Pithy Reviews (10)

Short reviews of rare-ish movies, just to pass the time...

Utu (Geoff Murphy, 1984)

Part western, part ethnic cinema, part exploitation, part historical war epic, with hints to Shakespeare, the New Zealand film "Utu" is a quite odd, but very enjoyable piece.

Rating: 3.5 out of 5

Jesus of Montreal (Denys Arcand, 1989)

Biblical allegory, set in the world of French-Canadian theater. However, it does seem to be more a movie about the artistic corruption, as our "Jesus" is a young actor who refuses to compromise his integrity or accept censorship. Very impressive visuals, as well...

Rating: 4 out of 5

Deus e o Diabo na Terra do Sol (Glauber Rocha, 1964)

Also known as "White Devil, Black God", this is one of the most impressive film of the Cinema Novo movement, from one of its leading directors. An esoteric, mystical depiction of social unrest and religious practices in rural Brazil, it definitely should not be missed, even though it isn't exactly an easy watch.
Rating: 4 out of 5

Do the Right Thing (SUA, 1989)

Do the Right Thing

(SUA, 1989)

Regia și Scenariul: Spike Lee

Cu: Danny Aiello, Ossie Davis, Spike Lee, John Turturro, Samuel L. Jackson, Ruby Dee, Rosie Perez

Rating: 4.5/5

Este greu de crezut că ”Do the Right Thing” este un film vechi de peste 20 de ani. Spus așa, pare de-a dreptul arhaic, dar acest film - despre conflictul care izbucnește de nicăieri între proprietarii italieni ai unei pizzerii și locuitorii în special afro-americani ai cartierului în care acesta se găsește - este un film cu o problematică încă actuală (tensiuni rasiale etc.). Dar mai mult decât atât, filmul nu și-a pierdut din vitalitate și, datorită cuvintelor din scenariul lui Spike Lee și a regiei acestuia, pare să fii câștigat caracteristici eterne, nemuritoare.

Din punctul de vedere al punerii în scenă, aproape întreaga acțiune a filmului se petrece pe o singură stradă, iar aparatul de filmat își urmărește personajele de-a lungul acesteia în impresionante plonjeuri și tracking-uri, unele dintre acestea începând în interiorul unor locuințe, pentru ca apoi să coboară în mijlocul străzii. Spike Lee dozează inteligent unghiurile de filmare, prim-planurile, precum și modul în care sunt folosite decorurile și luminile (interiorul pizzeriei, loc de întâlnire a prejudecăților, alte interioare întunecoase, în care lumina de afară este întreruptă de aripile ventilatoarelor, seria de scări care reprezintă intrări în clădirile de apartamente, fațada roșie a clădirii în fața căreia trei bătrâni filosofează etc.) Când lucrurile devin mai tensionate (sau, uneori, ca să anticipeze evoluția faptelor), Lee înclină aparatul de filmat aproape la 45 de grade sau își filmează actorii adresându-se direct camerei.

Toată mizanscena amintește de un imens spectacol de teatru sau, mai degrabă, de o adevărată operă de stradă. În bogatul soundtrack al filmului, unele dintre motivele muzicale amintesc, de exemplu, de melodii ”Porgy și Bess” (”Summertime” cel mai adesea, având în vedere că ne aflăm într-o vară caniculară). Mai mult, anumite momente au un feeling de ”West Side Story”, dar filmul de care ”Do the Right Thing” îmi amintește cel mai mult - deși nu cred că este într-adevăr o sursă de inspirație - este ”Street Scene”, de King Vidor, din 1931, un film care se petrece și el în totalitate pe un trotuar urban, în fața unei clădiri de apartamente în care locuiesc mai multe persoane și toate dramele acestora. ”Street Scene” nu atinge probleme rasiale, dar vorbește despre efectele intoleranței, despre problemele imigranților și despre situația membrilor mai puțin norocoși ai societății.

Scena mea preferată din ”Do the Right Thing” este înspre finalul filmului. În mijlocul revoltei, când lucrurile stau să explodeze, Spike Lee, în rolul său ca Mookie, un angajat al italienilor cu pizzeria, ia un coș de gunoi, îl golește apoi îl aruncă în geamul pizzerie, strigând ”HATE!” Această scenă frapează pentru că Mookie era, până atunci, un personaj benign, mai degrabă leneș decât prejudiciat, dar acest moment pare să sugereze că ura și dorința de răzbunare pot fi trezite în fiecare dintre noi la aplicarea celui mai slab catalizator. Mai mult de atât, însă, eu cred că în această scenă Spike Lee iese din personaj și își acceptă partea sa de vină pentru toată ura care exista (și încă există) între albi, negri, asiatici etc. etc. etc.

Mystery Train (SUA, 1989)

Mystery Train

(SUA, 1989)

Regia: Jim Jarmusch

Cu: Masatoshi Nagase, Youki Kudoh, Nicoletta Braschi, Steve Buscemi, Screamin' Jay Hawkins.

Rating: 4/5

Trei povești diferite converg înspre un hotel din Memphis, Tennessee în aceeași noapte. ”Far From Yokohama”: un cuplu de tineri japonezi veniți să viziteze locuri din America care au marcat istoria rock-'n-roll-ului. ”A Ghost”: o italiană care urmează să-și transporte a doua zi soțul mort în Italia este nevoită să împartă o cameră cu o localnică vorbăreață. ”Lost in Space”: trei bărbați nevoiți să fugă de lege au nevoie de o ascunzătoare.

