Comedy Cluj 2012 - Competition Update

Trei filme din competiția Comedy Cluj care mi-au plăcut și pe care le recomand, pentru că probabil nu o să mai existe o a doua ocazie să fie văzute la cinema pentru niciunul dintre ele, nu sunt rele deloc și sunt proiectate de pe pelicule de bună calitate.

Baikonur (Germania/Rusia/Kazahstan, 2011, r. Veit Helmer)

Titlul este dat de un cosmodrom din Kazahstan operat de ruși, dar focusul filmului este pe băștinașii care locuiesc în deșertul din jurul acestui cosmodrom și care trăiesc din fierul vechi care aterizează din cer de fiecare dată când este vreo lansare. Filmul - o coproducție internațională care pare să fi dispus de ceva buget - este foarte melancolic, tonul său este aproape elegiac, iar ritmul este destul de lent, ceea ce face să pară că secvențele nu se leagă foarte bine între ele și că realizatorii au fost nehotărâți. Până la urmă, însă, lucrurile par să se lege în final, iar această impresie de lipsă de coeziune s-ar putea să fi fost doar o problemă de optică din partea mea. Oricum, într-o epocă în care guvernul american nu este dispus să finanțeze NASA, iar Hollywood-ul nu mai este interesat de astronaut ca prototip de erou, este totuși încurajator că cineva ține visul cuceririi spațiale în viață.

UFO in Her Eyes (Germania/China, 2011, r. Xiaolu Guo)

În China rurală, Kwok Yun vede un obiect ciudat pe cer. Imediat după aceea, salvează un turist american (Udo Kier) mușcat de un șarpe, care ulterior îi va trimite niște bani. Șefa satului, însă, va folosi „donația” americanului pentru a re-educa sătenii și a exploata comercial recenta întâlnire extraterestră prin planuri capitaliste de îmbogățire rapidă duse la îndeplinire în stil mao-ist. Filmul de-abia este o comedie, satira este destul de acidă, iar realizatorii par să ia foarte în serios mesajul pe care îl transmit despre distrugerea unei comunității și a unor tradiții. În punctul culminant, sărbătorirea în cerc restrâns a recentelor succese de către membrii „de vază” ai satului este juxtapusă unei revolte a fermierilor împotriva utilajelor de construcție. Pe de altă parte, ”UFO in Her Eyes” are și un stil vizual aparte, profitând la maxim de peisajele zonei și apelând la simboluri (precum copacul de lângă care Kwok Yun vede UFO-ul, care apare în mai multe secvențe înainte să fie tăiat și care este, probabil, identificat cu centrul universului). Sunt lucruri care nu mi-au plăcut atât de mult și probabil nu este un film pentru toate gusturile, dar eu unul nu îmi amintesc să fi văzut vreun alt film ca el. Deocamdată, este favoritul meu din competiție.

The Runway (Irlanda/Luxemburg, 2010, r. Ian Power)

Am vrut să văd acest film pentru că îmi place Demián Bichir (”A Better Life”, ”Savages”), care de data aceasta joacă rolul unui pilor sud-american care se prăbușește lângă un sat din comitatul irlandez Cork și devine tată de împrumut pentru un băiat de nouă ani. Naiv și fermecător, spielberg-ian pe alocuri (se petrece în epoca lui E.T.), dar amintindu-ne și de ”Son of Rambow”, ”The Runway” este probabil cel mai plăcut film din întreaga competiție. Nu este un film eminamente de festival și ar merita să aibă o ieșire ceva mai amplă pe ecrane (chiar și pe la noi). Un alt atu este coloana sonoră, o combinație de rock-'n-roll și blues american care reușește ca prin minune să se potrivească cu povestea.

Comedy Cluj 2012 - Day One

Tucker and Dale vs Evil (2010, r. Eli Craig)

Am mai vorbit deja despre comedia horror ca fiind un gen greu de stăpânit, dar și subapreciat. În ultima vreme, producțiile de acest gen (vezi ”Scream 4” sau ”The Cabin in the Woods”) mizează tot mai mult pe pastișă și pe abordarea meta, post-modernă, iar o comedie horror autentică (precum ”Re-Animator”) pare să fie din ce în ce mai rară. ”Tucker and Dale vs Evil” este mai degrabă o parodie a genului și personajele interpretează întâmplările pe care le trăiesc și pe care nu le înțeleg din perspectiva convențiilor filmelor de groază (adolescenții sunt convinși că sunt într-un horror à la ”Texas Chainsaw Massacre”, în timp ce cei doi hillbillies nevinovați sunt convinși că sunt victimele colaterale ale unui cult de sinucigași). Filmul nu dezamăgește, durează exact cât de mult trebuie și are personaje mai tridimensionale decât v-ați putea aștepta într-o primă fază (ok, doar două dintre ele, dar e de ajuns și așa). 

”The Trip”

The Trip (2010, r. Michael Winterbottom)

În 2005, Michael Winterbottom făcea alături de Steve Coogan și Rob Brydon o mică capodoperă intitulată ”A Cock and Bull Story”, excelentă satiră britanică aflată undeva la intersecția dintre ”8 1/2” și ”Barry Lyndon” (da, este posibil așa ceva). ”The Trip” este corolarul inutil, televizual și ineficient al acestui mare film. Editat dintr-un serial TV de 6 episoade, îi urmărește pe Coogan și Brydon vizitând nordul Angliei, luând prânzul la restaurante selecte și etalându-și (în scene câteodată interminabile) talentul pentru imitarea unor voci celebre (Pacino, Hopkins, Connery, Caine etc.) ”The Trip” insistă pe criza vieții de mijloc și auto-lamentarea persoanei create de Coogan, în timp ce Brydon pare mai degrabă un simplu clovn. Montat stângace și cu lungimi obositoare pe alocuri, filmul nu are nimic de zis ce nu s-a spus deja și nu și-ar fi putut găsit locul în competiția festivalului în absența celor trei nume mari (more or less) de pe generic.

TIFF 2012 - Day Three

Pe lângă „Donoma”, despre care am scris deja mai pe larg, trebuie să spun câteva cuvinte și despre alte două filme.

