Oscar Docs 2015

Față de alți ani, anul acesta nu e chiar un dezastru total. Deși sunt două excluderi oarecum surprinzătoare, ”Jodorowsky's Dune” și ”Life Itself”, amândouă documentare despre cinema. I guess AMPAS voters don't like movies...

”Finding Vivian Maier”

Despre Finding Vivian Maier (regia John Maloof & Charlie Siskel) am mai scris aici. Este vorba despre crowd-pleaser destul de competent realizat, care retrasează viața personajului său titular, o dădacă cu personalitate borderline ale cărei impresionante fotografii stradale au fost descoperite post-mortem abandonate într-un depozit. În contra-partidă, membrii Academiei au nominalizat Salt of the Earth, un documentar co-regizat de Wim Wenders și Juliano Ribeiro Salgado despre tatăl acestuia din urmă, recunoscutul fotograf Sebastião Salgado. Prima jumătate a filmului ne deprimă luând unul după altul războaiele, genocidurile și calamitățile pe care Salgado le-a surprins de-a lungul carierei. Povara acestora l-au determinat pe Salgado însuși să își întrerupă activitatea și să se dedice ecologiei și fotografiilor cu subiecte din natură. Filmul se termină astfel într-o notă optimistă, garantând astfel nominalizarea. Este a treia nominalizare la Oscar pentru Wim Wenders, toate trei în aceeași categorie (tot e mai bine decât în cazul lui Herzog).

Veriga slabă a acestor nominalizări este Virunga (Orlando von Einsiedel), un documentar-activist care avertizează asupra pericolelor la care se expune parcul național eponim din Congo - sanctuar al gorilelor de munte, printre multe alte specii de faună și floră - odată ce o companie britanică a primit drepturile de exploatare a petrolului pe teritoriul parcului. Astfel de filme au avut succes în anii trecuți - The Cove fiind un caz notabil. ”Virunga”, însă, se rezumă la un narativ destul de simplist, punând în opoziție clară, pe de o parte, paznicii parcului, băștinașii și o tânără jurnalistă franceză și, de cealaltă parte, compania petrolieră, guvernul congolez corupt și rebelii. Subtilitățile și complexitatea multiplelor conflicte cu care regiunea se confruntă nu sunt explicate și par că nu sunt nici înțelese. Dintre cele trei-patru personaje principale care sunt urmărite pe parcursul filmului, șeful rangerilor și jurnalista sunt albi, pozând în eroi, iar principalul personaj negativ, un reprezentant al companiei petroliere, nu este filmat decât cu camera ascunsă. Și să nu uităm de recursul la tehnici de manipulare ieftină - precum juxtapunerea unui asalt al rebelilor cu moartea unei gorile adolescente din sanctuar, fără nicio legătură. 

Trofeul va fi cel mai probabil câștigat de Citizenfour (Laura Poitras), cronică a celor câteva zile în care Edward Snowden a dat liber la secrete câtorva jurnaliști într-un hotel din Hong-Kong. Sigur, este exasperant de one-sided, dar reușita acestui film este că ți-l revelează pe Edward Snowden dincolo de acea still photo care este atașată fiecărui articol despre el. Da, este regretabil că niciunul dintre jurnaliștii din acea cameră de hotel nu îi pune vreo întrebare sau nu se îndoiește de nici măcar una dintre afirmațiile acestuia și din păcate filmul nu prezintă dovezile efective, dar am impresia că nu acesta a fost scopul. Subiectul lui ”Citizenfour” este Snowden însuși, nu dezvăluirile acestuia. Și trebuie să recunosc că portretul pe care Poitras i-l face, așa oligo-dimensional cum este, reușește să fie convingător. Iar dacă se întreabă cineva, aș prefera ca guvernele să nu stocheze date despre toate activitățile tuturor numai pentru că pot face acest lucru...

”Citizenfour”

Și, în final, Last Days in Vietnam (Rory Kennedy) îmbină mărturii la prima mână și imagini de arhivă pentru a povesti ultimele zile ale prezenței americane în Vietnam în aprilie 1975 și în special ultimele 24 de ore, care au văzut o uriașă operațiune de evacuare a americanilor din Saigon, dar și de „extragere” a unui număr semnificativ de vietnamezi ale căror vieți erau în pericol odată cu apropierea armatei comuniste. Foarte bine documentat și derulându-se cu intensitatea unui thriller, ”Last Days in Vietnam” ne prezintă un moment al istoriei care ne este mai puțin cunoscut, în special celor ca mine, care cunosc războiul din Vietnam mai degrabă din filme. Dacă aș avea un vot, probabil i l-aș acorda.

”Last Days in Vietnam”

Vezi și: Oscar Docs 2014

La limita de jos a cerului (România/Moldova, 2013)

La limita de jos a cerului

(România/Moldova, 2013)

Regia: Igor Cobileanski

Cu: Igor Babiac, Ela Ionescu, Sergiu Voloc

Rating: 2.5/5

Într-unul dintre cele mai dezolante peisaje urbane puse pe peliculă, tânărul Viorel (Babiac) duce o existență fără prea multe orizonturi. Își ocupă timpul în principal livrând droguri direct în poșta clienților sau ajutându-l pe cu-dealer-ul său, Gâscă (Voloc), să-și împlinească visul de a zbura cu deltaplanul. Mai avem o mamă stereotipă, un best friend al tatălui decedat care vrea să-l așeze pe calea cea dreaptă și o „clientă” de care se îndrăgostește (Ela Ionescu), cam out of his league și posibil duplicitară. Cam acestea sunt coordonatele primului lungmetraj cinematografic al lui Igor Cobileanski, regizor moldovean în căutarea unei voci proprii. 

Geneza filmului este într-un scenariu scris de Corneliu Porumboiu, pe care acesta nu l-a mai ecranizat. Nu știu în ce stadiu a lăsat Porumboiu scenariul, dar cel pe care Cobileanski l-a filmat este destul de schematic. Personajul principal este supus unei serii de dileme - ce drum să urmeze în viață, cel al părinților, care i-a adus în sărăcie sau cel al traficanților, mai periculos, dar cu promisiuni de îmbogățire rapidă? e ok să te dai la fosta amantă a unui mafiot, care în prezent se întreține cu polițistul care l-a înfundat pe acesta? merită să devii turnător și să-i pui viața celui mai bun prieten în pericol pentru a îndepărta un rival în dragoste? Toate acestea sunt de-abia formulate, iar personajul nu este pus față în față cu consecințele deciziilor pe care le ia. Un regizor-scenarist mai abil ar fi știut probabil să dezvolte aceste situații. Exemplul cel mai la îndemână este Porumboiu și al său „Polițist, adjectiv” - fără a intra prea mult în detalii, comparația merită făcută numai pentru a vedea cum aproape fiecare scenă pune în discuție o fațetă a problemei. Cobileanski nu are prea multe idei, iar filmul său, deși plăcut ochiului (imaginea este semnată de Oleg Mutu) și corect din multe puncte de vedere, arată „neterminat”. Precum încercările icariene ratate ale personajelor sale principale de a evada din realitatea sordidă, „La limita de jos a cerului” exprimă incapacitatea realizatorului de a se desprinde de programatica unui neorealism moralizator. 

