Comedy Cluj 2013 - Recap & Top 10

Palmares

Cel mai bun film: Paulette

Cel mai bun regizor: Matteo Garrone, Reality

Cel mai bun scenariu: Populaire

Premiul de interpretare: Ton Kas, Matterhorn

Premiul publicului: Quartet

Acestea sunt rezultatele „oficiale”, dar să vedem și ce cred eu:

Top 10 Competiție

"Reality"

1. Reality (Matteo Garrone)

2. Enough Said (Nicole Holofcener)

3. Russendisko (Oliver Ziegenbalg)

4. Song for Marion (Paul Andrew Williams)

5. Quartet (Dustin Hoffman)

6. Matterhorn (Diederik Ebbinge)

7. English Vinglish (Gauri Shinde)

8. Paulette (Jérôme Enrico)

9. Populaire (Régis Roinsard)

10. Tie pohjoiseen (Mika Kaurismäki)

"Enough Said"

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (2)

Despre primele cinci filme puteți citi aici. Mi-a mai rămas de văzut doar ”Quartet”, pe care sper să îl văd în seara aceasta la Cinema Victoria, în vreme ce la Cinema Florin Piersic se vor decerna premiile. 

Populaire (Régis Roinsard, 2012) - o comedie franțuzească retro (ca să nu zic retrogradă) colorată, a cărei acțiune se petrece în 1959, în jurul unor competiții de dactilografiat-viteză, la care participă o proaspătă și neexperimentată secretară (Déborah François), antrenată de șeful ei perfecționist (Romain Duris). Filmul nu prea are multe de zis sau de arătat (dincolo de costume și scenografie), dar încearcă prin orice mijloace să ne convingă că campionatul mondial de typewriting este un eveniment de importanță mondială și nu se dă înapoi de la a copia nimic din canonul hollywoodian al anilor '50 - François arată ca Audrey Hepburn cu coafura lui Grace Kelly, Duris este James Stewart, numai că mai scund și cu fizionomia lui Dirk Bogarde, iar cea mai reușită secvență a filmului (o oarecum îndrăzneață partidă de sex) „fură” cu nerușinare taman din ”Vertigo”.  

Enough Said (Nicole Holofcener, 2013) - multe comedii indie se bazează pe personaje excentrice, de cele mai multe ori cu aere de marginalizați și un umor sec, blazat, ironic. Nimic nu poate fi mai departe de ele decât ”Enough Said”, un film în care vedete ale micului ecran precum Julia Louis-Dreyfuss și James Gandolfini intră în pielea unor oameni de vârstă mijlocie cu calități și defecte, talente și idiosincrazii, dar cât se poate de „neieșiți” din comun (el obez, ea maseuză, ambii divorțați etc.) Relația celor doi este credibilă tocmai datorită autenticității personajelor și a jocului interpreților, iar umorul derivă din naturalețea situațiilor în care aceștia evoluează, indiferent cât de stânjenitoare ar fi acestea uneori. Regizoarea Nicole Holofcener (care face filme de aproape două decenii, dar acesta este primul pe care i-l văd) pare că știe să gestioneze scenele de intimitate între personaje și are simțul timing-ului, precum este exemplificat în scena primului sărut, unde reacția sălii pline (la a doua proiecție!) a fost probabil cea intenționată. Unul dintre filmele mele preferate din această competiție! 

Matterhorn (Diederik Ebbinge, 2013) - nimic spectaculos în acest film olandez, dar recunosc că m-am lăsat dus de acest film, care îmbrățișează absurdul relației de prietenie (and then some!) dintre un habotnic văduv și un misterios Forrest Gump-type pe care îl primește în casa sa, totul pe muzică de Bach. Secvențe precum petrecerile la care cei doi cântă cântece și imită animale pentru copii sau nunta gay în ceas de noapte oficiată chiar în biserică testează limitele unui umor rece, nordic, pe alocuri grotesc. Până la urmă, ”Matterhorn” se dovedește a fi tot un film din categoria reconcilierilor între tată și fiu, chiar dacă acesta din urmă este absent cea mai mare parte din film. 

Paulette (Jérôme Enrico, 2012) - am râs ca un prost la acest film în care Bernadette Lafont joacă o pensionară rasistă și xenofobă, cu probleme financiare, care se apucă de vândut droguri în cartier pentru a-și întregi veniturile mizerabile (adică pensia de 600 de euro/lună). Principalul atu al acestui film (oricât de idiot ar fi) este că măcar e o comedie la care râzi de la un capăt la altul și nu simte nimeni nevoia să lungească ultimul act pentru a deveni moralizator sau a include sentimentalisme ieftine.

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (1)

Reality (regia Matteo Garrone, 2012) - singurul film din Competiția de lungmetraj pe care îl văzusem înainte de festival pare disproporționat față de contracandidații săi (are un Grand Prix la Cannes, bon Dieu!). Mie mi-a plăcut destul de mult. Am apreciat în special folosirea unui spectru de culori vii, vibrante, hiper-realiste și jocul lui Aniello Arena, care face un portret extrem de precis (și de deprimant) al italianului de rând, care își rotunjește veniturile din mici escrocherii și este obsedat de faima pe care i-ar putea-o aduce prezența într-un reality show pe unul dintre canalele controlate de Berlusconi. Din păcate, Garrone a pierdut ceva din incisivitatea cu care a tratat pelicula sa anterioară, ”Gomorra” (tot Grand Prix la Cannes și filmul meu preferat din acel an), iar subiectul pe care îl abordează acum este unul mult mai ușor de „deconspirat”. 

Tie pohjoiseen / Spre nord (Mika Kaurismäki, 2012) - dacă scenariul filmului este unul destul de clasic - repararea relațiilor între tată și fiu via road trip - modul în care este tratat regizoral este submediocru. Cu greu poate fi considerat o comedie, dar nu asta este problema. Scenariul este atât de previzibil și urmează o cale atât de bine bătătorită încât parcă nici nu s-a pus problema să se mai abată de la ea. Evoluția personajelor este neconvingătoare, iar secvențele se succed după ordinea clișeelor (acum ne întâlnim cu sora pe care nu știai că o ai, acum cu soția care te-a părăsit și în final ți-o arăt și pe mama ta adevărată) și nu după o logică narativă (care, e drept, probabil ar fi amputat filmul în primele 20 de minute, când unul dintre cei doi protagoniști - ambii diabetici - ar fi trebuit internat de urgență pentru că nu și-a luat insulina în „excursie”). O singură idee bună vine de pe coloana sonoră, unde este folosit ca laitmotiv o piesă de Schubert (Fantezia din Sonata D894 pentru pian), a cărei patos și lentoare dau întregului un ton melancolic.

