The Kings of Summer (SUA, 2013)

The Kings of Summer

(SUA, 2013)

Regia: Jordan Vogt-Roberts

Cu: Nick Robinson, Gabriel Basso, Moises Arias, Nick Offerman, Erin Moriarty

Rating: 3.5/5

Succes-surpriză la Sundance anul acesta, debutul în lungmetraj al lui Jordan Vogt-Roberts este unul dintre acele coming-of-age stories cu adolescenți care își iau lumea în cap și abandonează lumea părinților care nu trebuie să aibă multe alte calități pentru a cuceri publicul amator de indie-uri americane. Personajele principale, Joe (Robinson) și Patrick (Russo) fug de acasă și construiesc o casă într-o pădure din apropiere, unde singurul lor alt tovarăș este cel mai ciudat coleg de generație, scundul Biaggio, care pare să trăiască fiecare moment cu intensitate kinskiană. Cei trei reușesc să stăpânească tehnici esențiale de supraviețuire (cu ajutorul unui restaurant de la marginea autostrăzii care traversează pădurea), dar prietenia necondiționată dintre Joe și Patrick (uniți de disfuncționalitatea din sânul familiei fiecăruia) va fi pusă la încercare - previzibil! - odată cu intrarea în scenă a lui Kelly. 

”The Kings of Summer” suferă de comparațiile imediate care se pot face, în primul rând cu ”Stand by Me”, piatră de hotar pentru astfel de povești semnată de Rob Reiner în 1986 și, în al doilea rând, cu recentul ”Moonrise Kingdom”, fantezia lui Wes Anderson. Față de primul dintre acestea, filmului lui Vogt-Roberts îi lipsesc personalitățile puternice care încleiau grupul de patru prieteni. Față de al doilea, parcă nu are aceeași savoare a descoperirii aventurii și dragostei și nici doza de nebunie care e responsabilă pentru câteva dintre cele mai memorabile secvențe din filmul lui Anderson (primul sărut, uraganul care se dezlănțuie la final). Scenariul preferă să dezvolte mai serios un singur personaj, cel al lui Joe, din perspectiva căruia vedem cam tot ce se întâmplă, inclusiv relația „trădătoare” dintre Patrick și Kelly, dar și câteva secvențe fantastice în care eroul nostru se închipuie alpha-male în sălbăticie. Lui i se opune nu rivalul său în dragoste, ci tatăl său, Frank (Nick Offerman), ale cărui replici sarcastice sunt deliciul multor scene, dar care ascund amărăciunea unui om care și-a pierdut soția și s-a îndepărtat de copiii săi și semnalează, pentru Joe, degradarea ireversibilă a lumii adulților. 

Spring Breakers (SUA, 2012)

Spring Breakers

(SUA, 2012)

Regia: Harmony Korine

Cu: Vanessa Hudgens, Ashley Benson, Rachel Korine, Selena Gomez, James Franco

Rating: 4.5/5

Pe plaja largă a indie-ului american a apărut un obiect straniu de pe o altă planetă. Se numește ”Spring Breakers” și este al patrulea lungmetraj al lui Harmony Korine. Cele patru pasagere ale acestui OZN sunt patru studente din uniformul Midwest alb, care jefuiesc un restaurant și - cu banii astfel „câștigați” - descind asupra Floridei în plină vacanță de primăvară, iar ulterior se înhăitează cu un rapper-gangster alb în pielea căruia se pierde James Franco. Încă de la început, însă, povestea efectivă devine secundară atmosferei, dominate de montajul în stil videoclip, de o adevărată orgie de culori estivale și halucinogene și de coloana sonoră semnată Skrillex și Cliff Martinez. Pe parcurs, s-ar putea să aveți flash-black-uri din ”Gun Crazy”, Nouvelle Vague, ”American Graffiti”, ”Saturday Night Fever”, ”The Myth of the American Sleepover” sau multe altele, dar ”Spring Breakers” se constituie într-o masă amorfă, care încă din primele imagini face tabula rasa și ne invită să îl luăm ca pe o operă de sine stătătoare, în afara istoriei cinematografice.

