The Congress (Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

The Congress

(Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

Regia: Ari Folman

Cu: Robin Wright, Harvey Keitel, Danny Huston, Kodi Smit-McPhee, John Hamm, Paul Giamatti

Rating: 4.5/5

”The Congress” este un film pe care îmi este ușor să îl ador. Este compus din atâtea elemente care mă atrag încât nu cred că voi reuși să le enumăr pe toate în acest scurt post. Dar fiindcă trebuie să încep de undeva, cel mai potrivit este să încep cu regizorul - israelianul Ari Folman, realizatorul unuia dintre filmele mele preferate ale noului mileniu, documentarul animat ”Waltz with Bashir”. Apoi, ar fi distribuția, care include doi actori excelenți pe care îi vedem mult prea rar în ultima vreme (cel puțin pe marele ecran), Robin Wright și Harvey Keitel, dar și pe Paul Giamatti, pe care l-am văzut în trei filme doar de când a început 2014 (cel de față, 12 Years a Slave și Saving Mr. Banks). Dar cu siguranță cel mai apetisant aspect al filmului este melanjul de genuri, stiluri și teme abordate, respectând în același timp tradiția science-fiction, cea a animației de autor, dar și croindu-și o cale proprie, pe care nu a mai umblat nimeni până acum.

Prima parte a filmului, live action, este un lung prolog (vreo 40 de minute, cred) care se petrece în viitorul nu foarte îndepărtat. Filmul se deschide cu un prim-plan devastator, în care actrița Robin Wright (jucându-se pe ea însăși) primește de la impresarul său (Keitel) vestea că urmează să i se facă ultima ofertă pe care o va primi ca actriță. Este vorba despre digitalizarea ei - Robin va fi scanată din cap până în picioare, toate emoțiile i se vor înregistra într-un computer, care va asambla apoi o Robin Wright virtuală pe care studiourile o vor putea folosi pentru orice proiect își doresc, ocolind astfel capriciile „originalului”. Motivele pentru care ea acceptă acest lucru sunt multiple, dar factorul hotărâtor este că vrea să își dedice timpul fiului său, Aaron, care își pierde treptat văzul și auzul. A doua parte a filmului, mai amplă, bazată pe o nuvelă de Stanislaw Lem, este animată și reprezintă o superbă narațiune SF, mult prea complexă pentru a putea fi povestită. Cu această ocazia, Folman dă testul talentului și imaginației, pe care îl trece cu brio.

O mare parte din ceea ce se întâmplă în ”The Congress” vorbește de viitorul cinematografiei (și, în sens mai larg, despre viitorul artei și al experiențelor senzoriale). Această temă este enunțată încă din primele scene, în care doctorul lui Aaron face o analogie între modul în care acesta vede lumea cu modul în care, în viitor, oamenii vor fi capabili să-și construiască propriile „filme”. În a doua parte a filmului, această ideea își găsește o reprezentare de-a dreptul grotească - nu doar că toți marii actori ai prezentului au fost digitalizați, dar cu ajutorul unor chimicale, oamenii își alterează percepțiile și ajung să trăiască într-o lume fantastică, în care pot fi tot ce își doresc, luând parte la ceea ce este denumit, spot-on!, „petrecerea chimică”. Pe parcurs, sunt posibile o grămadă de asocieri cinematografice. Dincolo de evidentele trimiteri la Kubrick (până și din Barry Lyndon este împrumutat un trio de Schubert) și alte filme din canonul SF (Solaris, Blade Runner etc.), trebuie menționate două filme ceva mai recente, ”S1m0ne” (regia Andrew Niccol), în care regizorul Al Pacino regiza o actriță virtuală și ”Antiviral”, debutul lui Brandon Cronenberg, care examinează posibilul viitor sumbru al obsesiei pe care o avem cu viața privată a celebrităților. 

În tot acest vârtej al imaginilor, în timp ce încercăm să descifrăm ce se întâmplă și ce înseamnă tot ceea ce vedem, este uimitor cum Robin Wright (animată sau nu) reușește să ne atragă privirile. De la primul cadru, până la ultima secvență, în care aceasta retrăiește viața prin ochii fiului său, ceea ce se menține constant în această fantezie perversă este fascinația pe care ne-o provoacă acest personaj și dragostea pe care i-o poartă fiului său. Atât rolul, cât și interpretarea lui Wright confundă realitatea cu ficțiunea. Și nu se poate nega faptul că ea se expune în momentele în care vorbește despre o carieră ratată, despre o viață de familie tulburată și despre perspective neclare ale viitorului. Secvența scanării, superbă din toate punctele de vedere, este devastatoare pentru că pare reală. Chiar dacă Robin Wright nu este deloc atât de has been - tocmai a câștigat un Glob de Aur pentru ”House of Cards”, serial distribuit pe Internet (anticipând astfel și alte schimbări în obiceiurile publicului de cinema), în care îi dă replica lui Kevin Spacey. Mi-ar plăcea să o văd primind ceva statuete și pentru ”The Congress”, dar acest lucru nu o să se întâmple...