Russendisko (Oliver Ziegenbalg, 2012) - din seria nostalgică a filmelor despre sfârșitul comunismului vine această poveste despre trei proto-hipsteri moscoviți care emigrează în 1990 în Germania de Est (după căderea zidului, dar înainte de reunificarea efectivă), țară care tocmai și-a deschis brațele pentru imigranți de origine evreiască. Urmează o serie de coming of age stories și momente boeme (inițial cei trei stau în cămin, după care dorm o vreme în mașină, pentru ca în final să închirieze un apartament deasupra unui bar). Spre surprinderea mea, totul mi s-a părut mai mult decât agreabil, actorii bine găsiți, cu destul de mult umor și foarte bine filmat. Nu e un film mare, dar este mai mult decât satisfăcător pentru o astfel de competiție. 

English Vinglish (Gauri Shinde, 2012) - îmi este din ce în ce mai greu să definesc un „film indian”. ”English Vinglish” este o producție Bollywood, dar evită mare parte din clișeele la care ne-am aștepta. De fapt, are un aer destul de occidental și nu doar fiindcă acțiunea se petrece la New York. Un posibil premiu de interpretare ar merge înspre actrița din rolul principal, Sridevi, care cam trebuie să care în spate toate cele 133 de minute ale filmului. Mi-ar fi plăcut poate un pic mai mult dacă ar fi evitat să ne servească la sfârșit pe tavă toate moralele despre importanța familiei și clash-urile interculturale. Iar a doua parte a filmului pare să existe mai mult pentru a face reclamă soundtrack-ului. Dar totuși, pentru un film de mare public venit din acea parte a lumii, ”English Vinglish” nu e chiar atât de rău pe cât pare (dar nici atât de bun pe cât ar fi putut fi). 

Song for Marion (Paul Andrew Williams, 2012) - ”Amour” light... with songs. Descrierea aceasta ar trebui să ajungă. Dar să vă mai spun câteva cuvinte: Gemma Arterton este dirijoarea unui cor de pensionari; Vanessa Redgrave este una dintre cele mai entuziasmate membre, dar o să moară în curând de cancer; Terrence Stamp este soțul morocănos al acesteia din urmă. E ultra-sentimental și manipulator, dar charming în același timp, arată bine, iar Terrence Stamp domină ecranul. 

Comedy Cluj Review - Roxanne

Roxanne

(România, 2013)

Regia: Vali Hotea

Cu: Șerban Pavlu, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Valeria Seciu

Rating: 3/5

Filmul rulează deja în cinematografe, dar a avut parte de o proiecție de gală în cadrul festivalului, sâmbătă seara. Venit de la Locarno cu mâna goală (la fel ca „Metabolism”-ul lui Porumboiu), debutul în lungmetraj al lui Vali Hotea se deschide cu o investigare a zbuciumatei istorii recente a filmului: Tavi (Pavlu) își cere dosarul de la Securitate, pentru a afla cine l-a turnat în liceu pentru o faptă minoră - o dedicație la Radio Europa Liberă. Dacă identitatea turnătorului întârzie să apară, Tavi are parte de o altă surpriză: s-ar putea să aibă un copil cu prietena sa de la acea vreme, acum căsătorită cu un medic/afacerist de succes. Este posibilă o reîntâlnire, după 20 de ani? Și cât de mult își va ignora Tavi celelalte probleme (actuala iubita, mama cu Alzheimer, propria sa carieră) pentru a încerca să-și reia viața de acolo de unde aceasta s-a întrerupt în anii '80?

Trebuie să spun că mă așteptam să fie mult mai groaznic decât a fost. Singura garanție pe care o prezenta filmul a fost Șerban Pavlu (și, într-o mai mică măsură, Diana Dumbravă). Și e drept că Vali Hotea nu dovedește prea mult stil, iar look-ul general al filmului este destul de plat, de „televizual”. Însă cel mai rău lucru pe care îl pot spune în această privință este că, pe alocuri, seamănă cu un episod din ”În derivă”. Măcar dialogurile sună bine, chiar dacă materialul de bază este destul de subțire, iar scenele care ar trebui să demonstreze virtuozitatea limbajului și a interpreților (certuri, dezvăluiri etc.) sunt ratate. Hotea nu obține intensitatea și onestitatea pe care acestea le necesită pentru a nu părea ridicole („exemplară” este secvența în care turnătorul se destăinuie, care pare să vină de nicăieri și nu conduce la nicio dezvoltare narativă suplimentară).

Ceea ce le iese realizatorilor, în schimb, este relația dintre Tavi și mama sa. Deși aceasta apare doar în patru -cinci scene, în fiecare demonstrând grade variabile de demență, confuzie și agitație, ajunge pentru a configura un portret mult mai complex al personajului principal decât ar părea. Ultima secvență dintre cei doi, în care mama nu îl recunoaște, în timp ce pe ecranul televizorului defilează imagini de arhivă de la Revoluție, pe fondul accentuării crizei economice. Mesajul e clar: Tavi trebuie să lase deoparte trecutul, să se maturizeze și să își facă prezentul mai fericit; dar nicăieri în restul filmului acest mesaj nu este livrat la fel de subtil, dar percutant ca în această secvență, care acuză, în fundal, lamentările-clișeu ale poporului român, de genul „era mai bine pe atunci” sau „de vină sunt numai comuniștii/Iliescu/Băsescu/etc.” Și, în final, două cuvinte despre Șerban Pavlu - acesta interpretează un personaj mai puțin psihotic decât cel din „Toată lumea din familia noastră”, dar aproape la fel de antipatic și imatur. Îmi place cum Pavlu se descurcă cu astfel de roluri... neprietenoase și ne-abia aștept să îl văd în „Câinele japonez”. 

