TIFF 2012 - Day One

TIFF-ul a început, ca de obicei, cu ploaie. Pentru mine a început și târziu, în a doua parte a primei zile, dar măcar mă bucur că eram odihnit. Iată ce am văzut în prima zi - trei povești de dragoste... mai mult sau mai puțin.

Weekend (Andrew Haigh, 2011) este un love-story gay, unul dintre cele mai sincere și mai credibile filme pe care le-am văzut despre o relație între homosexuali, departe de stereotipurile din așa-zisele comedii romantice americane. Regizorul britanic Andrea Haigh tratează subiectul cu realism aproape continental și tot ce înseamnă acest lucru - multe secvențe de interior (deși nu chiar atât de multe pe cât anticipam), scene întregi dialogate sunt filmate într-un singur cadru etc. Un alt plus este locația aleasă - Nottingham, un oraș mult mai mic și mult mai puțin cosmopolit decât Londra spre exemplu, care îi oferă filmului un feeling de universalitate. Cei doi interpreți sunt amândoi foarte buni, iar filmul pare să fi bine-dispus publicul, chiar dacă la un moment dat a virat înspre sentimentalism.

Las acacias (Pablo Giorgelli, 2011) - un road movie paraguayano-argentinian, cu puține personaje, care vorbesc și mai puțin. Pentru mine a fost filmul zilei, în primul rând fiindcă a fost o proiecție excelentă de pe peliculă (la Cinema Odeon), dar și datorită stilului reținut al regizorului și expresivitatea celor doi actori din rolurile principale. Marea majoritate a filmului se petrece în interiorul cabinei unui TIR, dar Giorgelli reușește să facă ceva interesant din punct de vedere vizual cu acest spațiu puțin ofertanta, alternând punctele de vedere ale personajelor și oferind un efect de tip picture in picture când privește prin oglinda retrovizoare. Also, e un bebeluș în film, care dincolo de faptul că este adorabil, probabil le-a dat multă bătaie de cap realizatorilor pentru a obține de la el reacțiile necesare.

Beast (Christoffer Boe, 2011) - din anumite puncte de vedere, este asemănător cu ”Reconstruction”, filmul care l-a făcut celebru pe Boe acum mulți ani (Camera d'Or la Cannes 2003, Premiul de Regie la TIFF 2004), doar că punctul principal de interes nu mai este amantul, ci mai degrabă soțul înșelat. Din păcate, am avut impresia că Boe nu mai are nimic de transmis cu acest film, iar toate trucurile sale vizuale nu fac decât să încerce să compenseze pentru lipsa de idei . Câteva persoane din spatele sălii au aplaudat la sfârșit, dar sentimentul pe care l-am resimțit în jurul meu a fost mai degrabă acela de frustrare. Chiar dacă, fie vorba între noi, finalul este cea mai reușită parte a filmului.

Due Date (SUA, 2010)

Due Date

(SUA, 2010)

Regia: Todd Phillips

Cu: Robert Downey Jr., Zach Galifianakis, Juliette Lewis, Jamie Foxx, Michelle Monaghan

Rating: 2.5/5

Acest rip-off după ”Planes, Trains & Automobiles” îi reunește pe Robert Downey Jr. în rolul lui Peter, bărbatul serios, forțat de împrejurări să traverseze țara în compania lui Ethan, un ciudat interpretat de Zach Galifianakis, care aduce cu el toate ghinionele posibile (plus un câine și o cutie de cafea cu cenușa tatălui său). Iar totul se petrece sub bagheta realizatorului lui ”The Hangover” (si a altor non-realizări). 

Gag-urile sunt cel puțin mediocre, iar cele mai multe pot fi văzute în trailere. Însă, în mod surprinzător, filmul funcționează cel mai bine în secvențele mai dramatice (sau, mă rog, siropoase), care reușesc să fie surprinzătoare. Există un moment în care Peter îl provoacă pe Ethan să-i demonstreze abilitățile de actor cu care acesta din urmă se laudă, moment care se transformă într-o secvență destul de emoțională. Reversul ei este scena care deschide trailerele filmului, în care Peter îi povestește lui Ethan despre tatăl său, la un popas pe autostradă, în ploaie. Există și un moment mai psihedelic, pe melodia ”Hey You” de la Pink Floyd, nimic prea original, dar care reușește să infuzeze un pic de energie în ultima parte a filmului. În rest, interpretările sunt destul de inegale, filmul nu prea are ritm, nu se simte mâna unui regiozor capabil, iar când se termină, se termină pur și simplu. Poate că familiaritatea premisei distruge orice șansă ca acest film să aibă adevărate calități dramatice, dar orice comedie bună ar trebui să te facă să râzi cu poftă de câteva ori. Iar aici nu se întâmplă așa ceva.

”Due Date” („Sorocul”) este mai bun decât ”The Hangover”, dar asta nu spune multe. Sper numai să nu câștige vreun Glob de Aur.