Lore (Germania/Australia/UK, 2012)

Lore

(Germania/Australia/UK, 2012)

Regia: Cate Shortland

Cu: Saskia Rosendahl, Nele Trebs, Ursina Lardi

Rating: 3/5

Săptămâna trecută scriam despre ”Byzantium”, cel mai recent film al lui Neil Jordan, și menționam în trecere cel mai reușit film al său (după părerea mea), ”The Company of Wolves”, o reimaginare a poveștii Scufiței Roșii. Ei bine, nu a trecut prea multă vreme până când să apară un alt film care să mă facă să mă gândesc la povestea fraților Grimm, unul care de data aceasta debutează chiar în tărâmul care a dat naștere folclorului și imaginarului popularizat de aceștia - Munții Pădurea Neagră. Încă din titlu suntem invitați la o interpretare mitică a poveștii pe care urmează să o urmărim (Lore - numele personajului principal, dar și, în engleză, folclor, înțelepciune tradițională). Lore este un altfel de Scufița Roșie. Noi o cunoaște ca adolescentă naivă, în 1945. Părinții ei naziști sunt arestați, iar ea trebuie să își conducă cei patru frați și surori mai mici până la casa bunicii, care locuiește undeva departe, în Nord. Pe drum apare și „lupul”, în haine de oaie, evident.

Interesant cum o regizoare australiană s-a „rătăcit” tocmai într-o astfel de lume. M-a dus cu gândul la ”Katalin Varga”, filmul făcut de Peter Strickland în Transilvania, la fel de atmosferic, la fel de fascinat de un spațiu sălbatic, propice poveștilor. În cazul lui Shortland, trebuie să recunosc că nu sunt sigur ce a vrut să facă din acest film. Pe de o parte, se încearcă o radiografie a poporului german imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, încă fascinați de fantasma Fuhrer-ului, convinsă că „victoria finală” este aproape și că istoria îi va îndreptăți. Dar nu e nimic mai profund de atât și cu siguranță scenariul se rezumă la observații - nu dezvoltă personaje interesante precum bătrâna dementă al cărei soț s-a sinucis sau tânărul care umblă cu actele unui evreu mort. Pe de altă parte, avem - așa cum se obișnuiește - trezirea sexuală a fetei. Iar în acest din urmă caz, încercările lui Shortland cam eșuează, de ca și cum nu ar ști să pună așa ceva pe ecran. Să reținem, totuși, ultimele două scene ale filmului, prima în care Lore se răzvrătește împotriva rigidității generației anterioare și a doua în care își distruge figurinele de porțelan, semnalând sfârșitul inocenței.

Abundă, pe parcursul celor 110 minute ale filmului, imagini cu peisaje, vegetație unduindu-se în vânt, melci târându-se prin iarbă și alte viețuitoare minuscule. Alături de coloana sonoră bogată, dar lirică, aceste imagini construiesc atmosfera unică a filmului, dar îl și împovărează și, în mod straniu, împiedică dezvoltarea unor scene care ar fi putut avea mai mult impact. La cum ne este prezentat filmul, se puteau tăia lejer 30 de minute din el și să nu se piardă nimic din scenariu. Acesta nu este neapărat un lucru rău, dar în cazul lui ”Lore” am simțit că lipsește ceva. Poate un personaj mai bine conturat, poate o perspectivă mai clară din partea regizoarei. Trebuie menționat că filmul este o ecranizare și că cel puțin mie (care nu am citit cartea) mi s-a părut că ceva s-a pierdut în momentul adaptării.

Lincoln (SUA, 2012)

Lincoln

(SUA, 2012)

Regia: Steven Spielberg

Cu: Daniel Day-Lewis, Tommy Lee Jones, Sally Field, Joseph Gordon-Levitt, James Spader, David Strathairn

Rating: 4/5

Spielberg, maestru al cinematografului populist american, alternează de peste 20 de ani blockbustere mai puțin „serioase” cu filme istorice cu greutate și gravitate. Ne-a oferit capodopere și rateuri în ambele genuri. Ultimul său film „important”, care a adunat 12 nominalizări la Oscar-urile care se vor decerna peste vreo 3 săptămâni, ”Lincoln”, este de fapt două filme într-unul singur. Primul este un portret al omului Abraham Lincoln, privit în numeroase ipostaze (președinte, soț, tată, conducător al forțelor armate, manipulator, depresiv, îmbătrânit etc.), care ne este relevat de interpretarea fără cusur a lui Daniel Day-Lewis. Al doilea film este povestea lunii ianuarie a anului 1865, în care un Congres dominat de Republicani (dar nu cu cele două treimi necesare) încearcă să treacă al 13-lea amendament al Constituției, care urma să interzică sclavia.

Cred că nu este exagerat să zic că dimensiunile lui ”Lincoln” îl pot compara cu una dintre tragediile istorice ale lui Shakespeare. Dezbaterile pe măsuri legislative, comploturile, uneltirile pe sub masă par uneori desprinse din ”Iulius Caesar” sau ”Henry V”. Asemănările continuă. Eroul este charismatic, dar complex și abătut de multe necazuri, iar în plus are și darul povestirii, pretext pentru câteva monologuri mai mult sau mai puțin alegorice. Intervalului relativ scurt de timp care este prezentat i se opune esențialitatea amendamentului care urmează să fie votat, de importanță capitală și universală. Există până și trei personaje care fac mai degrabă comic relief, acei oameni din umbră care încearcă să „convertească” membri ai partidului Democrat în tabăra lui Lincoln, pe numele lor Bilbo, Latham si Schell. Dacă nu aș ști că sunt personaje istorice, aș zice că au fost special inventate ca omagiu trioului care îl însoțea pe Prințul Hal - Peto, Bardolph și Poins, comparație care devine și mai evidentă în scena în care Lincoln îi cunoaște pe aceștia și îl citează pe Falstaff din ”Henry IV”. Toate acestea fiind zise, îmi pot ușor imagina o versiune teatrală a lui ”Lincoln” și îmi închipui că scenariul (excelent, de altfel) al lui Tony Kushner nu ar trebui să sufere modificări foarte mari în această tranziție.