Comedy Cluj 2013 - Preview

Astăzi începe ediția a cincea a Comedy Cluj. Uitându-mă doar fugitiv peste program, selecția nu pare extraordinară. Principala problemă este că lipsesc clasicele (doar un „Nea Mărin miliardar”, un ”Rocky Horror Picture Show” și un show/cine-concert Chaplin în închidere). În rest, filme cam din toată lumea, dar în special din filmografia franceză și francofonă (Haute cuisine, Alceste à bicyclette, Les infidèles etc.) și din cea indie americană (The Kings of Summer, Safety Not Guaranteed, Take This Waltz, Ruby Sparks etc.) Mie mi-a atras atenția și filmul german Vermessung der Velt (3D!), dar cine știe dacă e bun sau nu? Competiția arată ceva mai bine, cu titluri ceva mai de răsunet precum ”Reality”, al lui Matteo Garrone, care nu e la fel de bun ca ”Gomorra”, dar merită o privire sau ”Quartet”, semnat de Dustin Hoffman. Plus un Mika Kaurismaki, un film indian, unul rusesc, unul olandez, două franțuzești, unul britanic (”Song for Marion”, cu veteranii Vanessa Redgrave și Terrence Stamp) și ”Enough Said”, care ar trebui să primescă măcar un vot de simpatie (ultimul rol al lui James Gandolfini) și care este proiectat în această seară, în deschiderea festivalului. Enjoy!

Comedy Cluj 2012 - Palmares & Bilanț

Cel mai bun film: Un cuento chino (Chinese Take Away)

Cea mai bună regie: Tanya Wexler, Hysteria
Cel mai sub scenariu: Killing Bono
Cea mai bună actriță: Ke Shi, UFO in Her Eyes

Cel mai bun scurtmetraj studenţesc: Până când moartea ne va despărţi (Argentina), regia: Carolina Carrilo
Premiul de excelenţă: Horaţiu Mălăele

Premiul publicului: Tom Sawyer 

”Un cuento chino”

Filmele premiate mai rulează în seara aceasta la Cinema Victoria, deci puteți să le mai prindeți dacă le-ați pierdut. Eu unul nu sunt foarte mulțumit de palmares, dar sunt mulțumit de filmele din festival per ansamblu, atât cele din competiție, cât și din afara ei. Parcă interesul clujenilor a fost mai mic față de anul trecut, însă, poate și din cauza vremii, poate și fiindcă anul trecut am văzut eu mai puține filme, pe care le-am selectat mai din timp. Oricum, ca de obicei, sperăm ca la anul să fie mai bine!

Câteva review-uri extra scurte ale altor filme pe care le-am văzut

”Der Sandmann”

Absurdistan - unul dintre cele mai conflictuale filme pe care le-am văzut - inegal, inconsistent, dar merită o privire. De la tipul care a făcut și ”Baikonur”. 

Cherry - movies are bad at science; this one tries to be better; fails; has interesting love triangle, on the other hand.

Conozca la cabeza de Juan Perez - o poveste cu clovni, magicieni, organizații secrete și o ghilotină. O comedie mexicană absurdă destul de amuzantă, dar nu mai mult de atât.

Eddie: The Sleepwalking Cannibal - un film despre un pictor care folosește un mut somnambul canibal pentru a găsi inspirație pentru tablourile sale. Cel mai mare păcat al filmului este că nu ne arată aproape nimic - gore-ul este minimal, iar picturile așa-zis geniale sunt tot timpul în afara cadrului.

Der Sandmann - idee excelentă, scenariu foarte bun, păcat că nu este pus în scenă de un regizor mai talentat. Oricum, a fost cel mai bun film pe care l-am văzut în ultimele zile ale festivalului și numai bun ca încheiere. 

 

Comedy Cluj 2012 - Top 9 Competiție

Premiile se vor acorda peste câteva ore, dar până atunci eu ofer obișnuitul top personal.

”UFO in Her Eyes”

1. UFO in Her Eyes

2. The Runway

3. Baikonur

4. Hysteria

5. Un cuento chino

6. Montevideo

7. Killing Bono

8. Stanje soka

9. The Trip

Overall, competiția de anul acesta a fost la un nivel acceptabil, parcă ceva mai ridicat decât în alți ani (sau chiar decât unele ediții ale TIFF-ului). Despre filmele de mai sus (și nu numai), am scris deja zilele trecute, iar tot coverage-ul de la Comedy Cluj 2012 este aici: http://poisonwhiskey.blogspot.ro/search/label/Comedy%20Cluj%202012.

Și câteva cuvinte despre ”Montevideo”

În afară de faptul că proiecția a fost de o calitate foarte slabă (întârziere 30 de minute, întrerupere 15 minute, sunet care venea dintr-o singură boxă), filmul a curs destul de bine având în vedere că a durata efectivă (și excesivă) este de 140 de minute. ”Montevideo” este un fel de epic istoric cu buget considerabil despre asamblarea primei echipe naționale a Iugoslaviei (compusă din sârbi, totuși) pentru campionatul mondial din Uruguay, în 1930. În afară de câteva accente tipic balcanice, filmul este făcut (atât ca look cât și ca storyline) după o rețetă deja bine cunoscută în alte țări (în special SUA și Franța). Totuși, este un film de mare public bine făcut, care își permite să ceară ca oamenii să iasă din case pentru a-l vedea (spre deosebire de unele producții de pe la noi... nu dau nume...) Ieri era în topul preferințelor pentru Premiul Publicului. Ce va câștiga de fapt, vom afla în această seară. Iar la anul sau peste vreo doi ani, poate o să avem ocazia să vedem și continuarea, care acum este în pregătire.

Comedy Cluj 2012 - Competition Update (2)

În acest moment, am văzut toate filmele din competiție, în afară de ”Montevideo”, pe care probabil o sa-l prin mâine la amiază. Până atunci, ultimele 3 pe care le-am văzut sunt:

Un cuento chino (Argentina/Spania, 2011, r. Sebastián Borensztein)

Ricardo Darín joacă în filme de multă vreme, dar odată ce ”El secreto en sus ojos” a luat Oscar-ul pentru film străin, a devenit mai cunoscut pe plan internațional. Cu trei filme recente - ”El secreto...”, ”Carancho” și, acum, ”Un cuento chino” - Darín demonstrează că poate juca o mare varietate de roluri, dar și că are norocul să fie unul dintre puținii actori cărora li se oferă roluri atât de ofertante. Cât despre ”Un cuento chino”, acesta este un film care te păcălește să crezi că este ceva mai bun decât este de fapt. Deși este 100% previzibil (mai puțin nefericitul accident bovin din deschidere) și nu are nimic nou de spus, tonul cu care este realizat este foarte agreabil, interpretările sunt la înălțime, iar cei de pe ecran par oameni adevărați și nu personaje dintr-un scenariu. Totuși, actul al doilea este cam lălăit, iar al treilea cam fușerit, schimbarea pe care o așteptam de la protagonist petrecându-se destul de brusc, promptată de constatarea că destinul său este legat de cel al chinezului pe care îl găzduiește. 