Hugo este cel mai high profile film al festivalului (deși nu neapărat un succes comercial). Pornind de la extraordinarul roman (parțial grafic) al lui Brian Selznick, Scorsese spune povestea unui tânăr orfan care întoarce ceasurile în gara Montparnasse și a întâlnirii acestuia cu un maestru uitat al cinematografului mut, Georges Méliès. În prim-plan este adusă dragostea lui Scorsese pentru cinema și pasiunea sa pentru restaurarea filmelor vechi. Aș fi preferat să văd un film despre un copil care descoperă cinema-ul și despre felul în care această pasiune se naște. Din păcate, al doua parte a filmului este pură propagandă, dacă se poate spune astfel, iar acest lucru face din ”Hugo”, cel puțin pentru mine, o ușoară dezamăgire. Pe de altă parte, am rămas cu câteva lucruri la care nu mă așteptam, inclusiv un rol foarte bun făcut de Sacha Baron Cohen: interpretarea sa și personajul său (care nu există în carte) servesc ca o contra-greutate pentru povestea lui Hugo și accentuează tema abandonului (ușor ignorată de Scorsese în detrimentul biografiei aproximative a lui Méliès).

 

Hwanghae AKA The Yellow Sea AKA The Murderer este un thriller coreean relativ tipic, despre un șofer de taxi chinez (sau, mă rog, coreeano-chinez) cu datorii la niște gangsteri, care este angajat să ucidă un „baștan” în Coreea de Sud. Evident, lucrurile se complică și omul nostru ajunge să fie urmărit de poliție, mafie și alții pentru o crimă pe care nu a mai reușit să o comită. Plusurile filmului sunt extraordinara tensiune din prima oră a proiecției, doza de realism adusă de plasarea acțiunii în rândul unor imigranți ilegali (mi-a amintit de ”Shinjuku Incident”, deși acesta nu ar trebuie să fie un lucru bun) și doza de nebunie coreeană adusă de folosirea exclusiva a armelor albe în confruntările dintre găști - cuțite, topoare, ciolane etc. Filmul își pierde suflul pe parcurs, iar în a doua parte Hong-jin Na încearcă să repete câteva dintre secvențele reușite din prima parte (care includ o urmărire de antologie), însă fără succes - ceea ce părea inițial virtuozitate se transformă în manierism, iar oricât de over the top sunt unele scene, nu pot scăpa ridicolului. Dar este un film entertaining, chiar și la ora imposibilă la care a fost proiectat și chiar dacă uneori umorul este mai degrabă incidental.

TIFF Review: Donoma, de Djinn Carrénard

„Donoma”, debutul lui Djinn Carrénard, este probabil unul dintre cele mai bune filme pe care le veți vedea la TIFF anul acesta. Făcut pe un buget minuscul și cu participarea mai multor actori amatori, filmul se impune prin vigoarea stilului, refuzul încadrării într-un anumit curent sau gen și prin poveștile pe care le spune. De-a lungul a două ore și ceva (care sunt destul de solicitante, trebuie să recunosc), povestea alternează la intervale neregulate între diferite cupluri tinere. Unele personaje se intersectează, altele își schimbă partenerii între ele, dar ceea ce unește cu adevărat structura narativă este camera de filmat (inclusiv defectele de lentilă, care oferă un efect aparte uneori) și montajul. De mai multe ori pe parcurs Carrénard amestecă două secvențe între ele. Câteodată este flashback întretăiat care explică trecutul unui personaj, alteori este vorba de două întâmplări care se dovedesc a se petrece în același timp. 

Tema principală a filmului pare să fie dragostea, sau, mai degrabă, felul în care ea este sortită eșecului datorită diferențelor de clasă sau educație dintre personaje. Mai multe cupluri inedite se reliefează pe parcurs: o fotografă cu bani și modelul ei, o profesoară de spaniolă și elevul său de liceu, băiețaș de cartier, dar tot cu origini spaniole, o tânără de bani gata, atee (și probabil schizofrenică) și un skin-head care încearcă să-l găsească pe Isus (care poate este doar o halucinație a ei) etc. Toate acestea ar putea da un substrat socio-politic prea stufos filmului (asemeni creațiilor lui Iñárritu), dar Carrénard reușește să evite ridicolul, mai ales datorită prestațiilor excelente ale actorilor, care intră cu adevărat în pielea personajelor și oferă realismul necesar filmului (inclusiv prin felul de a vorbi).

Evident, nu este un film perfect. Totuși, nu cred că defectele sale sunt cele evidente. Adesea, când insistă prea mult asupra unui storyline, filmul începe să devină plictisitor. Dar urmează întotdeauna un dénoument pentru acea secvență, care schimbă cu totul datele problemei și pune ceea ce am văzut într-o cu totul altă lumină. Carrénard își auto-intitulează filmul ca fiind unul „de gherilă”, iar acest lucru emană din fiecare cadru al filmului. Realizatorul refuză cadrajele clasice, folosește unghiuri de filmate și tehnici de montaj „incorecte”, nu încearcă să fie subtil în ceea ce privește stilul de filmate. Cu toate acestea, dincolo de suprafață, găsim un film care dă multe de gândit, angajat politic mai serios decât alte filme franțuzești care au pretenții că vorbesc despre astfel de probleme, dar de fapt doar reciclează aceleași teorii despre burghezi și proletari pe care le auzim de 50 de ani. Dincolo de suprafață, avem un film care echivalează, într-o anumită măsură, dragostea și relațiile intime cu boala mintală și cu fanatismul religios. „Donoma” este un film radical din toate punctele de vedere.

Une vie de chat (Franța/Olanda/Elveția/Belgia, 2010)

Une vie de chat

(Franța/Olanda/Elveția/Belgia, 2010)

Regia: Jean-Loup Felicioli, Alain Gagnol

Voci: Dominique Blanc, Bruno Salomone, Jean Benguigui

Rating: 4/5

Una dintre nominalizările surpriză la Oscar-urile de anul acesta a fost mențiunea pentru acest foarte puțin cunoscut film franțuzesc în categoria Cel Mai Bun Film de Animație, luând efectiv locul ”Aventurilor lui Tintin”. „Une vie de chat”/”A Cat in Paris” este primul lungmetraj al echipei Felicioli-Gagnol. Începutul filmului impresionează negativ prin excesul de detalii în ceea ce privește plot-ul: avem o pisică, care noaptea este complicele unui spărgător simpatic, iar ziua se gudură pe lângă o fetiță care nu vorbește, a cărei mamă este polițistă și trebuie să îl prindă pe gangsterul care i-a ucis soțul, ignorându-și astfel fiica ș.a.m.d. Meritul realizatorilor este că, odată prezentată toată expozițiunea stufoasă, filmul te antrenează într-o cursă pe acoperișurile Parisului, în care viețile personajelor par să fie cu adevărat puse în pericol, totul culminând cu o extraordinară secvență fantastică, în care Colosul din Nairobi (MacGuffin-ul filmului) își face apariția printre clădirile orașului. Și totul se termină în aproximativ 60 de minute - filmul nu este chiar un tur de forță, dar nu este plictisitor niciun moment.