Ceea ce nu înseamnă că ”Lincoln” nu are calități filmice. E drept că Spielberg temperează efectele de genul desaturării imaginii (ca în ”Saving Private Ryan”) și nu apelează la alb-negru cu tușe roșii (ca în ”Schindler's List”) sau la un stil aproape documentar (ca în prologul lui ”Munich”). Însă alături de echipa sa fidelă (Janusz Kaminski operator, Michael Kahn editor etc.), nu pare să îi lipsească flerul în a poziționa camera și a tăia exact acolo unde trebuie. Mișcările de aparat sunt lente și subtile, ceea ce permite ca poveștile lui Lincoln sau chiar dialoguri întregi să fie cuprinse într-un singur cadru, care uneori alunecă încet de la close-up la plan de ansamblu (sau invers). Dacă în ”War Horse” războiul era stilizat și filtrat prin omagiul pe care Spielberg îl aducea Hollywood-ului clasic, lui John Ford și lui Selznick, aici primează realismul (sau, mai bine zis, verosimilul). Lumina, costumele și decorurile sunt astfel puse în scenă încât să recreeze cât mai fidel viața din timpul Războiului Civil American. 

Realizatorul lui ”Lincoln” este un Democrat înrăit, care își propune, cu acest film, mai mult decât un simplu portret istoric al celui mai admirat președinte american. Mai important pare să fie examinarea modului în care funcționează politica și democrația Congresului SUA, care opune nu doar două partide cu ideologii diferite, dar și diferite facțiuni în interiorul acestor partide. Se discută mult în acest film despre Republicani conservatori (cum e Preston Blair), radicali (cum e Thaddeus Stevens, rol destinat să îi aducă lui Tommy Lee Jones al doilea Oscar pentru actor în rol secundar) și moderați (cum pare să fie Lincoln). Aceste diferențe de nuanțe există și astăzi, într-o vreme în care discursul politic încearcă să polarizeze cele două partide și să elimine moderații din fiecare. Cu atât mai important este filmul în ziua de astăzi, în care lucrurile par să stea exact pe dos, în ceea ce îi privește pe Republicani și Democrați. Ciclicitatea istoriei, bătăliile grele duse de fiecare dată când o lege importantă trebuie adoptată pentru a face dreptate și paradoxala credință oarbă în Democrație - acestea sunt temele pe care le investighează Spielberg în ”Lincoln”.

The Last Stand (SUA, 2013)

The Last Stand

(SUA, 2013)

Regia: Kim Jee-woon

Cu: Arnold Schwarzenegger, Forest Whitaker, Johnny Knoxville, Luis Guzmán

Rating: 2.5/5

Coreenii cuceresc Hollywood-ul! Înainte ca Park Chan-wook să ne delecteze (sperăm) hitchcock-ian în ”Stoker”, iar Bong Joon-ho să ne arate ce e de fapt un ”Snowpiercer”, Kim Jee-woon (”A Tale of Two Sisters”, ”I Saw the Devil”) ne tratează cu un film de comandă: revenirea lui Arnie în ”The Last Stand”, un fel de ”Rio Bravo” updatat, stylish și fără pretenții. Acțiunea se petrece într-un orășel de la granița dintre SUA și Mexic, unde șeriful Arnie și echipa sa trebuie să oprească un șef de cartel evadat din închisoare care vrea să își croiască drum south of the border, într-un bolid care merge cu peste 300km/h și ajutat de o adevărată armată.

”The Last Stand” probabil că îi va mulțumi pe fanii care vor aprecia superficialitatea filmului și eficiența cu care acesta, în ultimele 30-40 de minute, înlănțuie secvențele de acțiune, piperate cu violență gratuită, un pic de romance și ceva comedie ușoară. Arnold are câteva one-liners care nu lasă chiar aceeași impresie asupra spectatorului ca ”I'll be back” sau ”Hasta la vista!”, însă există o replică surprinzătoare și perfect redată de Schwarzenneger, adresată direct personajului negativ: You make us immigrants look bad! Per ansamblu, ”The Last Stand” pare un exploitation din anii '70 filmat ca un film coreean cu gangsteri. Nu este un film al vremii și locului în care se petrece acțiunea, iar Kom Jee-woon cred că a fost conștient de acest lucru, ceea ce explică încercările de a-l face să pară cât mai mult ca un throwback înspre filmele mai vechi ale lui Arnie, însă fără să își nege câteva demonstrații de virtuozitate coreeană - de exemplu, urmărirea și pânda celor două Chevy-uri în lanul de porumb este atât de eficientă încât te face să uiți cât de mult product placement este pe ecran.

Laurence Anyways (Canada/Franța, 2012)

Laurence Anyways

(Canada/Franța, 2012)

Regia: Xavier Dolan

Cu: Melvil Poupaud, Suzanne Clément, Nathalie Baye, Monia Chokri

Rating: 4/5

Xavier Dolan s-a impus, la nici 24 de ani, drept unul dintre cei mai distinctivi cineaști ai momentului, datorită subiectelor pe care le abordează și stilului flamboaiant, cu o cromatică bogată și ruperi de ritm în narațiune. Mi-am exprimat deja admirația pentru cel de-al doilea său film, „Les amours imaginaires”, când l-am văzut la TIFF în 2011. Din punct de vedere artistic, „Laurence Anyways” vine în continuarea filmului său precedent, consolidând experimentele sale estetice, dar în același timp este mult mai „grandios”: la o durată de 2 ore și 40 de minute își propune să acopere o relație care, on and off, se va întinde pe durata unei întregi decade (anii '90, care se pare că au devenit destul de retro cât să fie vintage și să poată intra în arsenalul kitsch al imaginilor lui Dolan). Povestea de dragoste nu este nici ea una oarecare: ea începe în momentul în care Laurence (Melvil Poupard) - un poet cu un oarecare succes - îi destăinuie iubitei sale Frédérique (Suzanne Clément) cu care are o relație deja de 2 ani că își dorește să devină femeie. 

Chiar dacă durata filmului pare imposibilă, cred că este totuși justificată de ambiția de a prezenta o astfel de relație. Cred că Dolan și-a conceput filmul gândindu-se la unele dintre acele mari creații franțuzești, precum „La maman et la putain” (Jean Eustache) sau „Les amants réguliers” (Philippe Garrel), care necesită un pic de timp și cer răbdare din partea spectatorului pentru a-și duce la îndeplinire intențiile. Aș spune că stilul tânărului regizor canadian este ceva mai potrivit pentru astfel de abordări, pentru că are grijă să nu ne plictisească: slow-motion-uri muzicale, flash-forward-uri, erupții de culori sau chiar mișcări surprinzătoare de aparat - toate acestea au rolul de a menține atenția spectatorului. De asemenea, nu este preocupat de realism: un bal mascat din industria cinematografică este prezentat ca o adunarea grotească, în mijlocul căreia Fred este rotită in thin air pentru a fi admirată de ceilalți invitați, iar mai târziu, într-un moment de regăsire, cei doi amanți sunt „asaltați” de o ploaie de haine colorate (evident, tot în slow-motion)