Stanje soka (Slovenia/Bulgaria/Serbia/Bosnia și Herzegovina/Macedonia, 2011, r. Andrej Kosak)

Una dintre oile negre ale competiției, ”Stare de șoc” își împrumută (ca să spun frumos) plot-ul din povestea bărbierului din ”The Great Dictator”: Peter, muncitor într-o fabrică, este copleșit de primirea unei distincții muncitorești în 1986 și devine catatonic, stare din care nu se trezește decât peste 10 ani, când Iugoslavia nu mai este, Slovenia este independentă, naționaliștii și capitaliștii umblă liberi, iar nevasta tocmai s-a însurat cu cel mai bun prieten al său. Sunt câteva poante amuzante pe parcurs, dar nimic din ce să nu fi văzut deja în filmele care satirizează tranziția. Filmul pare să aibă și o agendă politică cel puțin dubioasă (din perspectiva mea de anti-comunist, cel puțin), dar nu îmi permit să comentez despre situația politică a unei țări pe care nu o cunosc foarte bine. Oricum, defectele filmului sunt altele: o premisă ofertantă, dar un scenariu slab, dialoguri telegrafiate, o regie neremarcabilă, un deznodământ care pare să vină de nicăieri (doar din ”The Great Dictator”, eventual), interpretări în general slabe și lipsa unei înclinații reale a celor implicați pentru satiră politică.

Hysteria (UK/France/Germany/Luxembourg, 2011, r. Tanya Wexler)

Acest film s-a lăsat așteptat - țin minte că primul trailer l-am văzut în urmă cu mai mult de un an de zile. Totuși, când într-un final a apărut pe ecrane în câteva țări, a fost primit cu un entuziasm reținut, nu doar din cauza subiectului unicat (inventarea vibratorului în Londra victoriană), dar și prin spin-ul feminist care îi este dat poveștii. Sunt câțiva actori foarte buni în acest film, nu doar Jonathan Pryce sau Rupert Everett, dar și relativii new-comeri Hugh Dancy și Felicity Jones. Maggie Gyllenhaal este destul de iritantă în anumite scene, dar cred că acesta este și scopul, chiar dacă până la urmă reușește să îi câștige inima (și respectul) protagonistului cu mâini dibace. ”Hysteria” este un film care ar putea avea succes și pe ecranele de la noi (nu îndrăznesc să presupun că ar putea fi chiar preluat de vreun distribuitor), fiind evident că în spatele său au stat oameni cu talent veritabil pentru comedie.

Comedy Cluj - 2 Days in New York

”2 Days in New York” este o continuare și un remix al unuia dintre filmele precedente regizate de Delpy, ”2 Days in Paris”. Ambele sunt filme cu occidentali ale căror ocupații artistice, „liberale” le oferă o viață stabilă din punct de vedere financiar, așa că își petrec restul timpului certându-se pentru restul first world problems pe care le resimt. În plus, amândouă seamănă cu filmele lui Woody Allen, dar cărora le lipsește inspirația (de exemplu, Allen ar fi făcut un regal din premisa artistei care își vinde sufletul, literally). ”2 Days in New York” aduce o singură îmbunătățire, înlocuindu-l pe Adam Goldberg (protagonistul primului film) cu Chris Rock, care este mult mai charismatic în rolul actualului concubin al lui Delpy și principalul furnizor de râsete (care devin din ce în ce mai rare pe măsură ce filmul progresează). Este și o ocazia pentru Rock să arate că poate să facă un pic mai mult decât doar să-și transpună rutina de stand-up pe marele ecran.

Julie Delpy nu este cine știe ce regizoare, dar e well connected, și de aceea își permite să lucreze cu ce actori vrea (nu doar Rock, dar și Vincent Gallo sau Daniel Brühl, care au cameo-uri inutile) și să facă un sequel pe care nimeni nu îl aștepta. Îmi amintesc totuși o vreme când juca în filme bune și e păcat că imaginea pe care și-a creat-o în ultimii ani o asociază mai degrabă cu proiecte self-centered și superficiale, precum cele două ”2 Days...” și ”The Countess”. Recunosc că nu am pornit cu așteptări mari înspre filmul de față, dar nici măcar acestea nu au fost îndeplinite. Am râs un pic la început, dar toată șmecheria cu familia enervantă și exagerat de franțuzească a devenit obositoare de la o vreme, iar apoi chiar plictisitoare. Nici măcar Chris Rock nu m-a mai putut face să râd în secvența extinsă în care i se „spovedește” lui Obama, înainte să decidă să se reîntoarcă la personajul jucat de Delpy. 

Comedy Cluj 2012 - Competition Update

Trei filme din competiția Comedy Cluj care mi-au plăcut și pe care le recomand, pentru că probabil nu o să mai existe o a doua ocazie să fie văzute la cinema pentru niciunul dintre ele, nu sunt rele deloc și sunt proiectate de pe pelicule de bună calitate.

Baikonur (Germania/Rusia/Kazahstan, 2011, r. Veit Helmer)

Titlul este dat de un cosmodrom din Kazahstan operat de ruși, dar focusul filmului este pe băștinașii care locuiesc în deșertul din jurul acestui cosmodrom și care trăiesc din fierul vechi care aterizează din cer de fiecare dată când este vreo lansare. Filmul - o coproducție internațională care pare să fi dispus de ceva buget - este foarte melancolic, tonul său este aproape elegiac, iar ritmul este destul de lent, ceea ce face să pară că secvențele nu se leagă foarte bine între ele și că realizatorii au fost nehotărâți. Până la urmă, însă, lucrurile par să se lege în final, iar această impresie de lipsă de coeziune s-ar putea să fi fost doar o problemă de optică din partea mea. Oricum, într-o epocă în care guvernul american nu este dispus să finanțeze NASA, iar Hollywood-ul nu mai este interesat de astronaut ca prototip de erou, este totuși încurajator că cineva ține visul cuceririi spațiale în viață.