TIFF 2013 (1) - This Was the Beginning

Tocmai ce am văzut două filme din Competiția Oficială, așa că am să încep cu ele. 

”Nordvest”

Nordvest (r. Michael Noer) este un film pe care am impresia că l-am mai văzut, sub o anumită variațiune, de zeci de ori până acum și nu de câteva ori chiar în competiția TIFF. Personajul principal este un tânăr spărgător de case, foarte talentat, dar nesatisfăcut de banii pe care îi câștigă. Când i se oferă ocazia să se apuce și de pimping și trafic de droguri, nu ezită, însă provoacă tensiuni inevitabile între gașca de arabi care îi cumpărau bunurile furate și noii săi „angajatori”. Se mai adaugă un frate mai mic care vrea să se dovedească bărbat și avem aproape toate ingredientele pe care le căutam. Nu spun că nu este bine făcut, dar nu iese din rândul thrillerelor nordice „de duzină”. 
Premii pe care le-ar putea câștiga: în cel mai bun caz, un premiu de regie, dar cu Cristi Puiu în juriu mă cam îndoiesc. 

”In a Bedroom”

In a Bedroom / W sypialni (r. Tomasz Wasilewski) este un film polonez care funcționează mai mult ca showcase pentru actrița din rolul principal, Katarzyna Herman. Există în acest film un twist care apare destul de repede (cam după 15 minute), iar după aceea filmul se dovedește lipsit de idei (narative sau estetice). Cu greu demarează o relație între protagonistă și un mai tânăr fotograf bărbos, moment care ne face pentru o secundă să ne gândim la ”Blow-Up”, dar ulterior totul se îneacă în secrete pe jumătate destăinuite și auto-importanța pe care realizatorii și-o dau. Totul este foarte soft focus, foarte calm la suprafață și filmul se chinuie să ocupe durata de doar 72 de minute.  
Premii pe care le-ar putea câștiga: cea mai bună actriță. 

Spicuiri din celelalte filme pe care le-am văzut:

Après mai - oda lui Olivier Assayas pentru tinerețea sa implicată artistic și politic în anii '70. Mie mi-a plăcut destul de mult, dar nu pot să spun că sunt mulțumit, din două motive: în primul rând, după 122 de minute, chiar dacă nu au fost deloc plictisitoare, nu mi se pare că s-au întâmplat foarte multe și, în al doilea rând, am văzut L'heure d'été cu o seară înainte - același Assayas, dar un film mult mai intim și mult mai concentrat pe ce are de spus, chiar dacă nu are ambiția de a face portretul unei generații. Din „Après mai” să reținem, totuși, soundtrack-ul care l-ar face pe Scorsese să moară de invidie.

”Like Someone in Love”

Like Someone in Love - un Kiarostami care mi s-a părut mai puțin implicat (cel puțin dacă este să-l comparăm cu filmele sale iraniene precum ”Close-Up” sau ”The Wind Will Carry Us”), însă este un film care trebuie văzut, cu atât mai bine dacă este proiectat pe marele ecran. Acțiunea se întinde pe o perioadă de mai puțin de 24 de ore, însă în această durată scenariul scoate la iveală dramele din viața protagoniștilor (dar și a unor personaje care nu apar decât hors champ) și, parcă pe nesimțite, pune în mișcare un bulgăre de zăpadă de neînțelegeri și confuzii care răbufnesc violent în secvența finală. Altfel, filmul este destul de domolit și nu aspiră la a fi o critică socială (ca alte filme ale acestui regizor), dar din punctul de vedere al punerii în scenă este ireproșabil.