Cele două personaje evoluează în direcții total opuse. Ultima lor întâlnire are loc la vreo trei ani după ce relația a fost întreruptă definitiv. Transformarea lui Laurence a devenit completă (inclusiv din punct de vedere anatomic, putem bănui), în timp ce destinul lui Fred a fost mult mai convențional: odată abandonată viața boemă și look-ul à la Helena Bonham Carter, ea se căsătorește cu un afacerist, are un copil și chiar reușește să divorțeze. În această secvență, Dolan - ale cărui simpatie se îndreaptă înspre Laurence, evident - nu își judecă personajele și nu o demonizează, nici victimizează pe Fred, ci își lasă personajele să se despartă fără cuvinte, într-o „ploaie” de frunze uscate răscolite în afara cafenelei din care aceștia ies, separat, pe uși diferite. Din punctul meu de vedere, filmele lui Xavier Dolan se înscriu undeva între arthouse-ul european (el fiind canadian), queer cinema-ul underground și melodrama romantică hollywood-iană. It's a nice place to be!

Life of Pi (SUA/China, 2012)

Life of Pi

(SUA/China, 2012)

Regia: Ang Lee

Cu: Suraj Sharma, Irrfan Khan, Adil Hussain, Tabu, Rafe Spall, Gérard Depardieu

Rating: 3.5/5

”Life of Pi” este o nouă încercare de a credibiliza tehnologia 3D ca fiind un mijloc artistic valoros, cu aplicație în cinemaul de artă și nu doar ca momeală lansată publicului de blockbustere. Povestea pe care Ang Lee a ales-o pentru a experimenta cu 3D-ul este preluată din romanul omonim al lui Yann Martel, despre un tânăr indian în derivă pe ocean alături de un tigru. După un început slab - o lungă expozițiune plină de pilde, filmul își regăsește suflul odată cu excelenta secvență a naufragiului. Ulterior, zilele petrecute de Pi în compania tigrului se succed în secvențe de o extraordinară frumusețeși inventivitate vizuală, care nu pot fi descrise în cuvinte și care fac mai mult decât să compenseze pentru un scenariu slăbuț. 

Vestea cea bună este că 3D-ul funcționează de data aceasta, mai mult decât în cazul lui ”Avatar”, ”Hugo” sau ”Cave of Forgotten Dreams”. Ang Lee și directorul său de imagine Claudio Miranda impresionează nu prin uriașe secvențe de acțiune, ci prin exploatarea relațiilor spațiale dintre diferite obiecte și personaje. Pe lângă secvența naufragiului, mai trebuie amintite atacul peștilor zburători (moment în care Lee schimbă formatul de la 1.85 : 1 la 2.35 : 1) și cea de-a doua furtună prin care trec cei doi eroi ai poveștii (secvență în care trecem de la un show de efecte special în exterior la close-up-uri cu Pi și tigrul ascunși sub prelata bărcii de salvare. Bineînțeles, aportul CGI este considerabil, de la animalele digitale (care însă te-ar putea păcăli că sunt reale în multe scene) până la două-trei secvențe pur digitale, cea mai frumoasă (și cea mai importantă) dintre ele fiind cea în care Pi are o viziune prin ochii tigrului.

Finalul este un punct mare minus al filmului. Explicația alternativă pe care Pi o oferă pentru ceea ce s-a întâmplat strică metafora centrală a filmului (omul și tigrul captivi pe ocean). Povestea nu avea nevoie să fie explicată în acest fel, iar chiar dacă păcatul este deja în cartea după care filmul este bazat, Ang Lee mai păcătuiește în plus, lăsându-l pe Pi să ne povestească în cuvinte, fără să recurgă la niciun „ajutor” vizual. Sigur, se poate vorbi aici despre ce înseamnă să fii un bun povestitor, despre valoarea invenției asupra adevărului și așa mai departe, dar Lee nu se angajează în această direcție și doar filmează sec, în cinci minute, o parte din carte care probabil nu i-a plăcut foarte mult. E evident că ce l-a fascinant este această odisee pe mare a unui bărbat în devenire alături de un tigru - așa că de ce să nu filmeze doar această parte? Totuși, în ciuda acestor probleme, ”Life of Pi” merită văzut pentru că ne arătă cele mai frumoase imagini ale anului. Dar nu sunt sigur că acestea sunt de ajuns pentru a-i câștiga un loc în Top Ten-ul pe care îl voi compila peste aproximativ 1 săptămână.

Looper (SUA/China, 2012)

Looper
(SUA/China, 2012)

 

Regia: Rian Johnson

Cu: Joseph Gordon-Levitt, Emily Blunt, Paul Dano

Rating: 3/5

”Looper” e mai mult o reproducere a momente celebre/esențiale din filmele science-fiction ale ultimilor 30 de ani decât un film de sine stătător. De la ”Blade Runner” la ”The Adjustment Bureau”, trecând prin ”Terminator”, ”Twelve Monkeys” sau ”The Matrix” (plus un împrumut horror din ”The Omen”), filmul lui Rian Johnson nu trebuie să facă mai mult decât să reflecte aceste filme. Principala momeală pentru public este premisa: Joseph Gordon-Levitt este Joe, un asasin din mijlocul secolului XXI care ucide oameni trimiși din viitor pentru a fi asasinați, totul luând o turnură proastă când cel pe care trebuie să-l ucidă este chiar viitorul său self, interpretat de Bruce Willis.

Timpul din ”Looper” este maleabil. Nu există un viitor absolut, inevitabil, iar acțiuni din trecut/prezent pot modifica viitorul în timp real. Acesta este cel mai fascinant lucru la ”Looper” - posibilitatea de a exista un număr infinit de viitoruri posibile. Din păcate, acest fir nu este exploatat până la capăt, Johnson & co. oferindu-ne doar două-trei posibile scenarii. Până și premisa confruntării dintre cei doi Joe se dovedește a fi prea slabă pentru a putea susține narațiunea acestui film, astfel încât a două jumătate a filmului devine mai degrabă o dramă romantică, o dată cu introducerea personajului jucat de Emily Blunt, tonul devenind mult mai intim, mai personal în secvențele pe care aceasta le are alături de Gordon-Levitt sau de Pierce Gagnon, care îl interpretează pe sinistrul său fiu de 6 ani.

În ciuda a cele spuse mai sus, ”Looper” este un film stilat, nu doar stilizat, caracteristică pe care o are în comun cu primul film al lui Rian Johnson, ”Brick”, un foarte interesant neo-noir. Se mișcă într-un ritm destul de alert, dar nu chiar destul de repede încât să nu observi inconsistențele de la nivelul scenariului. Pentru un cinefil avizat, poate fi o ocazie rar întâlnită de a face multiple conexiuni cu alte filme și a medita asupra unui gen care se reînnoiește prin apelul constant la temele și motivele vizuale ale celor mai de succes reprezentanți ai săi. Totuși, la fel ca și ”In Time” sau ”The Adjustment Bureau”, poate că și ”Looper” ar funcționa mai bine ca un episod din Zona crepusculară sau - ca să nu ne încredem prea mult în televiziune - ca un scurt sau mediu-metraj. 