UFO in Her Eyes (Germania/China, 2011, r. Xiaolu Guo)

În China rurală, Kwok Yun vede un obiect ciudat pe cer. Imediat după aceea, salvează un turist american (Udo Kier) mușcat de un șarpe, care ulterior îi va trimite niște bani. Șefa satului, însă, va folosi „donația” americanului pentru a re-educa sătenii și a exploata comercial recenta întâlnire extraterestră prin planuri capitaliste de îmbogățire rapidă duse la îndeplinire în stil mao-ist. Filmul de-abia este o comedie, satira este destul de acidă, iar realizatorii par să ia foarte în serios mesajul pe care îl transmit despre distrugerea unei comunității și a unor tradiții. În punctul culminant, sărbătorirea în cerc restrâns a recentelor succese de către membrii „de vază” ai satului este juxtapusă unei revolte a fermierilor împotriva utilajelor de construcție. Pe de altă parte, ”UFO in Her Eyes” are și un stil vizual aparte, profitând la maxim de peisajele zonei și apelând la simboluri (precum copacul de lângă care Kwok Yun vede UFO-ul, care apare în mai multe secvențe înainte să fie tăiat și care este, probabil, identificat cu centrul universului). Sunt lucruri care nu mi-au plăcut atât de mult și probabil nu este un film pentru toate gusturile, dar eu unul nu îmi amintesc să fi văzut vreun alt film ca el. Deocamdată, este favoritul meu din competiție.

The Runway (Irlanda/Luxemburg, 2010, r. Ian Power)

Am vrut să văd acest film pentru că îmi place Demián Bichir (”A Better Life”, ”Savages”), care de data aceasta joacă rolul unui pilor sud-american care se prăbușește lângă un sat din comitatul irlandez Cork și devine tată de împrumut pentru un băiat de nouă ani. Naiv și fermecător, spielberg-ian pe alocuri (se petrece în epoca lui E.T.), dar amintindu-ne și de ”Son of Rambow”, ”The Runway” este probabil cel mai plăcut film din întreaga competiție. Nu este un film eminamente de festival și ar merita să aibă o ieșire ceva mai amplă pe ecrane (chiar și pe la noi). Un alt atu este coloana sonoră, o combinație de rock-'n-roll și blues american care reușește ca prin minune să se potrivească cu povestea.

Comedy Cluj Review - The Angels' Share

”The Angels' Share”, cel mai recent film al lui Ken Loach, a rulat aseară în premieră la noi în țară (sau cel puțin cred că în premieră), la Cinema Florin Piersic, în cadrul Comedy Cluj. Filmul vine recomandat de o distincție importantă - Premiul Juriului la Cannes în mai, pe care, sincer, nu cred că îl merita, dar acest lucru nu înseamnă că nu este un film de mare public bine făcut. În prim plan avem un tânăr infractor din Glasgow condamnat la 300 de zile de serviciu comunitar, care pune la cale - alături de alți trei „colegi” - un plan perfect pentru a-și rezolva toate problemele, după ce descoperă că are un talent înnăscut pentru degustarea whiskey-ului.

Filmul este undeva între ”Whisky Galore!” și ”The Full Monty”, fără să aibă wit-ul sau excentricitatea niciunuia dintre ele. Loach pare mai interesat de aspectele sociale („capcana” socio-economică din care tânărul nostru nu poate scăpa), dar talentul său regizoral este cel mai evident în ultimul act al filmului, în care cei patru își duc planul la îndeplinire - cele câteva scene de thriller low-key pur te țin cu sufletul la gură. Întrebarea care se pune este dacă aceste scene ar fi funcționat fără expozițiunea extinsă în care ajungi să cunoști personajele și, poate, să empatizezi sau chiar să te identifici cu problemele lor. Aș fi tentat să spun că răspunsul este nu. Dar chiar dacă lui ”The Angels' Share” îi ia mult până să devină un heist-movie decent, nu dezamăgește și, în orice caz, este mult mai reușit decât ultima încercare a lui Loach de a face comedie altfel (insipidul ”Looking for Eric”). 

Comedy Cluj 2012 - Day Two

Killing Bono (2011, r. Nick Hamm)

Un alt film britanic din competiție, ”Kiiling Bono” este o poveste cvasi-inspirată de fapte reale despre doi frați cu ambiții de staruri rock, care nu reușesc să iasă din umbra marilor U2, alături de care au copilărit. Filmul este complet neremarcabil, dar nu aș spune că este chiar un rateu. Cele mai bune secvențe sunt cele în care trupa celor doi frați (numită inițial The Undertakers, apoi Shook Up!) concertează, foarte bine filmate și destul de lungi pentru a surprinde dinamica dintre cei doi frați pe scenă (și nu doar în disputele dialogate pe care le tot au de-a lungul filmului). În rest, povestea pare manipulată până la refuz, înmulțindu-se neverosimil numărul de ghinioane, coincidențe nefaste și decizii proaste ale căror consecințe le suferă personajele principale. Per ansamblu, filmul este repetitiv și inert, cu câteva erupții de mișcare și „culoare” (aparițiile lui Pete Postlethwaite, în ultimul său rol; confruntarea on-stage dintre cei doi protagoniști și încă vreo două-trei).

Comedy Cluj 2012 - Day One

Tucker and Dale vs Evil (2010, r. Eli Craig)

Am mai vorbit deja despre comedia horror ca fiind un gen greu de stăpânit, dar și subapreciat. În ultima vreme, producțiile de acest gen (vezi ”Scream 4” sau ”The Cabin in the Woods”) mizează tot mai mult pe pastișă și pe abordarea meta, post-modernă, iar o comedie horror autentică (precum ”Re-Animator”) pare să fie din ce în ce mai rară. ”Tucker and Dale vs Evil” este mai degrabă o parodie a genului și personajele interpretează întâmplările pe care le trăiesc și pe care nu le înțeleg din perspectiva convențiilor filmelor de groază (adolescenții sunt convinși că sunt într-un horror à la ”Texas Chainsaw Massacre”, în timp ce cei doi hillbillies nevinovați sunt convinși că sunt victimele colaterale ale unui cult de sinucigași). Filmul nu dezamăgește, durează exact cât de mult trebuie și are personaje mai tridimensionale decât v-ați putea aștepta într-o primă fază (ok, doar două dintre ele, dar e de ajuns și așa). 