„Une vie de chat” este o animație „tradițională” (deși, evident, realizatorii au folosit computere pentru a construi anumite secvențe de acțiune mai pretențioase). Atu-urile ei (dincolo de durata scurtă) sunt bogăția paletei de culori și alegerea unghiurilor de ”filmare”. Arhitectura Parisului (privit din perspective à la ”Inception”) este scenografia filmului, iar secvențele cele mai palpitante sunt cele în care clădirile par să participe la acțiune (fie că ridică obstacole peste care hoțul cel bun trebuie să sară la nesfârșit sau că posedă gargui ale căror brațe întinse îl prind pe acesta când cade de pe Notre-Dame). Într-un fel, „Une vie de chat” și ”Tintin” au multe în comun: ambele filme au o intrigă complicată, pe care o sacrifică pentru un show de acțiune non-stop, plus un animal de companie de încredere. Ambele filme sunt foarte dinamice, dar în timp ce Spielberg favorizează cadrele lungi, Felicioli și Gagnol fragmentează mai mult acțiunea, fiecare cadru putând fi un instantaneu dintr-o bandă desenată. Cele două filme ar face un double-feature foarte interesant.

La Oscar-uri, categoria pentru filmele de animație se prezintă foarte divers în acest an. De o parte, avem două animații tradiționale „străine” (acesta și ”Chico & Rita”, favoritul meu), de cealaltă parte două producții hollywood-iene în franciză (”Puss in Boots” și ”Kung Fu Panda 2”, pe care încă nu m-am obosit să le văd), iar între ele unul dintre cele mai surprinzătoare filme de gen făcute la Hollywood (”Rango”, care pare să fie în poll-position). „Une vie de chat” nu are nicio șansă să câștige, dar simpla mențiune a filmului confirmă faptul că cei care aleg filmele de animație sunt ceva mai deschiși la minte decât restul membrilor Academiei.

Essential Killing (Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)

Essential Killing

(Polonia/Norvegia/Irlanda/Ungaria, 2010)

Regia: Jerzy Skolimowski

Cu: Vincent Gallo, Emmanuelle Seigner, Zach Cohen

Rating: 4/5

Pe lângă „O Estranho Caso de Angélica”, despre care am scris în ultimul meu post, în topul pe 2011 al celor de la Cahiers du Cinéma se regăsește și ”Essential Killing”, revenirea în forță în cinema a lui Jerzy Skolimowski. Co-scenarist la „Cuțitul în apă” a lui Polanski și realizator a cel puțin două filme britanice de referință ale anilor '70, ”Deep End” și ”The Shout”, Skolimowski a părăsit lumea filmului pentru o perioadă, iar de-abia ”Essential Killing” este un adevărat come-back. Un film aparent problematic, în care un terorist capturat în Afganistan (jucat de Vincent Gallo în spatele unei barbe groase), care evadează în timp ceeste transportat înspre o închisoare din Europa de Est. Filmul începe ca ”The Hurt Locker”, continuă ca ”Road to Guantanamo”, pentru a deveni în final o fabulă despre supraviețuire, plină de simboluri.

Două merite mari ale Skolimowski. În primul rând, evită să facă un film politic. Armata americană nu este criticată mai mult decât o fac jurnalele de știri (waterboarding, închisori secrete etc.), iar personajul principal, deși este urmărit în permanență și asistăm la eforturile sale de a supraviețui într-un climat ostil, nu este deloc un erou, nu este cineva cu care spectatorul se poate identifica. Chiar din contră, este de-a dreptul dezumanizat, înspre final. În al doilea rând, trebuie notat că în marea sa parte filmul este mut. Există muzică (excelenta contribuție a lui Pawel Mykietyn) și efecte sonore, dar dialogul este foarte puțin și în general, irelevant. Alături de „Le quattro volte”, ”Essential Killing” este un film mut modern, în care primează imaginile, atmosfera și peisajele.

Există multe secvențe notabile în acest film, inclusiv o evadare spectaculoasă, niște flashback-uri foarte colorate, o întâlnire cu o femeie în lactație și o excelentă scenă în care personajul principal halucinează, realizată fără efecte speciale, un moment cu adevărat excepțional. În final, Vincent Gallo trebuie și el felicitat. Și el un om problematic, face de data aceasta un rol extraordinar și cred că este cea mai reușită apariție a sa de la ”Buffalo '66” încoace, recompensată pe bună dreptate cu un premiu la Veneția. ”Essential Killing” nu e pentru toată lumea și are lungimi pe alocuri, dar este un film șocant, aparte. Nu rescrie regulile cinema-ului, dar nici nu ține cont de ele. 

O Estranho Caso de Angélica (Portulagia/Spania/Franța/Brazilia, 2010)

O Estranho Caso de Angélica

(Portulagia/Spania/Franța/Brazilia, 2010)

Regia: Manoel de Oliveira

Cu: Ricardo Trêpa, Pilar López de Ayala, Leonor Silveira

Rating: 4/5

În ultimele zile, au început să apară pe internet primele topuri ale anului. Și, ca de obicei, în măsura posibilităților, încep să văd cât mai multe dintre filmele pe care le-am ratat. Destul de sus în clasamentul celor de la Cahiers du Cinéma (în care a triumfat „Habemus papam”), este acest straniu film, cu un foarte straniu titlu, regizat de un „răsfățat” al revistei, cineastul portughez în vârstă de 103 ani (împliniți pe 11 decembrie), Manoel de Oliveira. De ceva vreme încoace, de Oliveira face cam un film pe an (dacă acesta este secretul longevității, Woody Allen pare să fie pe drumul cel bun). Stilul portughezului, riguros vizual și plin de referințe literare, nu este foarte accesibil. Ca dovadă, anul acesta la TIFF, filmul său precedent, „Excentricitățile unei blonde”, deși lung de doar 65 de minute și foarte frumos filmat, a fost unul dintre cele mai prost votate filme de către public.