Lawless (SUA, 2012)

Lawless 

(SUA, 2012)

Regia: John Hillcoat

Cu: Shia LaBeouf, Tom Hardy, Jessica Chastain, Guy Pearce, Mia Wasikowska, Gary Oldman

Rating: 3/5

Acțiunea din ”Lawless” se petrece în era prohibiției, în comitatul Franklin din Virginia, unde trei frați (LaBoeuf, Hardy și Jason Clarke) produc și distribuie ilegal tărie, sfidând oamenii legii, în special pe agentul special Charlie Rakes, interpretat flamboaiant de Guy Pearce. Filmul a fost în competiție la Cannes, unde a fost primit cu răceală, iar la momentul premierei oficiale, nici criticii din State nu au fost mai îngăduitori. În acest context, chiar dacă am anumite rezervări în privința sa, filmul mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam.

Să începem cu punctele slabe. Shia LaBeouf este depășit de situație, fiind primul nume de pe generic. Lipsit de charismă și având un aer complet nepotrivit cu perioada descrisă (vorbește precum personajul pe care îl joacă în ”Wall Street 2”), LaBeouf nu reușește să conducă filmul în momentele în care scenariul îi cere acest lucru. Totuși, interpretarea sa nu este chiar atât de oribilă pe cât mă așteptam și măcar ne este oferită plăcerea sadică de a-l vedea bătut măr și împușcat de câteva ori pe parcursul filmului. Nu mă așteptam însă ca Guy Pearce să fie slab în rolul său, ceea ce din păcate este cazul. Cu un look care ne amintește de Bob Geldof în finalul lui ”Pink Floyd: The Wall”, interpretarea sa este over-acting pur, lipsind orice apariție a personajului său de autenticitate, uneori fiind mai degrabă comic relief. Și dacă tot am ajuns la acest capitol, păcatul cel mai mare al lui Hillcoat în acest caz cred că este indecizia: filmul excelează în momentele de răbufnire a violenței, dar acestea sunt urmate adesea de secvențe comice, uneori la limita slapstick-ului, dând impresia că ne uităm mai degrabă la o parodie a genului, decât la un western cu gangsteri modern, dur, necompromițător.

Pe de altă parte, Tom Hardy este foarte bun în rolul său, iar Gary Oldman, în cele trei scene pe care le are, arată de parcă ar fi un bad guy într-un film din anii '30. Din păcate, Jessica Chastain și Mia Wasikowska sunt mai degrabă elemente de decor, dar aici cred că este mai degrabă vina scenaristului (Nick Cave, de care nu vreau să mă leg, deși aș putea). John Hillcoat reconstituie cu minuțiozitate atmosfera perioadei istorice pe care o descrie, iar filmul nu arată de parcă ar fi fost filmat în studio, o problemă frecventă cu astfel de producții. De asemenea, chiar dacă tipul are o predilecție pentru nuanțe mohorâte de gri și maroniu, imaginile sale sunt adesea neașteptat de frumoase și câteodată starea de spirit ne este indusă doar de ceea ce vedem (din păcate, această stare de spirit este distrusă când pe coloana sonoră începe să se audă un cântec modern - o figură de stil pretențioasă care nu funcționează în orice film, în mâinile oricărui regizor). Per ansamblu, astfel, ”Lawless” este un film cu multe probleme, dar care cred că până la urmă merită văzut, în ciuda unui ton ezitant, a unui final anti-climactic și a prezenței lui Shia LaBeouf.

TIFF 2012 - Days 5 & 6 (Excerpts)

Proiecția în aer liber a lui Iron Sky a fost unul dintre evenimentele pe care le așteptam cel mai mult de la acest festival și nu am fost dezamăgit. Filmul în sine este un eveniment - după ani de zile de adunat bani prin orice mijloace posibile, realizatorii au făcut un film de „doar” 8,5 milioane de euro, care din punctul de vedere al efectelor speciale și al spectacolului se poate lua la întrecere cu mega-producții hollywood-iene. Am fost foarte impresionat de cât de bine arată filmul și m-am distrat destul de bine pe toată durata lui (bine, eram și în frame of mind-ul potrivit). Evident, nu avem de-a face cu cel mai bun scenariu scris vreodată, iar gag-urile sunt oarecum anticipabile. Filmul parodiază filme cu naziști, stereotipuri naziste, chiar și alte parodii cu naziști. Personajele sunt, în mare, cam cele de la care ne-am aștepta într-un astfel de film: un erou care este non-arian, o nazistă cu inimă de aur, logodnicul ei militar cu ambiții nemăsurate, un președinte care NU este Sarah Palin sau Udo Kier într-un rol pe care numai Udo Kier l-ar putea juca. M-a surprins, în schimb, finalul oarecum pesimist, în cheie minoră, care - având în vedere contextul festivalului - ne trimite cu gândul la Dr. Strangelove. Un gest de curaj din partea realizatorilor, care oarecum subminează nonșalanța de până atunci.

Inni este cel mai recent documentar/film de concert al trupei Sigur Ros (unul dintre membrii căreia este în componența juriului TIFF de anul acesta). Din punctul de vedere al unuia care nu este fan (dar nici detractor), partea muzicală nu a contat atât de mult, deși pare să fie o reprezentare favorabilă pentru trupa islandeză. În ceea ce privește partea cinematografică, filmul are un look aparte: rezoluția imaginii mică, compoziții mai degrabă abstracte sau predilecția pentru close-up-uri amintesc de concerte de arhivă din anii '60. Într-un fel, ”Inni” este un anti-”Shine a Light”, un film de concert alienant, parcă venit de pe altă lume.

Am reușit să văd și un film din Competiția Oficială - Lena, de Christophe Van Rompaey și nu a fost chiar rău. Personajul titular este o fată de 17 ani, olandeză/flamandă de origine poloneză, supraponderală, care face voluntariat la o grădiniță, ia lecții de dansuri populare americane (I know...) și se implică într-un straniu triunghi amoros alături de un mic hoțoman de vârsta ei și tatăl acestuia, un molâu pasionat de jazz. Filmul mi-a amintit oarecum de „Lovely Rita”, primul film al Jessicăi Hausner, pe care l-am văzut în competiție la prima ediție a TIFF, acum mulți ani, deși comparația pare mai mult una strict subiectivă. ”Lena” are un ritm bun și acțiunea se desfășoară gradat, Van Rompaey dezvăluind încet destinul personajului principal, dintr-o perspectivă oarecum neutră. Filmul nu are prea multe calități vizuale, mizând mai degrabă pe calitatea interpretărilor și pe impactul emoțional al poveștii. Îl văd mai degrabă ca pe un posibil candidat la un premiu de interpretare pentru non-profesionista Emma Levie.