Blancanieves - câte versiuni de „Albă-ca-Zăpada” am văzut la cinema în ultima vreme? Nu sunt sigur... ”Blancanieves” este, însă, cu siguranță, cea mai bună dintre ele. Deși decizia de a-l face mut, alb-negru și în 4:3 este mai degrabă un gimmick (la fel ca și în cazul lui ”The Artist”), regizorul-scenarist Pablo Berger nu se insultă inteligența, punctând doar momentele-cheie ale basmului (mama vitregă cea rea, piticii, mărul otrăvit etc.) și în rest construind un narativ unic, în care Albă-ca-Zăpada este fiica unui toreador faimos rămas paralizat după o coridă gone wrong. Berger petrece mult timp stabilind relația fetei cu bunica ei, cu cocoșul de companie și cu tatăl pe care ajunge să îl cunoaște mult mai târziu. Apoi elimină din poveste orice element fantastic și chiar și prințul salvator, dând rolul acestuia unuia dintre pitici, decizie destul de curajoasă în sine, dar și mai curajos este deznodământul. În ciuda a ceea ce spune Pablo Berger, filmul său nu are nicio legătură cu impresionismul francez, cu Bunuel sau cu Tod Browning... dar asta nu înseamnă că nu este, în felul său, valoros. Și probabil că nu era loc mai potrivit să fi fost proiectat decât castelul de la Bonțida.

Carnage (Franța/Germania/Polonia/Spania, 2011)

Carnage
(Franța/Germania/Polonia/Spania, 2011)

Regia: Roman Polanski

Cu: Jodie Foster, Kate Winslet, Christoph Waltz, John C. Reilly

Rating: 2.5/5

Prima excursie cinematografică a lui 2012 a fost pentru mine acest ”Carnage”, care de-abia se poate numi film. Adaptând o piesă de teatru de succes, Polanski se mulțumește în a filma (destul de bine, totuși) dialogurile dintre două cupluri (Foster-Reilly și, respectiv, Winslet-Waltz), reunite pentru a aplana un conflict între copiii lor. Discuțiile degenerează rapid și finalul îi regăsește pe toți actorii în full over-acting mode, gesticulând în afara cadrului și încercând să acopere vocile celorlalți. Pentru genericul de final, Alexandre Desplat a compus o scurtă, dar dramatică melodie, în care timpanele bat destul de tare la un moment dat, sugerând o tensiune pe care restul filmului nu o are. ”Carnage” este o înregistrare banală a unor evenimentele destul de banale și ele (chiar dacă nu lipsite de haz).

Sunt și lucruri bune care trebuiesc spuse despre acest film. În primul rând, durează doar 79 de minute, ceea ce e foarte bine, pentru că nu știu dacă aș fi suportat mai mult de atât. În al doilea rând, nu pot să spun că nu am râs... Chiar de mai multe ori, iar motivele au fost foarte diverse, de la replici istețe la insulte grosolane și reacții fiziologice. Și că veni vorba, trebuie să spun că am văzut multe scene în care oamenii vomită la viața mea, dar puține au impactul pe care îl are scena din ”Carnage” - ilară și, în același timp, brutală, realistă. Din păcate, însă, per ansamblu filmul pare o piesă de teatru rătăcită pe marele ecran și nu o adaptare inteligentă, cinematică. Pentru a ne convinge, ajunge să privim cu doar câteva luni în urmă, la ”A Dangerous Method”, tot o dramă în 4-5 personaje în esență, dar excelent pusă în scenă pentru cinema de David Cronenberg.

Essential Killing (Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)

Essential Killing

(Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)

Regia: Jerzy Skolimowski

Cu: Vincent Gallo, Emmanuelle Seigner, Zach Cohen

Rating: 4/5

Pe lângă „O Estranho Caso de Angélica”, despre care am scris în ultimul meu post, în topul pe 2011 al celor de la Cahiers du Cinéma se regăsește și ”Essential Killing”, revenirea în forță în cinema a lui Jerzy Skolimowski. Co-scenarist la „Cuțitul în apă” a lui Polanski și realizator a cel puțin două filme britanice de referință ale anilor '70, ”Deep End” și ”The Shout”, Skolimowski a părăsit lumea filmului pentru o perioadă, iar de-abia ”Essential Killing” este un adevărat come-back. Un film aparent problematic, în care un terorist capturat în Afganistan (jucat de Vincent Gallo în spatele unei barbe groase), care evadează în timp ceeste transportat înspre o închisoare din Europa de Est. Filmul începe ca ”The Hurt Locker”, continuă ca ”Road to Guantanamo”, pentru a deveni în final o fabulă despre supraviețuire, plină de simboluri.