„O Estranho Caso de Angélica” începe cu Isaac (Ricardo Trêpa, un fotograf evreu, care este chemat în miez de noapte să o fotografieze pe o tânără care tocmai a decedat (provenind dintr-o familie de creștini devotați). În momentul în care o privește prin obiectivul aparatului, i se pare că Angélica deschide ochii și îi surâde. În zilele următoare, nu va reuși să își scoată din minte această imagine, care reprezintă debutul unei expreiențe transcendentale (ceva de genul „Sărmanul Dionis”), la finalul căruia Isaac (sau măcar spiritul acestuia) va parasi spațiul și timpul în care se află. 

Este un film solicitant, dar foarte bine gândit și executat. Tematic, este destul de bogat și are mai multe straturi care trebuie descifrate. În acest sens, recomand articolul celor de la Cahiers du Cinéma (Jean-Phillipe Tessé, mai exact) din martie 2011. Este un film care pornește de la o chestiune de identitate și religie și sfârșește prin a pune în discuție viața de dincolo de moarte și natura universului. O excelentă secvență prezintă o discuție la cină între mai mulți oameni de știință, care vorbesc despre acceleratoare de particule și așa mai departe, în timp ce Isaac privește pierdut orașul pe fereastră. Acest gest al său este repetat pe parcursul filmului, fotograful având, în principiu, două perspective complementare, opuse asupra orașului: de la fereastra camerei sale și de pe dealul unde merge regulat să fotografieze niște muncitori.

Chiar și fără a intra în detalii și discuții despre teme, filosofie și alte „prostii”, „O Estranho Caso de Angélica” este un film care mie mi s-a părut destul de ușor de urmărit și plin de imagini excepțioanle, precum un travelling de-a lungul mai multor poze atârnate pe o sârmă și zborul îmbrățișat al lui Isaac și Angélica (reluat în unele postere), care pare desprins dintr-un vitraliu pictat de Chagall. De câteva ori, imaginea digitală distrage atenția, în special în secvențele filmate în plină zi, cu mult soare, dar în mare parte nu se pot reproșa multe imaginii filmului. Recomand „O Estranho Caso de Angélica” pentru cinefilii mai aventurieri. Nu cred că vor fi dezamăgiți.

Comedy Cluj 2011, ultimul capitol - "Tamara Drewe"

Acesta este ultimul articol despre Comedy Cluj 2011 pe care îl voi scrie. Pentru mine, festivalul s-a terminat cu ”Tamara Drewe”, în timp ce la alt cinematograf se decernau premiile - marele premiu a mers la ”Pinoy Sunday”, pe care nu l-am văzut. Despre filmul lui Stephen Frears pot însă să spun că este mult mai amuzant decât mă așteptam. Acțiunea se petrece în Anglia rurală, unde mai mulți scriitori sunt retrași la o fermă pentru a scrie cărți de toate felurile (polițiste, eseuri serioase). Liniștea lor e perturbată de Tamara Drewe (Gemma Arterton), vecina sexy care se mută înapoi la țară pentru a scrie un roman inspirat de propria autobiografie. Nu cred că are rost să intrăm mai mult în detalii, dar filmul este plasat undeva la intersecția între filmul independent bazat pe benzi desenate și, de cealaltă parte, ”The Trouble with Harry” sau ”Midsomer Murders”. În final, se simte un pic oboseala unei povești cu prea multe premise și montajul începe să fie cam hiperactiv și dezorientat (totuși, filmul durează aproape două ore), dar în ansamblu ”Tamara Drewe” este o comedie neagră foarte distractivă, cu ceva cam multe personaje ieșite din minți.

Comedy Cluj 2011 - "Just Like Us" & "Life of Brian"

Revin cu încă două recomandări:

Just Like Us l-am văzut din greșeală. Am pornit să văd ”Capela roșie”, un documentar despre doi comici danezo-coreeni care urmează să dea un spectacol în Coreea de Nord, dar după 10 minute s-a stricat DVD-ul. Ni s-a oferit, la schimb, ”Just Like Us”, un documentar despre comici americani de diferite origini (arabi, greci, italieni etc.) care urmează să facă un turneu prin țări din Orientul Mijlociu. Într-un fel, filmul este o combinație de ”Les Barons” cu ”Looking for Comedy in the Muslim World”, dar a fost mai bun decât m-am așteptat, mai ales că primul film nu a început chiar foarte bine (dar, bineînțeles, nu pot să fac o apreciere după doar 10 minute văzute). Sigur, comicii din ”Just Like Us” vizitează locuri în care se poate face stand-up comedy fără frica de represalii (Dubai, Cairo, Beirut, chiar și în Arabia Saudită) și filmul nu este atât de relevant din punct de vedere geo-politic pe crede că este. Dar este amuzant să auzi glume vechi de când lumea (sau măcar de când există taximetriști) spuse cu un twist musulman sau arab, iar ceata de comedianți este diversă și în număr mare (de la un greco-canadian obez la femei în hijab. Filmul este regizat, narat și cu participare lui Ahmed Ahmed, care nu este o gazdă deloc rea pentru un film de doar 75 de minute. 

”Just Like Us” va mai rula la Cinema Arta, Duminică (15/10) de la ora 13:30. ”Capela roșie” nu știu când va mai rula.

Life of Brian (1979) este capodopera celor de la Monty Python. Mai bine decât în oricare al film al lor, structura pe bază de scheciuri se constituie într-o narațiune coerentă. ”Life of Brian” este una dintre cele mai bune satire din toate timpurile, aproape fiecare aspect al vieții religioase și politice fiind luat la rost și „deconstruit” de cei de pitoni. În mod straniu, este filmul în care output-ul lui Terry Gilliam este cel mai puțin vizibil (nu este creditat ca regizor, doar ca designer, foarte puține animații și, în cel mai bun caz, o singură apariție memorabilă pe ecran). Ceilalți membri, însă, au fiecare șansa să își etaleze talentele: Graham Chapman este perfect distribuit în rolul principal, Brian Cohen, un ”evreu” ghinionist a cărui destin pare să meargă în paralel cu cel al lui Jesus. Pe lângă regie, Terry Jones semnează și rolul mamei lui Brian, rostind una dintre cele mai celebre replici ale filmului: He's not the Messiah! He's a very naughty boy! John Cleese interpretează o serie de masculi înalți și amenințători, cu concepții politice cam ciudate și îi dă lui Brian o bine-meritată lecție de gramatică. Michael Palin are mai multe roluri în film, dar face deliciul fanilor în rolul lui Pilat. Iar Eric Idle semnează cântecul care închide filmul, celebrul ”Always Look on the Bright Side of Life”. Ar mai fi de menționat că proiecție de luni seara de la Cinema Victoria a fost sub-standarde: imaginea era bună, dar sunetul (care este foarte important de data aceasta) a fost oribil. Dar filmul tot e genial.