Nu e deloc greu să remarci că există o componentă care face ca acest film să pară, cinic, self-absorbed sau de-a dreptul obscen. Și, parțial, ați avea dreptate să refuzați filmul lui Korine din aceste motive. Dar dincolo de suprafața stridentă în care realizatorul își învelește creația, acesta reușește să ascundă și câteva adevăruri. Dar până să ajungem acolo, câteva cuvinte despre cum arată filmul. Stilul hiperkinetic se mulează pe psihologia personajelor: acestea trăiesc în prezent, deci și filmul trebuie să decurgă în ritmul în care se petrec lucrurile. Câteodată, apar flashback-uri, replici care se repetă sugerând rememorarea lor de către fete sau exersarea unor dictoane care să le stabilească filosofia de viață. Alteori, montajul ne oferă glimpses din viitor, scurte cadre de câteva secunde care dezvăluie următoarea întorsătură pe care o va lua povestea. Brusc, avem impresia că totul se derulează în buclă, în atemporalitate. Modul în care Korine concepe trecerea timpului este cel mai remarcabil procedeu din ”Spring Breakers”.

Succesul acestui film nu ar fi fost, însă, posibil fără participarea completă a celor patru protagoniste. Acestea acceptă să meargă all the way cu nebunia acestui film și să riște să fie privite drept simple obiecte sexuale. Două dintre ele - Vanessa Hudgens și Selena Gomez - sunt în acea etapă a carierei lor în care încearcă să depășească constrângerile rolurilor din filmele Disney care le-au adus celebritatea și prejudecățile aferente cu care sunt privite (nici pentru băieți nu e mai ușor - vezi cazul Zac Efron). Din acest punct de vedere, ele sunt revalații. Fetelor le răspunde James Franco, în cel mai bun rol al său din ultima vreme. Personajul său, Alien, este un gangster-poet, despre care nu poți fi sigur dacă este doar charismatic sau un violator de-a dreptul. Imaginii sale de adolescent nematurizat, cu gesturi black și o „impresionantă” colecție de arme, zdrențe și chiloți îi răspunde capacitatea de a improviza pe loc versuri, nu fără o metaforă sau două. Am avut unele dubii în ultima perioadă despre Franco, dar prestația sa în acest film m-a convins că poate fi un interpret complet dedicat rolului pe care îl joacă. În plus, trebuie apreciate versatilitatea de care dă dovadă și disponibilitatea de a trece de la blockbusters la cele mai jaw-dropping filme independente (sunt foarte curios să văd ”Interior. Leather Bar.”, film pe care l-a și co-regizat).

Nu cred că în spatele lui ”Spring Breakers” există un comentariu social adevărat, despre visul american și decadența societății pe care o prezintă. Dar ceea ce Harmony Korine reușește să facă în acest film este să surprindă viața unor indivizi care trăiesc pentru bani, distracție, sex și violență, conform incantației pe care Franco o șoptește în repetate rânduri: Spring break... spring bre-eak... Spring break fo'-evah... Finalul ne sugerează că această etapă de renunțare la realitate care este Vacanța de Primăvară este un moment obligatoriu din procesul de maturizare al tinerilor (sau tinerelor) americane. Două dintre protagoniste abandonează pe parcurs, doar celelalte două ducând „fantezia” până la capăt și străbătând toate etapele acestui ritual inițiatic. Concluzia la care ajung (așa cum este ea exprimată într-o convorbire telefonică) este, în esență, un abandon fără regrete al hedonismului pur în care personajele s-au lăfăit până în acel moment. Faptul că ”Spring Breakers” reușește să fie, până la urmă, poignant și chiar emoționant este o reușită în sine.