”The Trip”

The Trip (2010, r. Michael Winterbottom)

În 2005, Michael Winterbottom făcea alături de Steve Coogan și Rob Brydon o mică capodoperă intitulată ”A Cock and Bull Story”, excelentă satiră britanică aflată undeva la intersecția dintre ”8 1/2” și ”Barry Lyndon” (da, este posibil așa ceva). ”The Trip” este corolarul inutil, televizual și ineficient al acestui mare film. Editat dintr-un serial TV de 6 episoade, îi urmărește pe Coogan și Brydon vizitând nordul Angliei, luând prânzul la restaurante selecte și etalându-și (în scene câteodată interminabile) talentul pentru imitarea unor voci celebre (Pacino, Hopkins, Connery, Caine etc.) ”The Trip” insistă pe criza vieții de mijloc și auto-lamentarea persoanei create de Coogan, în timp ce Brydon pare mai degrabă un simplu clovn. Montat stângace și cu lungimi obositoare pe alocuri, filmul nu are nimic de zis ce nu s-a spus deja și nu și-ar fi putut găsit locul în competiția festivalului în absența celor trei nume mari (more or less) de pe generic.

Comedy Cluj 2012 Preview

Comedy Cluj a început timid în 2009, cu două prime ediții modeste. Anul trecut, însă, la a treia ediție, festivalul a crescut brusc și a făcut orașul să vibreze. În 2012, campania de promovare a început bine, iar un poster mare cu un cameleon (noua siglă a festivalului) arborat pe fațada Casei de Cultură promite încă o ediție reușită. Se remarcă oarecum competiția de anul acesta, în care cinematografia britanică și irlandeză este foarte bine reprezentată de filme ca Hysteria (regia Tanya Wexler), The Trip (r. Michael Winterbottom), The Runway (r. Ian Power), Killing Bono (r. Nick Hamm), printre ele infiltrându-se un film chinezesc (UFO in Her Eyes), unul kazah (Baikonur), unul argentiniano-spaniol (Un cuento chino), unul sloven (Stare de șoc) și un fel de epic sârbesc (Montevideo). În afară de acestea, recomand cu căldură „Moonrise Kingdom”, „Juan of the Dead” (și, de fapt, întreaga secțiune comedy-horror) și „Une vie de chat” (nominalizat la Oscar-ul pentru animație în 2011). Iar eu am să încerc ultimele filme ale lui Jason Reitman și Ken Loach (Young Adult și, respectiv, The Angels' Share), precum și alte câteva filme despre care încă nu știu nimic (dar despre care mai mult ca sigur că voi scrie apoi). Enjoy!

Comedy Cluj 2011, ultimul capitol - "Tamara Drewe"

Acesta este ultimul articol despre Comedy Cluj 2011 pe care îl voi scrie. Pentru mine, festivalul s-a terminat cu ”Tamara Drewe”, în timp ce la alt cinematograf se decernau premiile - marele premiu a mers la ”Pinoy Sunday”, pe care nu l-am văzut. Despre filmul lui Stephen Frears pot însă să spun că este mult mai amuzant decât mă așteptam. Acțiunea se petrece în Anglia rurală, unde mai mulți scriitori sunt retrași la o fermă pentru a scrie cărți de toate felurile (polițiste, eseuri serioase). Liniștea lor e perturbată de Tamara Drewe (Gemma Arterton), vecina sexy care se mută înapoi la țară pentru a scrie un roman inspirat de propria autobiografie. Nu cred că are rost să intrăm mai mult în detalii, dar filmul este plasat undeva la intersecția între filmul independent bazat pe benzi desenate și, de cealaltă parte, ”The Trouble with Harry” sau ”Midsomer Murders”. În final, se simte un pic oboseala unei povești cu prea multe premise și montajul începe să fie cam hiperactiv și dezorientat (totuși, filmul durează aproape două ore), dar în ansamblu ”Tamara Drewe” este o comedie neagră foarte distractivă, cu ceva cam multe personaje ieșite din minți.

Comedy Cluj 2011 - Din dragoste cu cele mai bune intenții

Marele eveniment al zilei la Comedy a fost avant-premiera ultimului film al lui Adrian Sitaru, „Din dragoste cu cele mai bune intenții” (sau, pe englezește, doar ”Best Intentions”), laureat la Locarno cu premiul pentru regie și pentru cel mai bun actor. Alex (Bogdan Dumitrache) primește un telefon în primele minute ale filmului, în care află că mama sa a avut un atac cerebral. Imediat, pleacă din București înspre micul oraș de pe undeva din județul Hunedoara, unde începe să trăiască aventura tipică aparținătorului unui pacient român: prima idee care apare este să o mute pe mama sa la Cluj (sau la București sau la Timișoara), pentru că doctorii sunt cum sunt, condițiile din spital sunt cum sunt și, bineînțeles, toate cunoștințele sunt experți în probleme medicale și trebuie să își spună/impună părerea.

Nu mi-a plăcut foarte mult primul film al lui Adrian Sitaru, „Pescuit sportiv”, pe care l-am văzut proiectat în competiție la un festival de film din Franța pentru filme de debut. Dar mi-a plăcut scurt-metrajul său, „Colivia”, și, bineînțeles, Sitaru este unul dintre cei doi regizori ai serialului HBO „În derivă”. Impresia generală pe care mi-o lasă Sitaru este că poate fi un regizor versatil și are șansa de a aduce ceva nou în cinematografia românească. Prima sa „inovație” a fost folosirea exclusivă a unghiurilor subiective în „Pescuit sportiv” (procedeu ușor obositor de la o vreme). Acestea sunt reluate în ”Best Intentions”, însă nu se bucură de aceeași exclusivitate. Începutul și sfârșitul filmului sunt filmate „normal” și pe parcurs există mai multe scene în care personajul principal se găsește singur, care sunt redate, de asemenea, prin unghiuri obiective, care - deși distante - parcă reușesc să transmită mai bine starea în care este personajul în acele momente. Nu sunt convins de folosirea unghiurilor subiective și cred că Sitaru le va abandona încet-încet în filmele următoare, dar în ”Best Intentions” nu deranjează așa tare.