”Life of Brian” mai rulează la Arta,  Miercuri (19/10) de la 11:00 și încă o dată la Victoria, Vineri (21/10) de la 12:30.

Comedy Cluj: "Made in Dagenham" & "Holy Grail"

Made in Dagenham (r. Nigel Cole, 2010) este o cronică a grevei celor 150 de mașiniste angajate de uzinele Ford la Dagenham, in Marea Britanie, care a condus apoi la o schimbare în legislație care garanta salarii egale între sexe. Sally Hawkins conduce și răscoala și filmul, Bob Hoskins este un fel de mentor care aplică învățăturile războiului în lupta cu sindicatele, iar Miranda Richardson o joacă pe Barbara Castle, ministra Muncii din acea vreme. Distribuția e completată Rosamund Pike și Richard Schiff, printre multe alte fețe recognoscibile (dar nu neapărat după nume). Filmul este un pic cam lung (113 minute), iar scenariul nu se îndepărtează prea mult de tiparul obișnuit al unui astfel de film, deși este destul de stufos (un anumit subplot, cu personajul jucat de Geraldine James, putea fi lejer lăsat deoparte). Dar este destul de bine făcut și echilibrează destul de bine partea serioasă cu umorul, nefiind deloc un manifest stângist (așa cum mă temeam) și, oricum, mult mai bun decât corespondentul său franțuzesc, ”Potiche”. Și mi-a plăcut destul de mult și look-ul filmului, ușor spălăcit, de parcă ar data din epoca pe care vrea să o prezinte (sau poate că doar a fost prost proiectat, ceea ce nu cred că e cazul...)

Monty Python and the Holy Grail (r. Terry Gilliam & Terry Jones, 1974):

Nu am ceva de spus în mod special despre ”Holy Grail” (al doilea cel mai bun film al celor de la Monty Python. Dar vreau să spun că sala a fost plină, copia care a fost prezentată a fost de foarte bună calitate, am râs aproape în continuu și acuma vreau neapărat să vad și ”Life of Brian” mâine seară. ”Holy Grail” mai rulează Joi (20/10) de la 22:30 la Victoria și Duminică (23/10) de la 23:00 la Florin Piersic (aka Republica). Recomand cu căldură!

Trolljegeren AKA Troll Hunter (Norvegia, 2010)

Trolljegeren AKA Troll Hunter 

(Norvegia, 2010)

Regia: André Øvredal

Cu: Otto Jespersen, Glenn Erland Tosterud, Johanna Mørck

Rating: 3/5

”Troll Hunter” începe aproape identic cu The Blair Witch Project: trei studenți (o fată ți doi băieți) pornesc să facă un documentar/reportaj despre o serie de urși uciși în condiții misterioase. Încep să urmărească un anume vânător retras, pe nume Hans, care pare să știe ce se întâmplă. Și, într-adevăr, Hans se dovedește a fi singurul vânător de troli, a căror existență este ascunsă de autorități, adevărații responsabili pentru o groază de evenimente stranii din ultima vreme. Inițial, Hans este reticent în a fi filmat, dar cedează foarte repede și chiar îi încurajează pe cei trei să-i filmeze aventurile, dorindu-și să expună o dată pentru totdeauna adevărul. 

În centrul filmului stă interpretarea lui Otto Jespersen, comic și actor norvegian, personaj controversat la el acasă, dar care aici face un portret foarte exact al unui angajat guvernamental overworked and underpaid, frustrat de derularea muncii sale foarte importante într-un complet anonimat. Dintre cei trei studenți, doar doi apar destul de des în fața camerei (al treilea fiind cameramanul). Interpretările lor sunt secundare celei ale lui Jespersen, dar sunt credibili ca cineaști amatori, dar poate un pic prea deciși în a-l urmări pe Hans în situații care le pun viața în pericol.

Sincer să fiu, consider că filmul eșuează din mai multe puncte de vedere. Ca fals documentar (found footage) nu aduce nimic nou și are mult prea multe cadre aleatorii, care vor să transmită ideea de material brut, sacrificând narațiunea și pacing-ul. Ca film cu monștri, nu e deloc ”scary”, iar creaturile în sine par mai degrabă desprinse din desene animate (deși imaginile din final, cu un trol uriaș în mijlocul unei pustietăți înzăpezite îți taie răsuflarea). Totuși, poanta care închide filmul (care include un „cameo” interesant), revelează un alt sens filmului. Cu ce rămâi după ”Troll Hunter”, dacă te uiți un pic mai în profunzime, este un portret destul de amănunțit al atitudinilor norvegienilor față de autorități, politică în general, religie (doar 30% dintre norvegieni cred în vreun Dumnezeu, iar trolii simt mirosul de creștin), mediu înconjurător etc. Iar acestea sunt transmise fără prea multe explicații, fără exces de inside jokes înțelese doar de scandinavi și evitând capcana post-modernismului.  

Never Let Me Go (UK/SUA, 2010)

Never Let Me Go

(UK/SUA, 2010)

Regia: Mark Romanek

Cu: Carey Mulligan, Andrew Garfield, Keira Knightley

Rating: 3/5

Este greu să faci un sinopsis al acestui film fără să dezvălui detalii importante. Este de ajuns, poate, să menționez că este o variațiune pe tema ”Clonus Horror”/”The Island” (cu un ușor iz de „Minunata lume nouă”, pe alocuri), având în centrul un triunghi format de Mulligan, Garfield și Knightley, care trăiesc într-un secol XX „alternativ”. Cei trei copilăresc într-o instituție special creată pentru „oameni precum ei”, a căror destin este stabilit încă de la început. Nu vreau să merg mai departe de atât, deși aș putea. Filmul nu dezvăluie întregul mister din jurul acestor personaje nici la sfârșit, ceea ce face ca multe detalii pe care le vedem să rămână fără înțeles, dar, de asemenea, lasă loc imaginației fiecăruia.