Hit and Run (SUA, 2012)

Hit and Run

(SUA, 2012)

Regia: Dax Shepard, David Palmer

Cu: Dax Shepard, Kristen Bell, Bradley Cooper, Tom Arnold, Beau Bridges

Rating: 3.5/5

”Hit and Run” este o comedie romantică de acțiune hiper-kinetică, produsă independent cu un buget de 2 milioane de dolari, pentru care Dax Shepard este scenarist, co-regizor și star, alături de partenera sa din viața reală, Kristen Bell. Filmul este de asemenea un omagiu adus filmelor de acțiune cu mașini din anii '70 (gen ”Vanishing Point”), la fel ca mai multe pelicule recente, precum ”Death Proof”, ”Drive” și, într-o mai mică măsură, ”Bellflower”. 

Nu prea are rost să încerc să descriu plot-ul filmului, acesta fiind mai mult un pretext pentru o serie de secvențe de acțiune și cascadorii impresionante nu doar pentru un film cu un buget atât de redus (am văzut James Bond-uri cu urmăriri mult mai puțin reușite). Modul în care aceste secvențe sunt filmate și montate este fresh, dinamic, uneori surprinzător, iar realizatorii nu ezită să întrerupă acțiunea pentru a ne face să râdem. Și, într-adevăr, se râde destul de mult la ”Hit and Run”, chiar dacă nu toate poantele sunt la fel de reușite. Filosofia lui Dax Shepard a fost probabil din categoria Let's throw it against the wall and see if it sticks - dar a funcționat, râsetele fiind constante și consistente de-a lungul celor 100 de minute ale filmului. 

Deși evident nu este un film de o mare profunzime, ”Hit and Run” demonstrează ce poți să faci cu un buget redus, dacă ai destulă inventivitate vizuală, acces la câteva mașini-fetiș și câteva selling points pentru public: o Kristen Bell într-un rol cu care ne-a obișnuit deja, dar care nu este încă pe placul spectatorilor, un Bradley Cooper de nerecunoscut și o coloană sonoră retro agreabilă. Iar faptul că este una dintre puținele comedii romantice de acțiune din ultima vreme care nu este din cale afară de misogină este o reușită în sine.

Blue Valentine (SUA, 2010)

Blue Valentine

(SUA, 2010)

Regia: Derek Cianfrance

Cu: Ryan Gosling, Michelle Williams

Rating: 3.5/5

Filmul prezintă alternativ prezentul, în care căsătoria lui Dean cu Cindy - amândoi pe la 30 de ani - este pe cale să se sfârșească și trecutul, în care aceștia erau tineri, îndrăgostiți și de-abia s-au cunoscut. Reușita principală a lui ”Blue Valentine” este că reușește să încarce atât trecutul, care acoperă câteva luni de zile bune, cât și prezentul, din care surprinde doar aproximativ 24 de ore, cu o cantitate egală de tensiune emoțională, de pathos și de confruntări intra- și extrafamiliale. 

Nu recomand ”Blue Valentine” neapărat ca un film, deși nu se poate spune că nu este bine făcut. Mai mult, este frumos filmat (poate un pic cam glamour-izant...), soundtrack-ul este plăcut și bine folosit pentru a puncta anumite scene, iar artificiul narativ funcționează foarte bine (spre deosebire de multe alte filme în care eșuază), chiar dacă povestea începe să treneze înspre sfârșit. Dar motivele principale pentru care oricine ar trebui să vadă filmul sunt cele două interpetări din rolurile principale: Ryan Gosling și Michelle Williams. Cei doi nu numai că reușesc să intre credibil în piele a câte două personaje diferite (pentru că diferența de vârstă de simte nu doar datorită machiajului), ci reușesc să creeze legătura între tinerii pe care îi interpretează mai joviali, mai nonșalanți și mult mai adulții cu problemele lor - nesatisfacția mariajului, alcoolismul, educația fetei, câinele care a dispărut (un semn de rău augur) etc. 

Alături de Gosling și Williams, regizorul Derek Cianfrance (a cărui nume nu îmi spune nimic) reușește, prin dialoguri improvizate și prin distribuirea în roluri secundare a unor amatori, să creeze un film realist care scoate capul dintre indie-urile de duzină, mumlbecore-ul new-york-ez și dramele sexuale pretențioase. ”Blue Valentine” este un film onest despre antipozii unei relații care reușește să surprinda plăcut.