 

Nu există un liant foarte puternic între toate aceste povești. În fiecare dintre ele apar însă un portret al lui Elvis (Prestley) și cei doi angajați ai hotelului, interpretați de bluesman-ul Screamin' Jay Hawkins și Cinqué Lee, care au câteva schimburi de replici foarte amuzante în doi. Acestora li se mai adaugă vocea lui Tom Waits, care se aude în fiecare poveste ca DJ al radio-ului local. În rest, deși unele personaje din diferite povești se cunosc, tematic ceva trei povești nu au nimic în comun. În schimb, ele par să urmeze un tipar structural (rătăcire prin oraș, cazare la hotel, moment climactic - mai mult sau mai puțin - în camera de hotel, iar a doua zi viața o ia de la capăt), iar tonul peliculei este unitar.

Sigur, Jarmusch a făcut și filme mai bune și filme mai interesante. Dar ”Mystery Train” te invită să te lași vrăjit de atmosfera Memphis-ului, de întâlnirile cu personaje stranii pe care le propune și de coloana sonoră care abundă în clasice ale rock-'n-roll-ului timpuriu.

Przesluchanie (Polonia, 1989)

Przesluchanie

(Polonia, 1989)

Regia: Ryszard Bugajski

Cu: Krystyna Janda, Adam Ferency

Rating: 4/5

Krystyna Janda este o mare actriță. Într-o carieră de peste 30 de ani (până acum), ea a lucrat cu Wajda și Kieslowski, a apărut alături de Klaus Maria Brandauer în „Mephisto”, (mega-)co-producția regizată de Istvan Szabo, iar cele mai recente filme ale sale sunt tragi-comedia ”Rewers” (aflată în competiție la TIFF 2010) și ”Tartarak”, cel mai recent film al lui Andrzej Wajda, o operă foarte personală atât pentru realizator cât și pentru interpretă. Pentru acest ”Przesluchanie”/„Interogatoriu”, Krystyna Janda a câștigat premiul de interpretare la Cannes.

Suntem în Polonia, 1951. Sărbătoarea a 34 de ani de la Revoluția din Octombrie. Tonia (Krystyna Janda) este o artistă de cabaret. După spectacolul aniversar, se ceartă cu soțul ei, iar apoi pleacă în oraș să bea cu doi oameni necunoscuți. Se va trezi arestată și reținută fără a-i fi aduse acuzații clare și supusă unor serii de interviuri violente, în care este forțată să recunoască fapte pe care nu le-a comis.

Filmul are și în viața reală o poveste interesantă. Produs de fapt în 1982, filmul a fost interzis de comuniști și timp de 7 ani a fost disponibil numai sub formă de VHS-uri piratate, la realizarea cărora a participat chiar regizorului Ryszard Bugajski. Într-adevăr, filmul este atât de înverșunat împotriva sistemului (chiar dacă plasează acțiune cu 30 de ani în urmă), încât nu mă miră că a fost interzis, ci că realizatorii au fost lăsați să-l facă sau că nu a fost distrus imediat după terminare. Brutalitatea autorităților frapează încă de la prima scenă, aducerea unei Tonie aproape leșinată de băutură în arest, care este efectivă filmată ca un viol. Succesiunea de interogatorii o supun pe Tonia la din ce în ce mai multe umilințe, dintre care cea mai impresionantă este scena dușului, în care Tonia este închisă într-o cușcă în care curge în continuu apă. Sadismul ofițerilor, modul arbitrar în care își selectează victimele, folosirea ideologiei ca pretext pentru torturi - toate acestea sunt prezentate grafic, nu sunt reduse la nivel de insinuări. În final, putem doar presupune cât timp a petrecut Tonia în închisoare. Relația acesteia cu colegele de celulă și cu unul dintre ofițerii responsabili de cazul ei devin din ce în ce mai complicate odată cu trecerea timpului.
 

Regizorul reușește să ofere un portrer realist al închisorilor într-un regim totalitar, fără să se zgârcească în a prezenta detalii neplăcute. În interiorul celulei, pe care Tonia o împarte cu alte 4 femei, filmează adeseori din mână, accentuând senzația de spațiu claustrofobic. Alte două secvențe filmate din mână se remarcă înspre finalul filmului: vizita pe care ofițerul i-o face Toniei la spitalul în care aceasta a fost mutată la un moment dat și sinuciderea acestuia.

Însă, în ciuda calității regiei (și oarecum în ciuda unui scenariu care invită la redundanță), interpretarea excelentă a Krystynei Janda este punctul în jurul căruia gravitează întreaga peliculă. Ea întruchipează perfect acestă femeie, a cărui stil de viață liber este întrerupt de acestă intruziune perversă (căci interogatoriile servesc mai mult ca metode prin care anchetatorii își pot elibera fanteziile reprimate), dar ea își păstrează hotărârea de a nu ceda presiunilor și refuză să semneze mărturii mincinoase, pregătite de dinainte de torționarii ei, cu riscul de a-și pierde propria umanitate.