Filmul se remarcă printr-un stil aparte, la realizarea căruia contribuie imaginea, decorurile și costumele. Regizorul Mark Romanek deghizează un film existențialist într-o melodramă căreia îi dă accente science-fiction și își izolează personajele în peisaje relativ comune: Anglia rurală, plajele, diferite spitaluri și instituții... Lumea în care aceștia trei trăiesc pare sub-populată. Iar paleta monotonă de culori nu face decât să accentueze melancolia pe care acest film o emană prin toți porii. Într-un final, filmul se prăbușește sub greutatea enormă a propriului său conținut emoțional și ultima jumătate de oră este, din punctul meu de vedere ratată: dacă finalul este concluzia logică a ceea ce am văzut, drumul pe care scenariul îl parcurge până acolo pare ezitant, iar execuția nu convinge, încât ultimele momente lasă impresia unui film fușerit. Toate acestea nu eclipsează, însă, nici interpretările a două actrițe și a unui actor foarte promițători și nici faptul că filmul îndrăznește să ridice întrebări drăguțe „filosofice”, care poate nu sunt prea profunde, dar lasă subiecte de discuție. Singurul lucru pe care pot să îl spun în legătură cu acestea este că o mare parte din experiența umană este modul în care ne raportăm la durere, patologie și la moarte. Și pentru mine a fost de ajuns că personajele nu aveau altă opțiune decât să se confrunte cu și să-și accepte descompunerea organică.  

Pithy Reviews (4)

Making long stories short, since about last week...

Le quattro volte / The Four Times

(Michelangelor Frammartino, 2010)

A shepherd, his goats, a tree and some pieces of coal. These are, one by one, the heroes of Frammartino's unique film, that defies all genre classifications. "Le quattro volte" is almost silent, but visually and thematically rich, one of my favorite film of the (last) year.

Rating: 4 out of 5

The Age of Stupid

(Franny Armstrong, 2009)

Alarmist global warming documentary, presented by the late Pete Postlethwaite, as a man from the future (2054, if I remember correctly), who warns his contemporaries not to make the same mistakes we did. The movie crams in a few hard facts between a bunch of "human interest stories", that don't always succeed in raising the viewer's interest.

Rating: 2.5 out of 5

Turin Horse

(Bela Tarr, 2011)

Reportedly, Bela Tarr's last film is a bit difficult to rate. At two and a half hours of length, it's comprised of only about 30 shots. Visually, the black and white cinematography as well as the elegant tracking shots are amazing. Unfortunately, there doesn't seem to be any moral or point to the story, other than the fact that the end of all things is coming. But while it's there on the screen, it's a hypnotic and unique experience.

Rating: 3.5 out of 5

Pithy Reviews (3)

Still not short enough for twitter...

Memorias del subdesarrollo / Memories of Underdevelopment (Tomás Gutiérrez Alea, 1968)

Castro takes over Cuba and people begin to flee for Florida. Even though all of his friends leave and he is a intellectual and relatively wealthy, Sergio decides to stay. He is confronted by the contradictions of life under the new regime, while the movie takes breaks from the narrative to discuss social and political, denouncing both the former and the current regime. The movie is about losing and finding faith under oppression and also examines the nature of cinema as a medium of truth and artistic expression. One of the more (in)famous scenes presents a montage of scenes from American movies that were deleted by Batista's censors.

Rating: 4.5 out of 5 (almost 5, but not quite...)

Monsters (Garreth Edwards, 2010)

It's the future (well, a few years from now, anyway...)! Primitive aliens have reached Earth.. somehow... ! They all live in an infected zone between Mexico and the USA. A photographer and his boss' daughter have to cross it to get to safety. Made on a very low budget, the movie does manage to create a couple of very convincing scenes involving the "monsters" (among some that are not as convincing), but at the core of the film there is the relationship that forms between the two main characters and the beautiful digital photography, some of the best camerawork of its kind that I've seen.

Rating: 3.5 out of 5

Angel Face (Otto Preminger, 1952)

Let's end with another classic, made by one of my favorite directors of (not exactly, are they?) noir films. Here, he takes the Double Indemnity scenario, strips it to the basics (there is no Edward G. Robinson character here) and deconstructs it: the characters are much more aware that they are part of a scheme, that there is an old guy that needs to die, a femme fatale that want to kill him, and a sap she needs to find. Robert Mitchum and Jean Simmons give a couple of excellent performances.

Rating: 3.5 out of 5

Pithy Reviews (1)

Time is money, life's too short and there are plenty of movies out there to chose from (and many of them are not reviewed by me, on Poison Whiskey, in English, if you can believe that!). Introducing "Pithy Reviews" - Part One: a collection of brief comments on movies I've recently seen or that I remember from the long forgotten past!

Fantastic planet / La planète sauvage (René Laloux, 1973)

Amazing animated film that doubles the science-fiction plot with a political allegory. Beautiful, colorful images and and psychedelic soundtrack that was already dated when the movie premiered in after the '60s were over and forgotten make this a wonderfully enjoyable film and one of the best animated features of its kind.

Rating: 4.5 out of 5

Mysteries of Lisbon (Raoul Ruiz, 2010)

A movie-marathon that lasts either 4h30 or almost six full hours, depending which version you find. Based on a literary serial from two centuries ago, it meanders through a maze of characters and stories, all of them revolving around a priest, who is also a former bandit, the son of a fallen nobleman and who knows how many more other things. Great storytelling and certainly Ruiz's best movie in some time.

Rating: 4 out of 5

Black Orpheus / Orfeo Negro (Marcel Camus, 1959)

The story of Orpheus and Eurydice shamelessly retold during the Carnival in Rio. Orpheus is a guitar-playing playboy that falls in love with a shy and frightened out-of-towner that is, apparently, hunted by a demon. Orpheus lacks what it takes to save her from its clutches. With an almost continuous samba soundtrack and a surprisingly creepy atmosphere, "Black Orpheus" may take the metaphors a bit too far sometimes, but it never loses focus on its story.