Două merite mari ale Skolimowski. În primul rând, evită să facă un film politic. Armata americană nu este criticată mai mult decât o fac jurnalele de știri (waterboarding, închisori secrete etc.), iar personajul principal, deși este urmărit în permanență și asistăm la eforturile sale de a supraviețui într-un climat ostil, nu este deloc un erou, nu este cineva cu care spectatorul se poate identifica. Chiar din contră, este de-a dreptul dezumanizat, înspre final. În al doilea rând, trebuie notat că în marea sa parte filmul este mut. Există muzică (excelenta contribuție a lui Pawel Mykietyn) și efecte sonore, dar dialogul este foarte puțin și în general, irelevant. Alături de „Le quattro volte”, ”Essential Killing” este un film mut modern, în care primează imaginile, atmosfera și peisajele.

Există multe secvențe notabile în acest film, inclusiv o evadare spectaculoasă, niște flashback-uri foarte colorate, o întâlnire cu o femeie în lactație și o excelentă scenă în care personajul principal halucinează, realizată fără efecte speciale, un moment cu adevărat excepțional. În final, Vincent Gallo trebuie și el felicitat. Și el un om problematic, face de data aceasta un rol extraordinar și cred că este cea mai reușită apariție a sa de la ”Buffalo '66” încoace, recompensată pe bună dreptate cu un premiu la Veneția. ”Essential Killing” nu e pentru toată lumea și are lungimi pe alocuri, dar este un film șocant, aparte. Nu rescrie regulile cinema-ului, dar nici nu ține cont de ele. 

Rekopis znaleziony w Saragossie (Polonia, 1965)

Rekopis znaleziony w Saragossie

(Polonia, 1965)

Regia: Wojciech Has

Cu: Zbigniew Cybulski, Iga Cembrzynska, Elzbieta Czyzewska

Rating: 4.5/5

Arta povestirii este motivul (și scopul) pentru care cele mai multe filme există. Deși nu este neapărat ceea ce apreciez în primul rând la un film, nu pot să nu îmi abat ochii asupra unuia dintre puținele filme care examinează conștient importanța și forța povestirii în cinema. ”Manuscrisul de la Saragossa” este structurat în două părț. Prima începe cu doi soldați din tabere adversa care găsesc o carte într-un han și încep să o citească. Cartea povestește aventurile lui Alfonse van Worden (Zbigniew Cybulski), un soldat valon aflat în misiune în Spania. În drumul său, întâlnește „fantome”, Inchizitori și alte personaje stranii, precum două prințese musulmane care vor să îl ia amândouă de soț sau un pustnic care exorcizează un păstor de capre posedat de diavol. Aceste personaje îi spun tot felul de povești, iar chiar Alfonse spune povestea tatălui său. Însă viața sa pare să fie în pericol, la cheremul spiritelor malefice și a leguitorilor. În partea a doua, Alfonse ajunge alături de un Cabalist și un matematician la castelul primului dintre ei, unde primesc vizita unui țigan. Acesta începe să spună o poveste, în care apar alte personaje care sun pe rând alte povești, în care, la rândul lor, există personaje care spun povești, iar toate sunt legate între ele, în final reapărând, din nou, tatăl lui Alfonse, într-unul dintre celebrele sale dueluri.

La urma urmelor, ”Manuscrisul de la Saragossa” nu este un film nici despre Alfonse van Worden, nici despre o lume a spiritelor și nici despre vreunul dintre celelalte personaje. Finalul nici măcar nu lămurește dacă lucrurile s-au întâmplat cu adevărat, dacă Alfonse le-a visat sau dacă nu cumva a delirat în tot acest timp. Cu toată structura sa complicată și bine gândită, filmul este în același timp o sărbătoare a povestirii (pe mecanismul „Hanu-Ancuței”), dar și o deconstrucție a acesteia, în final toate cele povestite fiind irelevante. 

Acestea fiind zise, ”Manuscrisul de la Saragossa” rămâne unul dintre cele mai provocatoare și mai interesante filme poloneze ale tuturor timpurilor. Are puternice accente suprarealiste, fiind, de fapt, unul dintre filmele preferate ale lui Luis Bunuel, care vorbește despre el într-un scurt paragraf în cartea sa „Ultimul meu suspin” (Humanitas, 2004). Camera lui Wojciech Has surprinde poveștile în cadre lungi, dinamice. Dar filmul capătă o dimensiune cu adevărat suprarealistă la nivelul coloanei sonore, unde sunete care mai de care mai bizare și abstracte se combină cu o muzică eroică semnată Krzysztof Penderecki și cu melodii pentru chitara spaniolă.