 

Sitaru a evoluat foarte mult de la „Pescuit sportiv”. În primul rând, ca scenarist: filmul are mai puține cuvinte, dar mult mai multe personaje, dar Sitaru evită să folosească toate perspectivele diferite în aceeași scenă, iar intuiția îmi spune că scenariul conținea indicații clare de imagine. Și, în al doilea rând, ca regizor, iar acest lucru se vede în jocul actorilor, cu care pare să fi lucrat destul de mult (sau măcar destul de serios) și în cadrele parcă mai lungi și mai atent construite. Deși este departe de a fi un film perfect sau de a fi o revelație, „Din dragoste cu cele mai bune intenții” traduce pe ecran o realitate în esență banală (toți trecem prin așa ceva până la urmă) cu destul meșteșug încât să capteze atenția privitorului pentru 100 de minute. Unul dintre cele mai bune filme românești ale anului.

„Din dragoste cu cele mai bune intenții” va avea premiera oficială în România vinerea viitoare (28 octombrie). Din distribuție mai fac parte Natașa Raab, Marian Râlea, Alina Grigore și Adrian Titieni (probabil actorul preferat al lui Sitaru).

Comedy Cluj 2011: Defendor & Adalbert

Defendor (Peter Stebbings, 2009), filmul care a deschis oficial festivalul de anul acesta, este un indie canadian, cu Woody Harrelson în rolul unui inadaptat social, care se îmbracă în super-erou și atacă diverși interlopi și polițiști corupți, în căutarea arch-nemesis-ului său, Captain Industry. După ”Defendor” au apărut și alte filme pe aceeași temă, inclusiv ”Kick-Ass” (bazat pe un comic, dar totuși) și, mai recent, ”Super”, dar în timp ce acestea mizează pe acțiune și pe estetica de benzi desenate, ”Defendor” e un film foarte bine ancorat în realitate, spre deosebire de eroul său. Comedie neagră, aluzii la clișeele filmelor cu super-eroi, elemente de thriller și dramă televizuală se contopesc într-un produs final care mi-a plăcut filmul mai mult decât mă așteptam. Dar filmul nu ar fi fost nimic fără interpretarea lui Harrelson, care face un personaj foarte ușor de simpatizat, un fel de Forrest Gump justițiar, nu foarte inteligent, dar hotărât să schimbe lumea prin forțele proprii. 

Visul lui Adalbert este singurul film românesc din competiția festivalului (și, cred, singurul film românesc care a fost în competiție la Comedy Cluj). Regizat de Gabriel Achim, filmul stă de fapt pe umerii lui Gabriel Spahiu, care interpretează un angajat al Biroului de Protecția Muncii al unei uzine din Prahova, în anul 1986, a cărui sarcini par să fie realizarea de reconstituiri și documente video. Cu ocazia sărbătoririi a 65 de ani de la înființarea Partidului Comunist, el pregătește și un film mai experimental, intitulat ”Visul lui Adalbert”, tot pe tema siguranței la locul de muncă. Filmul este încă unul dintre acelea care își bate joc de comuniști și ultimul act al filmului este plin de discursuri în bine-cunoscuta limbă de lemn a vechiului regim. Filmul se revendică de la ”Reconstituirea” lui Pintilie și chiar face trimitere aproape directă, dar ”Reconstituirea” nu este filmul cu care să te compari și cred că ”Visul...” pierde mult prin simpla comparație. Singurul punct de interes pe care îl oferă filmul este faptul că este filmat, în marea sa parte, în Super VHS și la un aspect ratio de 1.33, un format care se potrivește cu perioada pe care filmul o evocă și cu pasiunea personajului pentru filme pe casete video. Singurele scene filmate în alt format sunt cele din filmele produse pentru uzină, filmate în Super8 și, posibil, o scenă în care este povestită o întâmplare cu o vulpe, care pare un pic mai HD decât restul filmului. ”Visul lui Adalbert” este un film inegal, dar onest, cu o doză substanțială de umor negru și minimalism tipic pentru filmele românești din ultima vreme, dar care nu depășește nivelul unui film experimental, „de școală”.

Comedy Cluj 2011 - "Just Like Us" & "Life of Brian"

Revin cu încă două recomandări:

Just Like Us l-am văzut din greșeală. Am pornit să văd ”Capela roșie”, un documentar despre doi comici danezo-coreeni care urmează să dea un spectacol în Coreea de Nord, dar după 10 minute s-a stricat DVD-ul. Ni s-a oferit, la schimb, ”Just Like Us”, un documentar despre comici americani de diferite origini (arabi, greci, italieni etc.) care urmează să facă un turneu prin țări din Orientul Mijlociu. Într-un fel, filmul este o combinație de ”Les Barons” cu ”Looking for Comedy in the Muslim World”, dar a fost mai bun decât m-am așteptat, mai ales că primul film nu a început chiar foarte bine (dar, bineînțeles, nu pot să fac o apreciere după doar 10 minute văzute). Sigur, comicii din ”Just Like Us” vizitează locuri în care se poate face stand-up comedy fără frica de represalii (Dubai, Cairo, Beirut, chiar și în Arabia Saudită) și filmul nu este atât de relevant din punct de vedere geo-politic pe crede că este. Dar este amuzant să auzi glume vechi de când lumea (sau măcar de când există taximetriști) spuse cu un twist musulman sau arab, iar ceata de comedianți este diversă și în număr mare (de la un greco-canadian obez la femei în hijab. Filmul este regizat, narat și cu participare lui Ahmed Ahmed, care nu este o gazdă deloc rea pentru un film de doar 75 de minute. 

”Just Like Us” va mai rula la Cinema Arta, Duminică (15/10) de la ora 13:30. ”Capela roșie” nu știu când va mai rula.

