The Congress
(Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)
Regia: Ari Folman
Cu: Robin Wright, Harvey Keitel, Danny Huston, Kodi Smit-McPhee, John Hamm, Paul Giamatti
Rating: 4.5/5
”The Congress” este un film pe care îmi este ușor să îl ador. Este compus din atâtea elemente care mă atrag încât nu cred că voi reuși să le enumăr pe toate în acest scurt post. Dar fiindcă trebuie să încep de undeva, cel mai potrivit este să încep cu regizorul - israelianul Ari Folman, realizatorul unuia dintre filmele mele preferate ale noului mileniu, documentarul animat ”Waltz with Bashir”. Apoi, ar fi distribuția, care include doi actori excelenți pe care îi vedem mult prea rar în ultima vreme (cel puțin pe marele ecran), Robin Wright și Harvey Keitel, dar și pe Paul Giamatti, pe care l-am văzut în trei filme doar de când a început 2014 (cel de față, 12 Years a Slave și Saving Mr. Banks). Dar cu siguranță cel mai apetisant aspect al filmului este melanjul de genuri, stiluri și teme abordate, respectând în același timp tradiția science-fiction, cea a animației de autor, dar și croindu-și o cale proprie, pe care nu a mai umblat nimeni până acum.
Prima parte a filmului, live action, este un lung prolog (vreo 40 de minute, cred) care se petrece în viitorul nu foarte îndepărtat. Filmul se deschide cu un prim-plan devastator, în care actrița Robin Wright (jucându-se pe ea însăși) primește de la impresarul său (Keitel) vestea că urmează să i se facă ultima ofertă pe care o va primi ca actriță. Este vorba despre digitalizarea ei - Robin va fi scanată din cap până în picioare, toate emoțiile i se vor înregistra într-un computer, care va asambla apoi o Robin Wright virtuală pe care studiourile o vor putea folosi pentru orice proiect își doresc, ocolind astfel capriciile „originalului”. Motivele pentru care ea acceptă acest lucru sunt multiple, dar factorul hotărâtor este că vrea să își dedice timpul fiului său, Aaron, care își pierde treptat văzul și auzul. A doua parte a filmului, mai amplă, bazată pe o nuvelă de Stanislaw Lem, este animată și reprezintă o superbă narațiune SF, mult prea complexă pentru a putea fi povestită. Cu această ocazia, Folman dă testul talentului și imaginației, pe care îl trece cu brio.
O mare parte din ceea ce se întâmplă în ”The Congress” vorbește de viitorul cinematografiei (și, în sens mai larg, despre viitorul artei și al experiențelor senzoriale). Această temă este enunțată încă din primele scene, în care doctorul lui Aaron face o analogie între modul în care acesta vede lumea cu modul în care, în viitor, oamenii vor fi capabili să-și construiască propriile „filme”. În a doua parte a filmului, această ideea își găsește o reprezentare de-a dreptul grotească - nu doar că toți marii actori ai prezentului au fost digitalizați, dar cu ajutorul unor chimicale, oamenii își alterează percepțiile și ajung să trăiască într-o lume fantastică, în care pot fi tot ce își doresc, luând parte la ceea ce este denumit, spot-on!, „petrecerea chimică”. Pe parcurs, sunt posibile o grămadă de asocieri cinematografice. Dincolo de evidentele trimiteri la Kubrick (până și din Barry Lyndon este împrumutat un trio de Schubert) și alte filme din canonul SF (Solaris, Blade Runner etc.), trebuie menționate două filme ceva mai recente, ”S1m0ne” (regia Andrew Niccol), în care regizorul Al Pacino regiza o actriță virtuală și ”Antiviral”, debutul lui Brandon Cronenberg, care examinează posibilul viitor sumbru al obsesiei pe care o avem cu viața privată a celebrităților.
În tot acest vârtej al imaginilor, în timp ce încercăm să descifrăm ce se întâmplă și ce înseamnă tot ceea ce vedem, este uimitor cum Robin Wright (animată sau nu) reușește să ne atragă privirile. De la primul cadru, până la ultima secvență, în care aceasta retrăiește viața prin ochii fiului său, ceea ce se menține constant în această fantezie perversă este fascinația pe care ne-o provoacă acest personaj și dragostea pe care i-o poartă fiului său. Atât rolul, cât și interpretarea lui Wright confundă realitatea cu ficțiunea. Și nu se poate nega faptul că ea se expune în momentele în care vorbește despre o carieră ratată, despre o viață de familie tulburată și despre perspective neclare ale viitorului. Secvența scanării, superbă din toate punctele de vedere, este devastatoare pentru că pare reală. Chiar dacă Robin Wright nu este deloc atât de has been - tocmai a câștigat un Glob de Aur pentru ”House of Cards”, serial distribuit pe Internet (anticipând astfel și alte schimbări în obiceiurile publicului de cinema), în care îi dă replica lui Kevin Spacey. Mi-ar plăcea să o văd primind ceva statuete și pentru ”The Congress”, dar acest lucru nu o să se întâmple...