Monsters (UK, 2010)

Monsters

(UK, 2010)

Regia: Gareth Edwards

Cu: Scoot McNairy, Whitney Able

Rating: 3.5/5

Într-un viitor foarte, foarte apropiat, o zonă dintre SUA și Mexic este infectată cu extratereștrii (niște monștri multitentaculari, de fapt) aduși dintr-un alt punct al sistemului solar de o navetă spațială a cărei reintrare în atmosferă a eșuat. În ciuda titlului majoritatea filmului este, de fapt, povestea lui Andrew (McNairy), un fotojurnalist care trebuie să o aducă înapoi în SUA pe fiica șefului său, Sam (Able, aka doamna McNairy). Din cauza unor evenimente neprevăzute, ei trebuie să traverseze chiar zona infectată. Întreg filmul a fost făcut cu un buget redus, filmat cu aparate „ieftine”, iar efectele speciale au fost realizate pe computerul personal al regizorului Gareth Edwards.

Nu aveam așteptări foarte mari de la acest film, dar în ciuda constrângerilor materiale (și ambiției de a dovedi ce se poate totuși face cu bani puțini), ”Monsters” este un film destul de onest despre simpla întâlnire a doi oameni care nu au prea multe în comun, dar trebuie să se obișnuiască cu o familiaritate care le este impusă de circumstanțe. Mai mult, filmul arată foarte bine și dovedește că imaginea digitală poate crea imagini cinematografice minunate. Secvențele de pe râu sau prin junglă sunt reușite în mod special, iar modul în care au fost filmate (incognito, improvizat, oportunist) îmi amintește de filmele „peruviene” ale lui Werner Herzog.
 

Este păcat că filmul are momente mai statice, dar înțeleg de ce acestea apar (practic, toți actorii în afară de cei din rolurile principale sunt amatori găsiți în locurile în care s-au filmat). O altă obiecție ar fi substratul politic al filmului, pe care regizorul se pare că nu l-a intenționat și nu și-l asumă, dar, cu toate acestea, în film apare un zid uriaș ridicat de americani la granița cu Mexicul și consider că această idee ar fi putut fi exploatată (poate că mai umplea din goluri narative). De asemenea, nu sunt foarte convins de efectele speciale, care sunt vizibil făcute la un preț redus. Mai ales felul în care tentaculele se mișcă este destul de bizar, mecanic, anorganic. Cu toate acestea, scena din final, în care două creaturi au o întâlnire posibil amoroasă este foarte bine făcută, mai ales pentru că ne dăm seama că subiectul filmului nu este efectul digital, ci cuplul nebănuit, în formare, care privește de jos acești extratereștrii.

”Monsters” are în palmares o recunoaște a din partea British Independent Film Awards, care i-au dăruit trei premii, dintre care cel mai important este cel pentru regizor, unde Gareth Edwards i-a învins pe Matthew Vaughan pentru ”Kick-Ass”, pe Oscarizantul Tom Hooper pentru ”The King's Speech”, dar și pe veteranul Mike Leigh și al său ”Another Year”. Fie și fără această distincție, ”Monsters” rămâne unul dintre cele mai îndrăznețe și mai interesante filme ale anului trecut.

Trust (UK/SUA, 1990)

Trust

(UK/SUA, 1990)

Regia: Hal Hartley

Cu: Adrienne Shelly, Martin Donovan, Merritt Nelson, Edie Falco

Rating: 4/5

Maria este o adolescentă de 17 ani, care rămâne însărcinată și abandonează liceul. După ce prietenul ei o părăsește, iar tatăl ei moare în urma unei palme pe care chiar ea i-a aplicat-o, Maria este alungată din casă și nu își poate permite nici măcar să facă un avort. Șansa ei este să îl întâlnească pe Matthew, un reparator de aparate electrice foarte inteligent, dar afectat de o relație proastă cu tatăl său. Cei doi formează un cuplu offbeat, iar - așa cum sugerează și titlul - încrederea reciprocă este singura lor șansă de a-și depăși condiția, împreună.