TIFF 2012 - Highlights from Day Four

Shinboru AKA The Symbol este unul dintre cele trei filme ale lui Hitoshi Matsumoto prezentate în secțiunea 3x3. Filmul începe cu o poveste mexicană, despre un luchador care se pregătește de o confruntare. După nici 10 minute, decorul se schimbă brusc, iar noi descoperim un bărbat japonez în pijama (Matsumoto însuși) într-o încăpere albă, decorată cu penisuri de bebeluși pe pereți. Fiecare dintre ele, odată apasat, deschide o trapă secretă care va materializa un obiect în cameră (o periuță de dinți, un vas gigant, niște sushi etc.) Filmul se desfășoară mai degrabă după principiile benzilor desenate (la care face chiar referință directă), decât strict după legile cinema-ului. Finalul este complet out of this world, dar convingător în contextul logicii interne a filmului. Deși departe de a fi un film perfect, „Simbolul” este, pentru mine, unul dintre cele mai interesante filme ale festivalului. Absurd, poetic, criptic, nebun și foarte amuzant, este genul de film care mi-ar plăcea să apară mai des la TIFF (singurul cu care îl pot compara, din punctul de vedere al reacției personale, este „La comunidad”, de Alex de la Iglesia, acum multi ani).

Die Puppe AKA Păpușa, un film de Lubitsch din 1919, prezentat ca un cine-concert la Cinema Arta (cu participarea ansamblului Struggle Orchestra din Germania) e unul dintre acele evenimente pentru care este făcut TIFF-ul. În ultimii ani, numărul cine-concertelor la festival a crescut vertiginos, iar și filmele s-au diversificat. „Die Puppe” e un film mult mai obscur decât „Nosferatu” sau „Cabinetul doctorului Caligari”. Dincolo de faptul că este o comedie foarte reușită, filmul abordează câteva teme destul de dificile, chiar dacă sunt mai degrabă puse în fundalul acțiunii. Partea muzicală a spectacolului a fost de asemenea foarte reușită, ceva mai în stilul tradițional de acompaniament al filmelor mute decât unele dintre evenimentele similare din anii trecuți (asta fără să însemne că acelea ar fi mai prejos.

Tot din program, dar nu sunt de reținut:

Shame - un film chinuit, în care tensiunea sexuală pe care personajul principal pare că o resimte este subminată de lipsa de direcție (de orice fel) a scenariului și mizanscenei. Vizual, McQueen este talentat, iar compozițiile sale (precum și paleta de culori, mișcările de aparat etc.) sunt impresionante la prima vedere, dar dincolo de ele nu găsim nimic. Dacă tot este retrospectiva Kubrick, recomand ”A Clockwork Orange” și ”Eyes Wide Shut” ca antidot.

Crawl - un horror australian minimalist, cu două-trei sperieturi  de calibru mild to moderate, în mare bine făcut, dar deloc remarcabil.

Corrode AKA Obsesia - un film pseudo-religios indian, filmat în alb-negru, despre obsesia (cu manifestări psihotice) pe care o formează o femeie pentru o statuie a zeiței fertilității. Câteva ecouri lynchiene, nimic mai mult de atât.

Labrador - un film danez plasat într-o insulă bergmaniană din Suedia, o mini-dramă în trei personaje. E un fel de ”Meet the Parents” corcit cu... ăăă... ”Through a Glass Darkly”, de ce nu? Mi s-a părut destul de interesat, actually... Și scurt, în plus.

Comedy Cluj 2011 - "Just Like Us" & "Life of Brian"

Revin cu încă două recomandări:

Just Like Us l-am văzut din greșeală. Am pornit să văd ”Capela roșie”, un documentar despre doi comici danezo-coreeni care urmează să dea un spectacol în Coreea de Nord, dar după 10 minute s-a stricat DVD-ul. Ni s-a oferit, la schimb, ”Just Like Us”, un documentar despre comici americani de diferite origini (arabi, greci, italieni etc.) care urmează să facă un turneu prin țări din Orientul Mijlociu. Într-un fel, filmul este o combinație de ”Les Barons” cu ”Looking for Comedy in the Muslim World”, dar a fost mai bun decât m-am așteptat, mai ales că primul film nu a început chiar foarte bine (dar, bineînțeles, nu pot să fac o apreciere după doar 10 minute văzute). Sigur, comicii din ”Just Like Us” vizitează locuri în care se poate face stand-up comedy fără frica de represalii (Dubai, Cairo, Beirut, chiar și în Arabia Saudită) și filmul nu este atât de relevant din punct de vedere geo-politic pe crede că este. Dar este amuzant să auzi glume vechi de când lumea (sau măcar de când există taximetriști) spuse cu un twist musulman sau arab, iar ceata de comedianți este diversă și în număr mare (de la un greco-canadian obez la femei în hijab. Filmul este regizat, narat și cu participare lui Ahmed Ahmed, care nu este o gazdă deloc rea pentru un film de doar 75 de minute. 

”Just Like Us” va mai rula la Cinema Arta, Duminică (15/10) de la ora 13:30. ”Capela roșie” nu știu când va mai rula.

Life of Brian (1979) este capodopera celor de la Monty Python. Mai bine decât în oricare al film al lor, structura pe bază de scheciuri se constituie într-o narațiune coerentă. ”Life of Brian” este una dintre cele mai bune satire din toate timpurile, aproape fiecare aspect al vieții religioase și politice fiind luat la rost și „deconstruit” de cei de pitoni. În mod straniu, este filmul în care output-ul lui Terry Gilliam este cel mai puțin vizibil (nu este creditat ca regizor, doar ca designer, foarte puține animații și, în cel mai bun caz, o singură apariție memorabilă pe ecran). Ceilalți membri, însă, au fiecare șansa să își etaleze talentele: Graham Chapman este perfect distribuit în rolul principal, Brian Cohen, un ”evreu” ghinionist a cărui destin pare să meargă în paralel cu cel al lui Jesus. Pe lângă regie, Terry Jones semnează și rolul mamei lui Brian, rostind una dintre cele mai celebre replici ale filmului: He's not the Messiah! He's a very naughty boy! John Cleese interpretează o serie de masculi înalți și amenințători, cu concepții politice cam ciudate și îi dă lui Brian o bine-meritată lecție de gramatică. Michael Palin are mai multe roluri în film, dar face deliciul fanilor în rolul lui Pilat. Iar Eric Idle semnează cântecul care închide filmul, celebrul ”Always Look on the Bright Side of Life”. Ar mai fi de menționat că proiecție de luni seara de la Cinema Victoria a fost sub-standarde: imaginea era bună, dar sunetul (care este foarte important de data aceasta) a fost oribil. Dar filmul tot e genial.

