau lungmetraj. Un personaj care innebuneste intr-un mediu ostil... Lungi secvente care vin in contra-punct cu naratiunea, filmate in stil documentar... ”Interludii” cu diferite animale... Modul in care este folosita... Filmele lui Herzog sunt atipice, incomode. Este greu sa le privesti din aceeasi perspectiva din care privesti filmele in general si sa iti si placa. Eu cred ca iti trebuie o tare de spirit anume, greu de definit, ca sa apreciezi cu adevarat un film de Herzog. Mi-a parut bine sa descopar ca primul sau film este la fel de lipsit de compromisuri artistice ca marile sale succese (si cele cateva rateuri...)

Iar scena cu morile de vant (care par sa acompanieze adesea nebunia) ar trebui sa fie antologica.

Le samourai

Nu am apucat sa il revad si probabil ca nici nu o sa mai am timp... Dintre toate filmele lui Melville pe care le-am vazut, ”Le samourai” este cel mai overrated. Nu vreau sa spun ca este un film prost (chiar din contra), dar din punctul meu de vedere singurul motiv pentru care a devenit un punct de referinta si este omagiat chiar si in zilele noastre (cel mai recent in ”Drive”) este interpretarea lui Alain Delon, care construieste un personaj impenetrabil, ca o stanca.

Material reciclat (VI)

”Bad Timing” (Nicolas Roeg, 1980)

Bad Timing

DISCLAIMER : Imi place Nicolas Roeg… Desi nu a facut un film cu adevarat bun de vreo 30 de ani, nimeni nu ii poate lua inapoi capodoperele pe care le-a facut in anii ’70 si nici contributiile sale ca director de imagine din anii ’60, atat in alb-negru (Dr. Crippen), cat si in color (The Masque of the Red Death, unul dintre highlights-urile carierei lui Roger Corman).

Acestea fiind spuse, ”Bad Timing” este ultimul sau film mare. Fara sa respecte cronologia, filmul deruleaza povestea relatiei vieneze dintre Alex (prof de psihanaliza) si Milena (amanta sa focoasa si nestatornica, asa cum femeile tind sa fie in astfel de filme). Finalul aventurii lor (plasat la sfarsit si apoi in paralel drept rama pentru mai mult flashback-uri) are loc la camera de garda, unde Alex o aduce pe Milena dupa o supradoza, dar sacaitorul politist jucat de Keitel (combinatie de Columbo si ofiter Gestapo) se tine dupa Alex, convins ca acesta ascunde ceva.

Pentru doua ore, filmul penduleaza constant intre noaptea accidentului si trecutul personajelor. Montajul rapid si siret face sa para ca personajele insele sunt capabile sa calatoreasca in timp. Nicolas Roeg are un ochi aparte, iar povestea aproape ca este spusa prin inlantuirea cadrelor, prin modul in care sunt folosite culorile si prin trimiterile la Klimt si Schiele mai degraba decat prin ceea ce spun personajele (chiar si, cateodata, doar in gandurile lor).

Roeg a mai lucrat cu muzicieni in roluri principale. Daca Mick Jagger si David Bowie sunt si actori si muzicieni mai talentati decat Art Garfunkel, acesta este totusi foarte bine distribuit si este credibil in rolul de psihanalist rece, pervers si gelos gandit de Roeg. Theresa Russell – consoarta regizorului – face, la fel, un rol foarte bun si evita tertipurile obisnuite la care apeleaza actrite care trebuie sa joace femei promiscue/isterice/instabile. Ambele personaje sunt impulsive, dar se manifesta in moduri diferite.

Si tot la capitolul muzica, trebuie sa remarc soundtrack-ul filmului. ”Invitation to the Blues” de Tom Waits, ”Who Are You” de la The Who si mai ales Concertul din Koln al lui Keith Jarrett... toate impreuna sunt un acompaniament sublim pentru acest film.

”Skammen”/”Shame” (Ingmar Bergman, 1968)

Shame

Acesta este unul dintre cel mai straniu film pe care l-a facut Bergman si unul dintre cele mai pesimiste ale sale. In centrul actiunii este un cuplu (Liv Ullmann si Max von Sydow), care isi duc existenta conjugala in semi-izolare, in timp ce tara intreaga este cuprinsa intr-un razboi civil. ”Skammen” este un film politic (sau, ma degraba, anti-politic), o declaratie anti-razboi, cu scene de interogatorii, tortura, crime si chiar si cateva scene de actiune si efecte speciale. In consecinta, are toate ingredientele pentru un mare esec.

Si totusi, este unul dintre acele filme rare in care toate elementele se imbina aproape perfect. ”Rusinea” din titlu se poate referi la mai multe momente si la mai multe personaje si este meritul filmului ca reuseste sa gaseasca mai multe exemple pentru a ilustra aceasta idee. Dar personajul care pare sa simta cel mai mult acesta rusine este cel jucat de Max von Sydow, care inainte de razboi a fost violonist, iar acum este incapabil sa isi duca viata mai departe din niciun punct de vedere. Sotia s-a saturat demult de crizele si plansetele lui si nu ezita, initial, sa inceapa o relatie cu un personaj mai influent, care ii poate ajuta, astfel, sa treaca prin greutatile razboiului.