Un film ca acesta este rar și, chiar dacă este mai vechi de 35 de ani, merită să fie căutat și savurat. Este greu de urmărit, pe alocuri, recunosc (fie și numai pentru că trebuie urmărite subtitrările și evenimentele de pe ecran în același timp, ce să mai vorbim de identificarea personajelor care se plimbă dintr-o poveste într-alta), dar odată ce intri în ritmul lui, farmecul „Manuscrisului de la Saragossa” este acaparant.

Comedy Cluj - Ziua a 4-a

O zi mai bogată, dar tot am impresia că o iar destul de moale...

Mala wielka milosc (Polonia, 2008)

Regia: Lukasz Karwowski

Cu: Joshua Leonard, Agnieszka Grochowska, Michael Dunn, Robert Forster

Rating: 1.5/5

Un film polonez(?) vorbitmai mult în engleză, cu o distribuție foarte americană (dintre care și un nume cu ușoară greutate și anume Robert Forster). În esență, este o poveste de dragoste între un avocat american destul de egoist și o poloneză pe care acesta a cunoscut-o în L.A., dar este nevoit să o urmeze în Polonia după ce află că a lăsat-o însărcinată. Urmează peripeții și încurcături de rigoare, redate fără har. Doar în ultima jumătate de oră, filmul arată ușoare calități, care nu sunt de ajuns să-l scoată la limat. Acestea fiind spuse, cred că cei doi interpreți (Leonard și Grochowska) au un oarecare talent și ar putea să primească roluri în filme mai bune.

Steamboat Bill, Jr. (SUA, 1928)

Regia: Charles Reisner, Buster Keaton

Cu: Buster Keaton, Ernest Torrence, Marion Byron

Rating: 4.5/5

Aproape-capodoperă a lui Keaton, ”Steamboat Bill, Jr.” adună gag-uri spumoase pe un fir narativ nu foarte bogat (dar care are încărcătură emoțională), totul culminând cu ciclonul din final, moment în care fantezia prinde aripi, cascadoriile intră în prim-plan, vântul spulberă case, iar Keaton este purtat în zbor de un copac... Filmul trebuie savurat ca exemplu de enjoyment pur!

La nuit fantastique (Franța, 1942)

Regia: Marcel L'Herbier

Cu: Fernand Gravey, Micheline Presle, Saturnin Fabre

Rating: 4/5

Eram deja puțin obosit când am ajuns la ultimul film din a patra zi (ora de începere - 22:30). Însă filmul se pretează pentru o atmosferă de ușoară ațipeală, chiar mizează pe susceptibilitatea crescută a creierului uman de a fi sedus/păcălit de imagini fantastice, coșmărești, iar eu unul m-am simțit bine și mi-a plăcut foarte mult filmul. Există posibilitatea să-mi fi pierdut răbdarea dacă aș fi văzut filmul la o oră mai rezonabilă și dacă aș fi fost mai odihnit, așa că probabil am să repet vizionarea după ceva vreme. Totuși, cred că verdictul pozitiv va rămâne, pentru că am reușit să mă bucur de ”La nuit fantastique” în ciuda calității mizerabile a proiecției (nu atât imaginea - pelicula arăta bine pentru un film vechi de aproape 70 de ani - dar sunetul a fost groaznic). De notat că regizorul, Marcel L'Herbier, este unul dintre numele fruntașe ale impresionismul francez mut din anii '20.

Dekalog (Polonia, 1988)

Dekalog

(Polonia, 1988)

Regia:

Krzysztof Kieslowski

Scenariul:

Krzysztof Kieslowski și Krzysztof Piesiewicz

De obicei, sunt recitent la ideea de a vedea un serial de televiziune integral. Nu că nu aș urmări încă câteva seriale de animație, un ”House M.D.” sau ocazionalul serial criminalistic. Dar impresia generală pe care serialele de televiziune mi-o lasă este că, după vreo 2-3 sezoane, ori intră în rutină (care câteodată este bună - primești exact ceea ce vrei - alteori este insuportabilă), ori sare calul, ori devine absolut imbecil. Până și ”Twin Peaks”, un serial scurt și o adevărată realizare cinematografică (David Lynch în formă maximă), are câteva episoade înspre final (evident, nu ultimul episod) care sunt foarte banale. Însă toate acestea nu se aplică miniseriilor. Și, pe bună dreptate, uneori este nevoie de 6, 10 sau 15 ore pentru a spune o poveste, nu ajung doar 2, iar televiziune este suportul cel mai potrivit pentru astfel de încercări (asta dacă nu ești Béla Tarr și ai curajul să faci un film de 7 ore pentru cinema - :wink:). 