”Life of Brian” mai rulează la Arta,  Miercuri (19/10) de la 11:00 și încă o dată la Victoria, Vineri (21/10) de la 12:30.

RO 2011 - Părțile a 6-a și a 7-a

Odată cu venirea toamnei, s-a redeschis sezonul la filme românești. ”Principii de viață” și ”Loverboy” sunt primele două. Deși am mai scris despre ele când le-am văzut la TIFF, câteva cuvinte în plus - la distanță de câteva luni - nu strică.

Principii de viață

Regia: Constantin Popescu

Cu: Vlad Ivanov, Gabriel Huian

Rating: 3.5/5

”Principii de viață” e un film de actor prin excelență. Principalul său atu este Vlad Ivanov, care, în rolul unui bărbat de vârstă mijlocie care trăiește după principii la care pare să adere destul de rigid („nu așa se parchează...”, „nu mergem la mare în România”) și se poartă cu ceilalți din jur cu un aer de superioritate combinat cu dulcegării ieftine, iar în familia sa (extinsă) este un mic dictator. Scenariul este scris de Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu și nu se îndepărtează prea mult de la ceea ce ei au făcut alături de Răzvan Muntean, de exemplu: un personaj masculin în rolul principal, acțiunea se desfășoară pe parcursul unei singure zile etc. Iar regizorul Constantin Popescu (a cărui film precedent a fost foarte ambițiosul „Portretul luptătorului la tinerețe”) veghează asupra tuturor cu calmul detașat al unui „minimalist”, construind filmul din lungi planuri-secvență (atât de la modă în filmul românesc recent) și cu atenție la detalii.

Loverboy

Regia: Cătălin Mitulescu

Cu: George Piștereanu, Ada Condeescu

Rating: 3/5

La TIFF, filmul a fost primit cu... amuzament de public, care nu a ezitat să râdă de momentele mai puțin inspirate din ultima parte a filmului. Totuși, pentru primele aproximativ 30-40 de minute, filmul este antrenant și nu este foarte clar în ce direcție o să meargă. Personajul principal feminin întârzie să intre cu adevărat în scenă, ceea ce creează un plus de suspans. În această parte, se vede că Mitulescu poate fi un regizor foarte bun, iar imaginea lui Marius Panduru nu seamănă cu nimic din ce am văzut în ultima vreme în filmul românesc (deși contribuția sa a fost decisivă și în cazul unor „Eu când vreau să fluier, fluier” sau „Periferic”). Din păcate, a doua parte a filmului este „furată” de cei doi interpreți, George Piștereanu și Ada Condeescu, care încă nu mi se par capabili de a duce un film de la cap la coadă. Nu m-au deranjat atât de mult scenele intime (cu replici precum ”Tu ești prințesa mea...”, pe care le-am auzit de destule ori și în viața reală), cât faptul că tot ceea ce s-a construit în prima parte se prăbușește sub greutatea unei melodrame neinspirate, care se chinuie la sfârșit să ajungă la deznodământul pe care toată lumea îl putea anticipa de mult.

Material reciclat (VII)

Lebenszeichen

M-a surprins cat de multe dintre obsesiile si temele clasice Herzog-iene se regasesc in primul sau lungmetraj. Un personaj care innebuneste intr-un mediu ostil... Lungi secvente care vin in contra-punct cu naratiunea, filmate in stil documentar... ”Interludii” cu diferite animale... Modul in care este folosita... Filmele lui Herzog sunt atipice, incomode. Este greu sa le privesti din aceeasi perspectiva din care privesti filmele in general si sa iti si placa. Eu cred ca iti trebuie o tare de spirit anume, greu de definit, ca sa apreciezi cu adevarat un film de Herzog. Mi-a parut bine sa descopar ca primul sau film este la fel de lipsit de compromisuri artistice ca marile sale succese (si cele cateva rateuri...)

Iar scena cu morile de vant (care par sa acompanieze adesea nebunia) ar trebui sa fie antologica.

Le samourai

Nu am apucat sa il revad si probabil ca nici nu o sa mai am timp... Dintre toate filmele lui Melville pe care le-am vazut, ”Le samourai” este cel mai overrated. Nu vreau sa spun ca este un film prost (chiar din contra), dar din punctul meu de vedere singurul motiv pentru care a devenit un punct de referinta si este omagiat chiar si in zilele noastre (cel mai recent in ”Drive”) este interpretarea lui Alain Delon, care construieste un personaj impenetrabil, ca o stanca.

Material reciclat (IV)

"Calendar" (Atom Egoyan, 1993)

Calendar

Toate filmele lui Egoyan pe care le-am vazut penduleaza mereu intre trecut (unde, de obicei, a avut loc o „tragedie”) si prezent (puternic influentat de acel eveniment tragic), iar evenimente importante din istoria personajelor nu ne sunt revelate decat in ultimul act al filmului. ”Calendar” nu face exceptie de la acest tipar, dar se dedica mult mai mult trecutului, in care ne sunt prezentate, episodic, locatiile vizitate de fotograf (care ramane off-screen), sotia acestuia si soferul-povestitor care i-o va fura. Compus in mare parte din cadre statice, filmate cu o camera video, in care ultimele doua personaje vorbesc in armeană (traducand din cand in cand si pentru fotograf), iar pe fundal se afla cate una dintre bisericile pe care acestia trebuie sa le fotografieze pentru un calendar. In ceea ce ma priveste, filmul ar fi putut fi compus exclusiv din aceste cadre, chiar si fara povestitor.

„Prezentul” filmului, intercalat printre aceste imagini, se deruleaza pe parcursul unui an intreg, timp in care fotograful (care este interpretat chiar de Egoyan) ia cina cu prostituate multilingve, scrie in jurnal ca si cum ar vorbi cu fost sa sotie sau primeste mesaje telefonice de la aceasta, carora nu le raspunde. Aceste scene sunt repetitive si Egoyan are prezenta scenica a unui Alan Rickman lobotomizat, iar tot subplot-ul cu prostituatele si telefoanele e cam la limita kitsch-ului (ca unele dintre secventele mai disturbing din ”Exotica”), dar e interesant de vazut cum „trecutul” si „prezentul” comenteaza unul asupra celuilalt, prin intermediul naratiunii, a mesajelor telefonice si calendarului agatat de perete.