Ultima parte a filmului, care evoca disperare, nebunie si acte necugetate comise in conditiile-limita in care personajele sunt puse este devastatoare. Iar finalul, filmat atat de calm de Sven Nykvist si interpretat cu minim de mijloace de Liv Ullmann intr-un moment de maxima tensiune (fara finalitate) nu poate sa nu provoace oricarui spectator un minim de depresie, cel putin cateva minute dupa ce filmul se termina.

Pithy Reviews (3)

Still not short enough for twitter...

Memorias del subdesarrollo / Memories of Underdevelopment (Tomás Gutiérrez Alea, 1968)

Castro takes over Cuba and people begin to flee for Florida. Even though all of his friends leave and he is a intellectual and relatively wealthy, Sergio decides to stay. He is confronted by the contradictions of life under the new regime, while the movie takes breaks from the narrative to discuss social and political, denouncing both the former and the current regime. The movie is about losing and finding faith under oppression and also examines the nature of cinema as a medium of truth and artistic expression. One of the more (in)famous scenes presents a montage of scenes from American movies that were deleted by Batista's censors.

Rating: 4.5 out of 5 (almost 5, but not quite...)

Monsters (Garreth Edwards, 2010)

It's the future (well, a few years from now, anyway...)! Primitive aliens have reached Earth.. somehow... ! They all live in an infected zone between Mexico and the USA. A photographer and his boss' daughter have to cross it to get to safety. Made on a very low budget, the movie does manage to create a couple of very convincing scenes involving the "monsters" (among some that are not as convincing), but at the core of the film there is the relationship that forms between the two main characters and the beautiful digital photography, some of the best camerawork of its kind that I've seen.

Rating: 3.5 out of 5

Angel Face (Otto Preminger, 1952)

Let's end with another classic, made by one of my favorite directors of (not exactly, are they?) noir films. Here, he takes the Double Indemnity scenario, strips it to the basics (there is no Edward G. Robinson character here) and deconstructs it: the characters are much more aware that they are part of a scheme, that there is an old guy that needs to die, a femme fatale that want to kill him, and a sap she needs to find. Robert Mitchum and Jean Simmons give a couple of excellent performances.

Rating: 3.5 out of 5

Sympathy for the Devil / One Plus One (UK, 1968)

Sympathy for the Devil / One Plus One

(UK, 1968)

Regia: Jean-Luc Godard

Cu: Mick Jagger, Keith Richards, Charlie Watts, Brian Jones, Bill Wyman, Anne Wiazemsky, Sean Lynch.

Rating: 4.5/5

Mais ce que vous laisse perplexe est la nature du mon jeu...

Într-un studio, The Rolling Stones compun, repetă și înregistrează una dintre melodiile lor cele mai titrate, ”Sympathy for the Devil”. Într-un cimitir de mașini, un grup de militanți Black Panthers se pregătesc de război și citesc un manifest al rasei lor. Din off, Sean Lynch citește din romane pulp, benzi desenate și texte marxiste. O femeie numită Eve Democracy este intervievată într-un parc și răspunde doar prin da sau nu. O tânără fuge prin oraș, mâzgăling pereți și mașini cu graffiti-uri de genul ”CINEMARXISM” sau ”SOVIETCONG”. Într-o librărie nazistă, un tip citește din ”Mein Kampf”, clienții lui îl salută nazist și plesnesc doi ostatici mao-iști. Filmul lui Jean-Luc Godard alternează între toate aceste planuri, stilul narativ unic al autorului și melodia celor de la Rolling Stones fiind motorul acestui - să zicem - documentar.

”Sympathy for the Devil” a fost lansat și sub numele de ”One Plus One”, care are distincția de a fi un Director's Cut, singura diferență este că melodia terminată a fost inserată barbar de producător la sfârșitul filmului, în speranța de a-l face mai comercial (degeaba, zic eu...) Din punct de vedere istoria, filmul apare după ”perioada de glorie” a lui Godard și la începutul perioadei mai ciudat a acestuia, în care filmele sale sunt puternic ideologizate. Departe de mine de a comenta convingerile lui Godard sau chiar stilul său. Nu cred că e cazul de data aceasta. Sincer, mi-e greu să fiu de acord cu el, dar, la fel de sincer, îmi plac filmele sale. Ador forma cu adevărat liberă pe care o cultivă, îmi plac insert-urile cu materiale propagandistice, îmi plac observațiile sociale și umane pe care filmele lui Godard le fac dincolo de speech-urile pline de citate ale personajelor.

Substratul din ”Sympathy for the Devil” se învârte în jurul acelorlași idei: revoluție, abandonarea intelectualismului, respingerea culturii ”burgheze”. Există și prezentare aparent în opoziție (dar care eu cred că Godard o ia de fapt foarte în serios) a modului în care lucrează, pe de o parte, forța creativă (reprezentată de repetițiile prelungite ale formației) și forța distructivă (predicată de Godard și de „revoluționarii” anilor '60). Nefiind în aceeași categorie cu ”Pierrot le fou”, ”Week End” sau ”Le mépris”, ”Sympathy for the Devil” este totuși un film seducător, prin planurile lungi, neîntrerupte, de câteva minute bune, prin surprizele de pe coloana sonoră și prin finalul... suspendat.