Și astfel ajungem la „Decalogul” lui Kieslowski. O serie de 10 episoade, fiecare cu lungime de aproximativ 55 de minute și fiecare inspirat (mai mult sau mai puțin, mai evident sau nu chiar) de una dintre cele Zece Porunci biblice. Decorul ales de realizator (alături de scenaristul său, Krzysztof Piesiewicz) este un complex rezidențial (a se citi, câteva blocuri), din Varșovia, la sfârșitul anilor '80. În fiecare episod, vom cunoaște alți locatari (deși unii pe care îi știm deja sau urmează să-i cunoaștem trec prin cadru și în alte povestiri). În cele mai multe cazuri  (deși nu este o regulă), povestea se concentrează asupra a două personaje, ale căror destine s-au întâlnit, dând naștere unor dileme ale căror rezolvare nu este deloc ușoară.

Departe de a fi doar un simplu exemplu de cum să te supui unor porunci, precum ilustrațiile medievale care au inspirat acest proiect, „Decalogul” pare mai degrabă să caute legăturile invizibile dintre oameni, contradicțiile dintre aceștia, modul în care fiecare dintre noi se raportează la acest set de legi și la poisibilitatea existenței unei divinități. Kieslowski era destul de catolic, dar asta nu înseamnă trebuie să fii credincios ca să înțelegi și să îți placă „Decalogul”. Nici nu o să te convertească, dar îți oferă destule teme de gândire cât să rumegi o viață întreagă.

Îmi este greu să dau un rating „Decalogului”. Chiar dacă este o operă unitară, care trebuie văzută de la un capăt la altul, în ordinea episoadelor/poruncilor, mi se pare de asemenea o operă inegală. Cele mai multe episoade ar merita nota maximă fără ezitare, dar există vreo 2-3 unde direcția în care o să meargă mi s-a părut evidentă încă din primele minute și nu am putut aprecia conținutul. Episoadele care mi-au plăcut cel mai mult se raportează ambiguu la porunca corespunzătoare și, tocmai de aceea, descifrarea lor este cu atât mai interesantă și propune mai multe căi de abordare. Dintre favorite, menționez - fără să divulg porunca - următoarele episoade: 

- povestea femeii însărcinate cu alt bărbat care îi cere medicului soțului său să-și încalce principiile și să-i dea un prognostic bolnavului; 

- povestea supraviețuitoarei Holocaustului care se întâlnește cu femeia care putea să o adăpostească, dar a refuzat, oferind un pretext care nu a convins pe nimeni;

- povestea operatorului de calculatoare și a băiatului său (foarte precoce pentru vârsta lui) și... mai bine nu spun mai multe;

- cei doi frați care moștenesc impresionanta colecție de timbre a tatălui lor;

- povestea tânărului care își spionează vecina foarte atrăgătoare (și ceva mai în vârstă).

și altele...
 

Atenție la adulter și la femeia aproapelui!

Iar dintre episoadele care nu mi-au plăcut așa de mult, iese în evidență al cincilea episod. Evident nu este cel mai slab, cel puțin din punctul de vedere al realizării, dar este cel mai explicit legat de una dintre porunci. Bine, nu există prea multă ambiguitate în cazul lui „Să nu ucizi!”, dar acesta este episodul în care Kieslowski lasă filosofia la o parte și își exprimă apăsat anumite păreri politice, cu care nu pot decât să fiu de acord, dar acestea nu se îmbucă bine cu tonul mai degrabă melancolic al celorlaltor istorisiri.

Cu toate acestea, chiar nu are rost să critic „Decalogul” (am impresia că am făcut-o deja un pic mai mult decât trebuia). Lucrând cu 9 directori de imagine diferiți, Kieslowski reușește să creeze o operă fascinantă vizual, insistând pe acele imagini care îi sunt caracteristice (oameni priviți și privind de dincolo de geamuri, jaluzele sau parbrize, învăluiți în lumini calde și jocuri de umbre). Muzica lui Zbigniew Preisner este un fundal minimalist care invită la meditație și crează în aceeași măsură ca mâna de maestru a lui Kieslowski liantul între episoade. Iar jocul actorilor este extraordinar fără excepție.
 

* * *

Am văzut câteva episoade din „Decalogul” acum câțiva ani, dar doar acum am reușit să-l văd complet, de la cap la coadă. Și probabil că o să-l mai văd măcar o dată la un moment dat, pentru că am impresia că este genul de film (da, film!), care merită revizionat și analizat din perspective diferite.