Life of Brian (1979) este capodopera celor de la Monty Python. Mai bine decât în oricare al film al lor, structura pe bază de scheciuri se constituie într-o narațiune coerentă. ”Life of Brian” este una dintre cele mai bune satire din toate timpurile, aproape fiecare aspect al vieții religioase și politice fiind luat la rost și „deconstruit” de cei de pitoni. În mod straniu, este filmul în care output-ul lui Terry Gilliam este cel mai puțin vizibil (nu este creditat ca regizor, doar ca designer, foarte puține animații și, în cel mai bun caz, o singură apariție memorabilă pe ecran). Ceilalți membri, însă, au fiecare șansa să își etaleze talentele: Graham Chapman este perfect distribuit în rolul principal, Brian Cohen, un ”evreu” ghinionist a cărui destin pare să meargă în paralel cu cel al lui Jesus. Pe lângă regie, Terry Jones semnează și rolul mamei lui Brian, rostind una dintre cele mai celebre replici ale filmului: He's not the Messiah! He's a very naughty boy! John Cleese interpretează o serie de masculi înalți și amenințători, cu concepții politice cam ciudate și îi dă lui Brian o bine-meritată lecție de gramatică. Michael Palin are mai multe roluri în film, dar face deliciul fanilor în rolul lui Pilat. Iar Eric Idle semnează cântecul care închide filmul, celebrul ”Always Look on the Bright Side of Life”. Ar mai fi de menționat că proiecție de luni seara de la Cinema Victoria a fost sub-standarde: imaginea era bună, dar sunetul (care este foarte important de data aceasta) a fost oribil. Dar filmul tot e genial.

”Life of Brian” mai rulează la Arta,  Miercuri (19/10) de la 11:00 și încă o dată la Victoria, Vineri (21/10) de la 12:30.

Comedy Cluj: "Made in Dagenham" & "Holy Grail"

Made in Dagenham (r. Nigel Cole, 2010) este o cronică a grevei celor 150 de mașiniste angajate de uzinele Ford la Dagenham, in Marea Britanie, care a condus apoi la o schimbare în legislație care garanta salarii egale între sexe. Sally Hawkins conduce și răscoala și filmul, Bob Hoskins este un fel de mentor care aplică învățăturile războiului în lupta cu sindicatele, iar Miranda Richardson o joacă pe Barbara Castle, ministra Muncii din acea vreme. Distribuția e completată Rosamund Pike și Richard Schiff, printre multe alte fețe recognoscibile (dar nu neapărat după nume). Filmul este un pic cam lung (113 minute), iar scenariul nu se îndepărtează prea mult de tiparul obișnuit al unui astfel de film, deși este destul de stufos (un anumit subplot, cu personajul jucat de Geraldine James, putea fi lejer lăsat deoparte). Dar este destul de bine făcut și echilibrează destul de bine partea serioasă cu umorul, nefiind deloc un manifest stângist (așa cum mă temeam) și, oricum, mult mai bun decât corespondentul său franțuzesc, ”Potiche”. Și mi-a plăcut destul de mult și look-ul filmului, ușor spălăcit, de parcă ar data din epoca pe care vrea să o prezinte (sau poate că doar a fost prost proiectat, ceea ce nu cred că e cazul...)

Monty Python and the Holy Grail (r. Terry Gilliam & Terry Jones, 1974):

Nu am ceva de spus în mod special despre ”Holy Grail” (al doilea cel mai bun film al celor de la Monty Python. Dar vreau să spun că sala a fost plină, copia care a fost prezentată a fost de foarte bună calitate, am râs aproape în continuu și acuma vreau neapărat să vad și ”Life of Brian” mâine seară. ”Holy Grail” mai rulează Joi (20/10) de la 22:30 la Victoria și Duminică (23/10) de la 23:00 la Florin Piersic (aka Republica). Recomand cu căldură!

Comedy Cluj 2011 - Recomandări și curiozități

It's that time of the year again... Între 14 și 23 octombrie, are loc a treia ediție a Festivalului Internațional al Fimului de Comedie ”Comedy Cluj”. Anul trecut am fost destul de prezent la festival, așa cum se vede în această serie de articole. Nu o să fie cazul anul acesta, dat tot pot să fac o ușoară trece în revistă a principalelor lucruri care m-ar atrage.

COMPETIȚIA

Dintre filmele înscrise în competiție, nu am văzut de ”Four Lions”, un film despre teroriști musulmani în Marea Britanie, care se cam joacă cu limita a ceea ce poate fi făcut într-un astfel de film. Nu întrece măsura, dar nici nu este foarte amuzant. Restul filmelor îmi sunt în mare parte necunoscute, deși unele titluri le-am mai auzit (posibil pentru că au rulat la TIFF sau ceva de genul). Singurul film care m-ar interesa cu adevărat este filmul românesc din competiție (un eveniment în sine!), ”Visul lui Adalbert”, de Gabriel Achim. Also, anul acesta este, în premieră, o competiție de scurtmetraje, care pare foarte interesantă.

MONTY PYTHON, BILL PLYMPTON & BUNUEL

Partea de filme clasice este reprezentată anul acesta de maeștrii ai absurdului. Festivalul de oferă două filme marca Monty Python - ”Holy Grail” și ”Life of Brian”. Acesta din urmă este una dintre cele mai bune comedii făcut vreodată și, totodată, unul dintre cele mai bune filme (oarecum) cu și despre Isus. De asemenea, va fi proiectat și cel mai bun film al lui Luis Bunuel, „Farmecul discret al burgheziei”, o capodoperă în adevăratul sens al cuvântului, cu Fernando Rey și Delphine Seyrig (printre alții). Animația este reprezentată de americanul Bill Plympton, cu un lungmetraj - ”Mutant Aliens” (nu cel mai bun film al său) și un scurtmetraj - ”Horn Dog”. 

”Tamara Drewe”

OTHERS

So, what else? Câteva comedii britanice care nu au prea ajuns la noi pe ecrane s-ar putea să fie interesante, în special ”Made in Dagenham” și ”Tamara Drewe” (r. Stephen Frears). Să nu uit de documentarul danez ”Capela roșie”, premiat la Sundance în 2010! Iar un eveniment ar fi proiecția în avant-premieră națională a ultimului film al lui Adrian Sitaru, „Din dragoste cu cele mai bune intenții” (”Best Intentions”), laureat cu Leopardul de Argint la Locarno. Nu am fost foarte impresionat de primul lungmetraj al lui Sitaru, „Pescuit sportiv”, dar sunt chiar foarte curios dacă va reuși să facă și altceva cu un film realizat integral din cadre subiective.

Mai multe informații despre festival puteți găsi pe pagina oficială și pe blogul oficial al festivalului.