”The Congress” este un film pe care îmi este ușor să îl ador. Este compus din atâtea elemente care mă atrag încât nu cred că voi reuși să le enumăr pe toate în acest scurt post. Dar fiindcă trebuie să încep de undeva, cel mai potrivit este să încep cu regizorul - israelianul Ari Folman, realizatorul unuia dintre filmele mele preferate ale noului mileniu, documentarul animat ”Waltz with Bashir”. Apoi, ar fi distribuția, care include doi actori excelenți pe care îi vedem mult prea rar în ultima vreme (cel puțin pe marele ecran), Robin Wright și Harvey Keitel, dar și pe Paul Giamatti, pe care l-am văzut în trei filme doar de când a început 2014 (cel de față, 12 Years a Slave și Saving Mr. Banks). Dar cu siguranță cel mai apetisant aspect al filmului este melanjul de genuri, stiluri și teme abordate, respectând în același timp tradiția science-fiction, cea a animației de autor, dar și croindu-și o cale proprie, pe care nu a mai umblat nimeni până acum.
Prima parte a filmului, live action, este un lung prolog (vreo 40 de minute, cred) care se petrece în viitorul nu foarte îndepărtat. Filmul se deschide cu un prim-plan devastator, în care actrița Robin Wright (jucându-se pe ea însăși) primește de la impresarul său (Keitel) vestea că urmează să i se facă ultima ofertă pe care o va primi ca actriță. Este vorba despre digitalizarea ei - Robin va fi scanată din cap până în picioare, toate emoțiile i se vor înregistra într-un computer, care va asambla apoi o Robin Wright virtuală pe care studiourile o vor putea folosi pentru orice proiect își doresc, ocolind astfel capriciile „originalului”. Motivele pentru care ea acceptă acest lucru sunt multiple, dar factorul hotărâtor este că vrea să își dedice timpul fiului său, Aaron, care își pierde treptat văzul și auzul. A doua parte a filmului, mai amplă, bazată pe o nuvelă de Stanislaw Lem, este animată și reprezintă o superbă narațiune SF, mult prea complexă pentru a putea fi povestită. Cu această ocazia, Folman dă testul talentului și imaginației, pe care îl trece cu brio.
O mare parte din ceea ce se întâmplă în ”The Congress” vorbește de viitorul cinematografiei (și, în sens mai larg, despre viitorul artei și al experiențelor senzoriale). Această temă este enunțată încă din primele scene, în care doctorul lui Aaron face o analogie între modul în care acesta vede lumea cu modul în care, în viitor, oamenii vor fi capabili să-și construiască propriile „filme”. În a doua parte a filmului, această ideea își găsește o reprezentare de-a dreptul grotească - nu doar că toți marii actori ai prezentului au fost digitalizați, dar cu ajutorul unor chimicale, oamenii își alterează percepțiile și ajung să trăiască într-o lume fantastică, în care pot fi tot ce își doresc, luând parte la ceea ce este denumit, spot-on!, „petrecerea chimică”. Pe parcurs, sunt posibile o grămadă de asocieri cinematografice. Dincolo de evidentele trimiteri la Kubrick (până și din Barry Lyndon este împrumutat un trio de Schubert) și alte filme din canonul SF (Solaris, Blade Runner etc.), trebuie menționate două filme ceva mai recente, ”S1m0ne” (regia Andrew Niccol), în care regizorul Al Pacino regiza o actriță virtuală și ”Antiviral”, debutul lui Brandon Cronenberg, care examinează posibilul viitor sumbru al obsesiei pe care o avem cu viața privată a celebrităților.
În tot acest vârtej al imaginilor, în timp ce încercăm să descifrăm ce se întâmplă și ce înseamnă tot ceea ce vedem, este uimitor cum Robin Wright (animată sau nu) reușește să ne atragă privirile. De la primul cadru, până la ultima secvență, în care aceasta retrăiește viața prin ochii fiului său, ceea ce se menține constant în această fantezie perversă este fascinația pe care ne-o provoacă acest personaj și dragostea pe care i-o poartă fiului său. Atât rolul, cât și interpretarea lui Wright confundă realitatea cu ficțiunea. Și nu se poate nega faptul că ea se expune în momentele în care vorbește despre o carieră ratată, despre o viață de familie tulburată și despre perspective neclare ale viitorului. Secvența scanării, superbă din toate punctele de vedere, este devastatoare pentru că pare reală. Chiar dacă Robin Wright nu este deloc atât de has been - tocmai a câștigat un Glob de Aur pentru ”House of Cards”, serial distribuit pe Internet (anticipând astfel și alte schimbări în obiceiurile publicului de cinema), în care îi dă replica lui Kevin Spacey. Mi-ar plăcea să o văd primind ceva statuete și pentru ”The Congress”, dar acest lucru nu o să se întâmple...
Posts