Tatarak - English Language Review

Tatarak

(Poland, 2009)

Directed by: Andrzej Wajda
Starring: Krystyna Janda, Pawel Szajda, Jadwiga Jankowska-Cieslak

Rating: 3.5/5

"Tatarak"/"Sweet Rush" is Andrzej Wajda's last film, based on a short story by Jaroslaw Jvaszkiewicz. However, the movie begins with a monologue that actress Krystyna Janda delivers as herself, directly to the camera, in a undecorated room filled only with a small bed. She talks about the difficulty she had coping with her husband's death from cancer and how this affected the motion picture she was going to make with Wajda (the same one we are about to see). After this prologue, we see Wajda and the rest of the team discussing the story and the movie they are about to shoot. And after this, Jvaszkiewicz's story begins.

Janda plays Matha, the wife of a country doctor, who lives an unremarkable life, mourning the death of her two sons, Resistance fighters during WWII. Unbeknown to her, her husband discovers she hes lung cancer and only a few months left to live. In the meantime, she re-discovers a certain youthful enthusiasm as she begins to consider an affair with a younger man. But their short adventures ends tragically, as he drowns

while trying to collect sweet rush with which Martha wants to decorate her home.

 

"Tatarak" is a film about death. The sugar cane itself becomes a symbol of it. The film obviously resonates with the recent tragedy in Krystyna Janda's and, in many ways, this film is more a portrait of its performer rather one of its director. However, the 80-year old filmmaker is still master of his own picture and I'm sure he used the opportunity to raise his own questions about death, although they are not evident in the film's final form. 

The film ends with Janda leaving the film set after they just filmed the drowning scene and running towards the nearest road, as if trying to escape the drama of the picture and her own life. I found this gimmick a little unsuited and I felt that, in the end, "Sweet Rush" failed to be the poignant movie it could have been.

Tatarak (Polonia, 2009)

Tatarak

(Polonia, 2009)

Regia: Andrzej Wajda
Cu: Krystyna Janda, Pawel Szajda, Jadwiga Jankowska-Cieslak

Rating: 3.5/5

Deși, conform cinemagia.ro, traducerea în româna a filmului (pentru o eventuală lansare în format încă necunoscut) va fi „Fiorii tinereții, în traducere liberă tatarak ar însemna „trestie de zahăr”. Acesta este și unei nuvele de Jaroslaw Jvaszkiewicz, care a devenit sursă de inspirație pentru acest cel mai recent film al lui Andrzej Wajda.

Totuși, filmul începe cu un monolog al interpretei Krystyna Janda, pe care o găsim singură într-o cameră mobilată sumar. Ea vorbește despre moartea soțului ei, care a survenit chiar înainte de filmările la „Tatarak”. Apoi, îi vedem pe Wajda, Janda și echipa, vorbind despre nuvelă și film, înainte de începerea filmărilor. De-abia apoi intrăm în povestea „Trestiei de zahăr”: Marta (Janda) este soția unui doctor de țară, a cărei viață a fost marcată de moartea celor doi fii în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Observând că a slăbit în ultima perioadă, soțul ei în face un consult radiologic și descoperă o tumoră pulmonară, dar o asigură că totul este bine. Rutina din viața femeii se schimbăodată cu întâlnirea cu un tânăr localnic, de care se îndrăgostește. Însă încercarea de aventură de termină tragic: cei doi se duc la malul râului să culeagă trestie de zahăr (pentru ca Marta să-și împodobească casa), însă tânărul se îneacă.

„Tatarak” este un film despre moarte. Trestia de zahăr însăși capătă o conotație fatidică, iar povestea Martei are o rezonanță aparte asupra adevăratei Krystyna Janda. În monologurile sale (evident, scrise de mâna ei), Janda vorbește despre cât de dificil i-a fost să se împace cu gândul că soțul ei va muri, despre tragedia ultimelor ore ale acestuia și despre senzația de gol pe care o are de când a rămas singură. Decorul - acea cameră săracă, goală - sugerează acest vid care nu poate fi umplut, dar și dorința interpretei de a-și exprima frământările, de a se „dezgoli” în fața publicului. Filmul pare astfel mai mult un portret (și proiect) al actriței decât a regizorului și, într-un fel, personalitatea Krystynei Janda este mai puternică a lui Wajda. Cu toate acestea, realizatorul - acum în vârstă de 80 de ani - este maestrul propriului său film, măcar în ceea ce privește partea de adaptare literară a acesteia, care este tratată în culori vii, cu un ton ușor melancolic. Și mai mult ca sigur că nuvela lui Jvaszkiewicz i-a oferit lui Wajda prilejul să ridice propriile întrebări despre moarte, chiar dacă acestea nu transpar în forma finală a acestuia.