Rating: 4 out of 5

Le quattro volte (Italia/Germania/Elveția, 2010)

Le quattro volte

(Italia/Germania/Elveția, 2010)

Regia: Michelangelo Frammartino

Cu: Giuseppe Fuda, niște capre, un brad și câțiva cărbuni

Rating: 4/5

Prezentată deja la TIFF cu o lună în urma, pelicula pornește de la o teorie a lui Pitagora, care spune că sufletul trebuie să treacă prin patru stadii: uman, animal, vegetal și mineral. În consecință, camera lui Frammartino începe prin a ne prezenta un păstor dintr-un sat italian, care are grijă de caprele sale și încearcă să nu uite să își ia leacurile pentru bolile de care suferă. După moartea acestuia, prim-planul este luat de turma de capre și mai ales de un ied nou-născut, care – la una dintre primele ieșiri din țarc – se pierde de celelalte capre și înnoptează la sub un brad uriaș. Bradul respectiv este tăiat anul următor pentru o sărbătoare câmpenească, iar apoi este transportat în vecinătate, unde – printr-un proces prezentat în amănunt – este transformat în cărbuni. Evident, pe genericul de final, sunt creditați câțiva actori (probabil amatori sau localnici din Calabria), dar și caprele, bradul și chiar cărbunii.

Nu sunt sigur că ideile din spatele filmului au vreo valoare sau vreo morală, dar, în ceea ce privește modul în care este realizat, „În patru timpi” este aproape ireproșabil. Rar avem ocazia să vedem un film care nu este nici dramă, nici documentar și – mai ales – nu se concentrează asupra elementului uman. Într-unul dintre cele mai lungi și mai reușite cadre ale sale, grație regiei, unor dresori talentați și a mișcărilor de aparat minim necesare, atenția noastră este captată când de casa în care știm că stă bătrânul, când de turma de capre de vizavi, de un câine, o mașină sau de o procesiune religioasă, într-un flux foarte natural care privește tot ce se întâmplă ca pe un întreg și nu ca pe activități separate.

Această construcție meticuloasă predomină pe parcursul întregului film. Frammartino reușește să ne facă să înțelegem nu numai ce se întâmplă în sufletul acestor personaje inedite, dar și care este geografia locurilor. Repetarea planurilor și multitudinea de unghiuri din care vedem satul (aflat pe o colină) și câmpurile sau pădurile din jur, precum și intersecțiile dintre străduțe sau poteci lasă o impresie de geometrie foarte bine gândită (poate tot o aluzie, mai subtilă și mai vizuală, la Pitagora).

P.S.: Un articolaș ceva mai scurt despre „Le quattro volte” puteți găsi în „jurnalul” meu de la TIFF 2011, aici.

Potiche (Franța, 2010)

Potiche

(Franța, 2010)

Regia: François Ozon

Cu: Catherine Deneuve, Gérard Depardieu, Fabrice Luchini

Rating: 2/5

Nu sunt multe filme care te-ar face să spui „Mai bine mă duceam la Transformers...”, însă ”Potiche a reușit acest lucru. Nu fiindcă noul ”Transformers 3D” nu are toate șansele să fie mai slab decât filmul de față, dar fiindcă ultima peliculă a lui François Ozon, pentru mine cel puțin, nu se remarcă prin absolut nimic, fiind numai un prilej pentru a pune în valoare câteva decoruri retro-kitsch, replici de teatru (în cazul acesta, teatru filmat) și talentele a câtorva actori. Problema este că, în fața dialogurilor, decorurile par deosebit de anacronice, indiferent cât de mult s-ar vrea filmul o parodie a vremurilor în care trăim. Iar în afară de Deneuve, ceilalți actori mi se par prea puțini folosiți și limitați la manierisme și tertipuri care deranjează. 

„Potiche” se mișcă în ritmul lui, nu surprinde cu nimic, dar, din păcate, nu este nici filmul-deliciu pe care l-au văzut unii. Și asta nu pentru că aș prefera filmele mai sumbre ale lui Ozon, precum „Sous le sable” sau ”Swimming Pool”, ba chiar din contră - ”8 femmes” (care are un look foarte asemănător cu ”Potiche”) este un film excelent. Dar până și acel film avea un edge, acel ceva care îl făcea relevant și entertaining. Dincolo de Deneuve, cameo-ul lui Sergi Lopez (care a jucat într-unul dintre filmele recente ale lui Ozon, ”Ricky”) și politica sa (pe care, sincer, nu știu dacă o înțeleg prea bine), ”Potiche” nu are nimic care să țină un spectator în priză timp de o oră și jumătate. Și este păcat să vezi atâta talent irosit...

Tilva Ros (Serbia, 2010)

Tilva Ros

(Serbia, 2010)

Regia: Nikola Lezaic
Cu: Marko Todorovic, Stefan Djordjevic, Dunja Kovacevic

Rating: 3.5/5

Week-end-ul acest are premiera în România ”Tilva Ros” („Muntele roșu”), primul lungmetraj al regizorului sârb Nikola Lezaic. Filmul a primit premiul FIPRESCI acum câteva săptămâni la TIFF, unde a fost prezentat în cadrul secțiunii Wasted Youth.

În centrul acțiunii sunt Marko și Stefan, doi adolescenți care provin din medii sociale diferite, dar buni prieteni. Au același interese, fac parte din aceeași gașcă de skateri, iar restul timpului liber și-l petrec inventând cascadorii à la Jack-Ass și postându-le pentru posteritate pe youtube. Lucrurile se complică odată ce Dunja, prietena lor care acum locuiește în Franța, se întoarce pentru a-și petrece vacanța de vară în orașul natal. Stefan și Dunja se înțeleg bine, dar relația acesteia cu Marko este ceva mai complicată, iar Marko va începe să demonstreze un comportament din ce în ce mai auto- și hetero-agresiv, iar relațiile dintre el și cei din jur vor avea de suferit.

Recunosc, filmul suferă de o problemă de concentrare. Petrece prea mult timp oscilând printre evenimente neimportante din aventurile skater-ilor. Iar, de altfel, nu aflăm foarte multe despre acești tineri și ce se află în spatele comportamentelor lor. Dar este un film care încearcă să facă portretul unei generații, să fie și un pic comedie pe alocuri, în timp ce pe fundal este un discret comentariu social, reușind să echilibreze toate aceste elemente, atitudinea realizatorilor nefiind nici predicatoare, nici ignorantă. În plus, este filmat admirabil, predominând cadre lungi, virtuoase, dar subtile, astfel încât deseori nu îți dai seama că poziția camerei nu s-a schimbat sau că urmărim același personaj fără nici o tăietură de câteva minute bune. Pe alocuri, mi-a amintit de ”Paranoid Park”, dar poate fiindcă este doar un alt film în care skateboard-ul este în același timp parte integrantă a poveștii și, până la urmă, complet irelevant.