"Love Letter" (Shunji Iwai, 1995)

Love Letter

De mai multe ori pe parcursul filmului am avut impresia ca urmeaza sa deraieze, numai ca sa „isi revina” apoi, dovedind ca realizatorii au stiut foarte bine ce fac. Ceea ce initial pare o serie de coincidente destul de implauzibile se dovedeste a fi concluzia logica a unor evenimente demult trecute. Ca si filmul de mai sus, exista un trecut bogat, care incepe sa fie spus prin flashback-uri (care par initial de prisos, ca mai apoi sa devina miezul filmului). ”Love Letter” e un film surprinzator si dulce-amarui, in care nu este vorba despre ceea ce pare sa fie vorba in primele scene. Are cateva personaje cam prea excentrice (precum bunicul-erou) si poate ca e cam cu un sfert de ora mai lung decat ar putea fi, dar este genul de film caruia tind sa ii ignor „defectele”. A fost primul film de Shunji Iwai pe care l-am vazut si sunt cel putin intrigat (as vrea sa ii vad si alte filme in competitie), dar pivotul principal al lui ”Love Letter” este Miho Nakayama, in dubla-protagonista si naratoare a acestui film.

TIFF 2011 - Ziua a VI-a: Pe cai...

Piesa de rezistență a zilei (Ziua Maghiară, btw) a fost ultimul și ultimul film al lui Bela Tarr, Calul din Torino. Lung de două ore și jumătate, filmul e compus din doar aproximativ 30 de cadre și povestește șase zile din viața unui fermier/țăran cu pareză de braț drept și a fiicei sale de care depinde pentru cele mai simple sarcini. Între timp, afară e o furtună continuă, puțul seacă, calul nu vrea să mănânce și la sfârșit lumea va fi cuprinsă de întineric. Nu are farmecul aproape păgân al lui Satantango, nici complexitatea și meticulozitatea cu care acesta este realizat, dar pare să fie plasat în același cadru atemporal amenințat de aceeași apocalipsă rurală. Totuși, în ciuda excesului de formalism, e o experiență cinematografică aproape unică și merită savurată pe cât se poate.

lllégal e un film belgian despre imigranți ilegali etc. etc. etc. Am impresia că unele chestii factuale sunt exagerate for dramatic purposes, ceea ce e ok, dar filmul lasă impresia de inconsecvență: îmi vine greu să cred că, în Belgia, poliția te poate controla pe stradă numai că are ea chef așa, medicii nu răspund decât la cazurile grave (cum îți dai seama?) dintr-o instituție semi-penitenciară, iar polițiștii/gardieni bat cu sadism imigrantele (câte 5-6 pe una), dar, în schimb, avocatul (plătit de același stat) se dă de trei ori peste cap aproape ca să facă dreptate. Altfel, filmul e bine făcut, dar m-a lăsat rece.

COMPETIȚIA OFICIALĂ

Das letzte Schweigen (Tăcerea) este un thriller absolut banal care se mișcă previzibil din punctul A în punctul B în punctul C ș.a.m.d. Risipă de imagini și de actori.

Sin retorno, în schimb, este un film foarte bun. Nu știu nimic despre filmele din competiție înainte să le văd, dar cele mai multe nu reușesc să mă surprindă. ”Sin retorno”, însă, este imprevizibil, încât de fiecare dată când crezi că știi ce va urma, filmul te surprinde, fără să folosească trucuri ieftine (de gen deus ex machina). În schimb, scenariul pune personajele în situații credibile, dar de conflict intens, iar în ultima treime folosește elipse temporale (prima de câteva luni, a două de trei ani jumate) pentru a accelera ritmul care ne duce înspre deznodământ, creând și suspans în același timp. Are toate șansele să câștige fie un premiu de interpretare, fie cel de regie, sau chiar Trofeul Transilvania (având în vedere că America Latină e favorizată, 4 din cele 11 trofee mergând înspre ea, versus 3 pentru filme românești și 2 pentru Europa nordică).

London Boulevard (SUA/UK, 2010)

London Boulevard

(SUA/UK, 2010)

Regia: William Monahan

Cu: Colin Farrell, Keira Knightley, Ray Winstone, David Thewlis

Rating: 2.5/5

”London Boulevard” este un film atât de încărcat de subplot-uri încât ajungi să nu mai știi care este de fapt povestea pe care încearcă să o spună. Filmul începe cu Mitchell (Farrell), părăsind închisoarea după ce a petrecut trei ani înăuntru pentru vătămare corporală gravă. El își dorește o viață cinstită, dar „prietenul” său, Billy, încearcă să îl ia ca partener în afacerea sa de cămătărie. Nu după mult timp, un gangster mult mai impozant (Winstone), devine interesat să-l coopteze pe Mitchell. În paralel, aceasta își ia o slujbă mai „serioasă”: să protejeze o celebră tânără actriță (Knightley) de paparazzi. Acestor povești li se grefează uciderea unui cerșetor de care Mitchell era atașat, sora promiscuă și profitoare a lui Mitchell care provoacă numai belele, plus o groază de alți borfași mai mult sau mai puțin bosnieci și, nu în ultimul rând, personajul lui Thewlis, un actor ratat dependent de droguri care își duce traiul pe lângă actrița jucată de Keira Knightley.

Problema este că regizorul-scenarist William Monahan, deși a luat un Oscar pentru scenariul lui ”The Departed”, nu este Scorsese. Filmului îi lipsește ritmul și îi lipsește noima. Nu după multă vreme de la început te întrebi care-i șpilul... Iar senzația persistă, până în ultimele 15 minute, când filmul deraiază serios. Dacă întorsăturile de situație de la finalul lui ”The Departed” veneau în completarea a ceea ce am văzut până acolo și atingeau aproape dimensiunile unei drame shakespeare-iene, în ”London Boulevard” acestea sunt tratate schematic, întrerup logica narativă a filmului și las impresia că au fost gândite doar pe jumătate.

Paradoxal, cele mai reușite scene ale lui Monahan sunt cele intime, doar dintre Farrell și Knightley, care sunt excelenți în rolurile lor. Aceste scene sunt calme pe dinafară, dar interpretările lasă să se întrevadă emoții puternice pe care personajele le reprimă. Decorurile acestor scene sunt, de asemenea, bine folosite. Este vorba de un conac rural, în care Mitchell și Charlotte petrec o seară la lumina unor lumânări și de atelierul de pictură a actriței situat la mansarda locuinței sale londoneze, momente în care tavanul jos aproape că apasă umerii personajelor în jos. Cei doi se îndrăgostesc unul de celălalt, dar în final nu este clar dacă Charlotte nu se folosea doar de Mitchell... Bănuiesc că aceasta este interpretarea cea mai cinică, dar, pe de altă parte, ”London Boulevard” împrumută titlul și un sfert de premisă din ”Sunset Boulevard”, așa că îmi doresc ca, măcar în intenție, filmul să se fi dorit o investigare mult mai amănunțită a unei relații foarte complicate, decât amestecul de juma' de love story cu sfert de film cu gangsteri și încă o porție de film cu pretenții moralizatoare.