Finalul lui „Tatarak” ia o turnură ciudată, care - deși pot părea imbecil - m-a dus cu gândul la ”Monty Python and the Holy Grail”. Odată filmată scena morții tânărului, Krystyna Janda părăsește platoul în costum de baie, pe ploaie, și fuge înspre cea mai apropiată șosea (deși o cameră de filmat se pare că continuă să o urmărească). Am găsit acest moment al filmului un pic exagerat și mi s-a părut că realizatorii au ratat astfel un final care putea să facă din ”Tatarak” un film cu adevărat zguduitor.

Przesluchanie (Polonia, 1989)

Przesluchanie

(Polonia, 1989)

Regia: Ryszard Bugajski

Cu: Krystyna Janda, Adam Ferency

Rating: 4/5

Krystyna Janda este o mare actriță. Într-o carieră de peste 30 de ani (până acum), ea a lucrat cu Wajda și Kieslowski, a apărut alături de Klaus Maria Brandauer în „Mephisto”, (mega-)co-producția regizată de Istvan Szabo, iar cele mai recente filme ale sale sunt tragi-comedia ”Rewers” (aflată în competiție la TIFF 2010) și ”Tartarak”, cel mai recent film al lui Andrzej Wajda, o operă foarte personală atât pentru realizator cât și pentru interpretă. Pentru acest ”Przesluchanie”/„Interogatoriu”, Krystyna Janda a câștigat premiul de interpretare la Cannes.

Suntem în Polonia, 1951. Sărbătoarea a 34 de ani de la Revoluția din Octombrie. Tonia (Krystyna Janda) este o artistă de cabaret. După spectacolul aniversar, se ceartă cu soțul ei, iar apoi pleacă în oraș să bea cu doi oameni necunoscuți. Se va trezi arestată și reținută fără a-i fi aduse acuzații clare și supusă unor serii de interviuri violente, în care este forțată să recunoască fapte pe care nu le-a comis.

Filmul are și în viața reală o poveste interesantă. Produs de fapt în 1982, filmul a fost interzis de comuniști și timp de 7 ani a fost disponibil numai sub formă de VHS-uri piratate, la realizarea cărora a participat chiar regizorului Ryszard Bugajski. Într-adevăr, filmul este atât de înverșunat împotriva sistemului (chiar dacă plasează acțiune cu 30 de ani în urmă), încât nu mă miră că a fost interzis, ci că realizatorii au fost lăsați să-l facă sau că nu a fost distrus imediat după terminare. Brutalitatea autorităților frapează încă de la prima scenă, aducerea unei Tonie aproape leșinată de băutură în arest, care este efectivă filmată ca un viol. Succesiunea de interogatorii o supun pe Tonia la din ce în ce mai multe umilințe, dintre care cea mai impresionantă este scena dușului, în care Tonia este închisă într-o cușcă în care curge în continuu apă. Sadismul ofițerilor, modul arbitrar în care își selectează victimele, folosirea ideologiei ca pretext pentru torturi - toate acestea sunt prezentate grafic, nu sunt reduse la nivel de insinuări. În final, putem doar presupune cât timp a petrecut Tonia în închisoare. Relația acesteia cu colegele de celulă și cu unul dintre ofițerii responsabili de cazul ei devin din ce în ce mai complicate odată cu trecerea timpului.
 

Regizorul reușește să ofere un portrer realist al închisorilor într-un regim totalitar, fără să se zgârcească în a prezenta detalii neplăcute. În interiorul celulei, pe care Tonia o împarte cu alte 4 femei, filmează adeseori din mână, accentuând senzația de spațiu claustrofobic. Alte două secvențe filmate din mână se remarcă înspre finalul filmului: vizita pe care ofițerul i-o face Toniei la spitalul în care aceasta a fost mutată la un moment dat și sinuciderea acestuia.

Însă, în ciuda calității regiei (și oarecum în ciuda unui scenariu care invită la redundanță), interpretarea excelentă a Krystynei Janda este punctul în jurul căruia gravitează întreaga peliculă. Ea întruchipează perfect acestă femeie, a cărui stil de viață liber este întrerupt de acestă intruziune perversă (căci interogatoriile servesc mai mult ca metode prin care anchetatorii își pot elibera fanteziile reprimate), dar ea își păstrează hotărârea de a nu ceda presiunilor și refuză să semneze mărturii mincinoase, pregătite de dinainte de torționarii ei, cu riscul de a-și pierde propria umanitate.