În final, tonul filmului este destul de pesimist, minimalizând importanța multor concepte bine înrădăcinate, de la prietenia între doi oameni la relevanța mișcărilor sociale. Iar acest lucru pare să se potrivească ca o mănușă.

Tanzträume (Germania, 2010)

Acum două săptămâni, rula la TIFF în premieră națională ultimul film al lui Wim Wenders, ”Pina”, tribut adus coregrafei Pina Bausch. În 3D. Lansat cu un an înainte și acum în cinema și în Cluj (la Arta), ”Dancing Dreams” este reversul medaliei. Documentarul realizat de Rainer Hoffmann și Anne Linsel se concentrează asupra pregătirii spectacolului Kontakthof de către o trupă de adolescenți.

Kontakthof apare și în „Pina”, în câteva secvențe care sunt lipsite de context și nu sunt decât – ca orice alt moment al filmului – un show-case al coregrafiilor semnate Pina Bausch. Nici în ”Dancing Dreams” nu vedem decât vreo 5 minute din spectacolul efectiv, dar ne sunt oferite mai mult de o oră de repetiții, de-a lungul cărora tinerii (fără prea mare experiență, nici în teatru, nici în viață) repetă, se antrenează și își descoperă rolurile. Cele mai multe filme de gen neglijează partea de repetiții și o reduc la un training montage, atât de obișnuit la Hollywood. Filmul lui Hoffman și Linsel este, însă, despre repetiții, despre încercări, probe, audiții, apoi iar repetiții. Și, paradoxal, avem ocazia să înțelegem mult mai bine despre ce e vorba în spectacol, chiar dacă nu îl vedem deloc și despre ce încearcă Pina să transmită.

”Dancing Dreams” dovedește că un film despre spectacolele Pinei Bausch nu trebuie făcut în 3D, indiferent ce spune Wim Wenders. Secvențele cele mai reușite ale filmului sunt mult mai imersive decât  cele din ”Pina” și, în plus, nu trebuie să ne uităm prin ochelari care întunecă totul (de notat secvența în care o dansatoare și instructoarea fug în cerc, camera situându-se în mijloc).

Au fost momente în care filmul m-a pierdut. Interviurile cu interpreții sunt uneori destul de lungi, iar faptul că unii vorbesc despre tragediile personale nu are nicio legătură cu restul filmului. Sunt mult mai eficiente momentele în care fiecare, pe rând, își povestesc experiențele amoroase în fața Pinei. În final, este o plăcere să vezi un grup de adolescenți venind din medii sociale destul de diverse descoperind viața prin intermediul acestui spectacol. Pentru mulți dintre ei, coregrafiile sunt prima dată când experimentează un asemenea nivel de intimitate și tandrețe. Kontakthof poate fi jucat de tineri, adulți sau vârstnici și, deși coregrafia este aceeași, fiecare vârstă aduce ceva diferit rolurilor jucate.

Rating: 3.5/5

Post reluat de pe slicker(punct)ro.

TIFF 2011 - Ziua a VIII-a: Ziua cu filme românești

Zilele acestea se proiectează la TIFF filme românești. De obicei, nu îmi place să văd prea multe filme românești la TIFF, pentru că urmează să iasă pe ecran oricum, fie în toamnă, fie anul următor. Însă mi-a surâs ideea de a vedea 3 filme românești unul după altul la „Florin Piersic” și în plus speram să găsesc măcar un film bun, fiindcă startul cinematografic românesc de anul acesta a fost destul de slab (cu excepția excepțiilor: „Aurora”)

Să începem așadar cu filmul din competiție, Principii de viață, al doilea lungmetraj al lui Constantin Popescu. Acesta vine la un an după foarte diferitul „Portretul luptătorului la tinerețe”, un film foarte diferit, deși o mare parte din crew a lucrat la ambele filme (inclusiv DP-ul Liviu Marghidan). „Principii de viață”, însă, este bazat pe un (nou) scenariu de Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu, deci seamănă mai mult cu un film al „noului val”: acțiunea se petrece într-un interval de 24 de ore, este urmărit un singur personaj în detaliu și este compus în principal din planuri-secvență. În centrul acțiunii este personajul jucat de Vlad Ivanov (în, cred, primul său rol cu adevărat principal), un mic dictator middle-aged, care se poartă superior și sfidător cu toată lumea și pe care nimeni nu pare să îl placă. Vrea să pară un om de succes și nu face anumite lucruri „din principiu”. Însă sunt alte „principii” cele pe care le moștenește fiul său ușor rebel de 15 ani. Filmul este inteligent și lasă acea impresie de simplitate comună atâtor filme românești bune din ultimii ani. Este unul dintre filmele bune din competiție.

Dar superstar-ul zilei a fost, cu siguranță, filmul lui Mitulescu venit proaspăt de la Cannes, Loverboy, reunind o mare parte din echipa care a făcut „Eu când vreau să fluier, fluier”, diferența esențială fiind că Mitulescu este acum regizor. Nu mă așteptam la prea mult, dar, cel puțin inițial, filmul m-a surprins plăcut. Prima jumătate de oră este aproape lecție de cinema, la disciplinele regie, montaj și imagine (semnată de neobositul Marius Panduru). A doua parte a filmului este mai slabă, în special fiindcă cei doi protagoniști trebuie să ducă mai mult greul filmului (și niciunul nu mi se pare încă matur ca actor, deși Piștereanu a progresat vizibil față de anul trecut) și din cauza unei lipse de decizie și îndrăzneală a scenariului, care pare să intre pe o traiectorie previzibilă pe care nu o părăsește în niciun moment.

Între aceste două filme a fost și oaia neagră – Tatăl fantomă, debutul lui Lucian Georgescu, co-scris de Barry Gifford (romancier și scenarist, printre altele, al lui ”Lost Highway”). În film, Marcel Iureș – bine distribuit – este un profesor american venit în România să își traseze genealogia familiei. Urmează o călătorie prin sate în Moldova, alături de o angajată a departamentului de arhive, în căutarea unui bătrân evreu, prieten de familie, care se plimbă din loc în loc cu o caravană cinematografică. Deși a început bine, era imposibil să nu o ia pe arătură la un moment dat. Iar acest lucru s-a întâmplat pe la jumătate, când povestea este garnisită din plin cu o poveste paralelă care include corupție locală, spionaj, glume proaste care se soldează cu trecerea personajului jucat de Mimi Brănescu pe lumea cealaltă și o moștenire impresionantă.