”Trust” este al doilea film al lui Hal Hartley și, în același timp, a doua sa colaborare cu Adrienne Shelly. Este cu atât mai impresionant faptul că a fost filmat în doar 11 zile. Filmul este o comedie, dar abordează subiecte serioase și nu se transformă niciodată în parodie sau bătaie de joc. Personajele sunt interpretate cu naturalețe și afecțiune de un ansamblu de actori foarte talentați. Shelly, cu vocea pițigăiată, este perfectă în rolul Mariei, nepăsătoare la început, apoi din ce în ce mai în control asupra vieții sale pe măsură ce relația cu Matthew o transformă. Acesta din urmă este interpretat cu adevărat magistral de Martin Donovan (a cărui mers este copiat de Thomas Jay Ryan într-un alt film al lui Hartley, ”Henry Fool”). Edie Falco este Peg, sora Mariei cu mai multă experiență într-ale vieții. Iar Merritt Nelson și John MacKay sunt părinții, mama Mariei și, respectiv, tatăl lui Matthew, cei care sunt, într-o mai mică mai mare măsură responsabili de probleme copiilor lor, dar și cei care încearcă, fără succes, să îi ajute să le depășească.

Filmul prezintă o felie de viață din micile orașe americane la sfârșitul deceniului 9 al secolului trecut. Fără pretenții, ciudățel și amuzant, ”Trust” este unul dintre cele mai bune filme independente americane din anii '80-'90.

Helen (UK/Irlanda, 2008) + Joy (UK, 2008)

Helen

(UK/Irlanda, 2008)

Regia: Joe Lawlor, Christine Malloy

Cu: Annie Townsend, Sandie Malia, Dennis Jobling

Rating: 3.5/5

Multe debuturi în lung-metraj au fost, inițial, scurtmetraje. ”Jour de fête” al lui Jacques Tati a fost mai întâi ”L'école des facteurs”, iar ”Stranger than Paradise” al lui Jarmusch derivă dintr-un scurt cu același titlu. Debutul irlandezilor Lawlor și Malloy, ”Helen”, a fost precedat de scurtmetrajul ”Joy”, care însă a fost filmat în același timp și cele două pelicule mai degrabă se completează reciproc. În ”Joy”, o polițistă ne spune că urmează să vedem reconstituirea ultimilor pași cunoscuți ai unei tinere, Joy, care a dispărut cu câteva zile în urme. După care, în slow-motion, si doar în 4 sau 5 cadre care durează în total vreo 8 minute, o vedem pe sosia lui Joy traversând un parc și intrând într-o pădure, în timp ce polițista, după ce a explicat faptele, livrează un foarte liric monolog din off, care sugerează destinul dispărutei, mai mult din perspectiva autorilor (sau a universului) decât din cea a autorităților.

În ”Helen”, personajul principal este interpreta lui Joy din reconstituire, Helen. Aceasta este orfană și a avut o viață foarte diferită de a lui Joy, care provine dintr-o familie ușor privilegiată. Helen încearcă să-și substituie vieții sale cea pe care și-o imaginează că a avut-o Joy, iar filmul devine, de fapt, o aventură (în sensul antinionian al cuvântului) prin care Helen începe să se cunoască mai bine pe sine. Nu este un mare spoiler

faptul că dispariția nu este rezolvată.

Deci da, ”Helen” este ca un film de Antonioni ușor mai New Age, dar realizatorii își atestă un stil propriu: cadre lungi, monologuri din off și o atentă preocupare pentru culori (pardesiul galben, frunzele veștejite ale toamnei, rochiile roșii ale cameristelor...) Annie Townsend este o alegeră perfectă pentru rolul principal, iar alături de restul interpreților (în general, amatori) aduce un strop de realism și autenticitate peliculei. 

Chiar dacă este mai mult decât atât, ”Helen” anticipează - sper - succesul unor adevărate talente și este un exemplu perfect de ce este capabil cinematografia cu adevărat independentă.