Sunday, September 22, 2013

The Kings of Summer (SUA, 2013)

The Kings of Summer
(SUA, 2013)


Regia: Jordan Vogt-Roberts
Cu: Nick Robinson, Gabriel Basso, Moises Arias, Nick Offerman, Erin Moriarty

Rating: 3.5/5

Succes-surpriză la Sundance anul acesta, debutul în lungmetraj al lui Jordan Vogt-Roberts este unul dintre acele coming-of-age stories cu adolescenți care își iau lumea în cap și abandonează lumea părinților care nu trebuie să aibă multe alte calități pentru a cuceri publicul amator de indie-uri americane. Personajele principale, Joe (Robinson) și Patrick (Russo) fug de acasă și construiesc o casă într-o pădure din apropiere, unde singurul lor alt tovarăș este cel mai ciudat coleg de generație, scundul Biaggio, care pare să trăiască fiecare moment cu intensitate kinskiană. Cei trei reușesc să stăpânească tehnici esențiale de supraviețuire (cu ajutorul unui restaurant de la marginea autostrăzii care traversează pădurea), dar prietenia necondiționată dintre Joe și Patrick (uniți de disfuncționalitatea din sânul familiei fiecăruia) va fi pusă la încercare - previzibil! - odată cu intrarea în scenă a lui Kelly. 


”The Kings of Summer” suferă de comparațiile imediate care se pot face, în primul rând cu ”Stand by Me”, piatră de hotar pentru astfel de povești semnată de Rob Reiner în 1986 și, în al doilea rând, cu recentul ”Moonrise Kingdom”, fantezia lui Wes Anderson. Față de primul dintre acestea, filmului lui Vogt-Roberts îi lipsesc personalitățile puternice care încleiau grupul de patru prieteni. Față de al doilea, parcă nu are aceeași savoare a descoperirii aventurii și dragostei și nici doza de nebunie care e responsabilă pentru câteva dintre cele mai memorabile secvențe din filmul lui Anderson (primul sărut, uraganul care se dezlănțuie la final). Scenariul preferă să dezvolte mai serios un singur personaj, cel al lui Joe, din perspectiva căruia vedem cam tot ce se întâmplă, inclusiv relația „trădătoare” dintre Patrick și Kelly, dar și câteva secvențe fantastice în care eroul nostru se închipuie alpha-male în sălbăticie. Lui i se opune nu rivalul său în dragoste, ci tatăl său, Frank (Nick Offerman), ale cărui replici sarcastice sunt deliciul multor scene, dar care ascund amărăciunea unui om care și-a pierdut soția și s-a îndepărtat de copiii săi și semnalează, pentru Joe, degradarea ireversibilă a lumii adulților. 





Saturday, September 21, 2013

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (România/Franța, 2013)

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism
(România/Franța, 2013)



Regia și scenariul: Corneliu Porumboiu
Cu: Diana Avrămuț, Bogdan Dumitrache, Mihaela Sîrbu, Alexandru Papadopol

Rating: 3.5/5

Undeva pe la mijlocul filmului, cele două personaje principale din „Când se lasă seara peste București sau Metabolism” - regizorul și actrița sa - compară gastronomia chineză cu cea europeană. El lansează ipoteza că modul de a găti a fost decis de mijloacele prin care mâncarea este consumată (bețișoare vs. cuțit și furculiță). Această secvență se leagă de prima scenă (și de alte frânturi de conversație), în care regizorul își definește tipul de cinema pe care îl practică prin limitările impuse de filmarea pe peliculă. Toate acestea au dispărut însă acum, odată cu revoluția digitală și - în afară de câțiva „puriști” - regizorii din întreaga lume au acces la libertatea pe care le-o oferă digitalul. Paul, regizorul din acest film, este un teoretician înfocat, un formalist convins, un căutător de „realitate”, pentru care totul (de la mișcările de aparat până la jocul unei actrițe secundare) trebuie să fie autentic „până la ultima celulă”. Doar semnează un film politic.


În rest, preocupările lui Paul sunt ceva mai... pământești. El decide să „chiulească” o zi de la lucru, prefăcându-se că are ulcer. Ce face în schimb? Stă aproape toată ziua cu Alina, actrița cu care are o aventură, prin hoteluri, restaurante, mașini etc. Scenariul disparat este compus, de fapt, dintr-o serie de conversații, în care cei doi o ard filosofic și ontologic pe tot felul de teme. Ar fi o greșeală să-i suprapunem complet pe Paul și Porumboiu (chiar dacă acesta din urmă trebuie să fii pornit de la ceva personal când a început să scrie scenariul). Cred că personajul interpretat de Bogdan Dumitrache este privit cu ironie, chiar cu dispreț pe alocuri. Tezismul său - așa cum îl interpretăm din dialoguri - nu pare să admită celebrul umor sec, negru, care l-a consacrat pe regizorul vasluian. E drept, aici umorul este mai subtil și ceva mai... „structural”. Avem de-a face cu un film de 89 de minute filmat din doar 17 cadre, iar Porumboiu își permite glumițe de genul un plan de doar câteva zeci de secunde în care vedem o ușă întredeschisă și auzim sunete de amor dincolo de ea sau o endoscopie digestivă superioară redată în întregime. O altă secvență ni-l arată pe Paul pregătindu-și proiectorul pentru a vedea câteva dintre secvențele filmate în tipul zilei precedente, după care acesta trage ecranul peste obiectivul camerei, lăsându-ne câteva secunde în beznă.


Din punctul meu de vedere, „Metabolism” a fost ceea ce aș numi „o vizionare ușoară”. Pe principiul „gustul se educă”, după atâtea filme românești făcute integral din planuri-secvență câte mi-a fost dat să văd, un astfel de film de o oră și jumătate nu mai pune nicio problemă răbdării mele. Cu atât mai mult cu cât am reușit chiar să râd de vreo două-trei ori pe parcurs. Alina mi s-a părut un personaj subțire, schematic, și mult prea dependent în oricare dintre acțiunile sale de personajul masculin a cărui punct de vedere îl urmărim - dar poate că asta a fost și intenția, așa că nu am să-l critic pentru acest lucru. Însă avem de-a face cu un film mai rarefiat, mai puțin încărcat de semnificații ca precedentele două opere ale lui Porumboiu (care, să recunoaștem, au rupt gura târgului!). De asemenea, am simțit o ușoară oboseală în discursul lui Porumboiu și parcă un aer de pesimism se instalează de la prima conversație (în care Paul afirmă că peste 50 de ani nici măcar nu o să mai existe filme). Poate că acest tip de a face film începe să rămână fără resurse? Nu neapărat. „Metabolism” pare să fie cel mai personal film al lui Porumboiu, dar în același timp este cel mai puțin satisfăcător. Aproape că aș zice că a ratat o ocazie bună de a face un film mare despre materia fizică din care este compusă cinema-ul, despre modul în care acesta reflectă și influențează realitatea sau chiar despre condiția auteur-ului în sânul industriei românești de film (un fel de „Otto e mezzo” al Noului Val). Cred că Porumboiu nu face decât să semene germenii unor idei cu această peliculă. Și poate ar trebui să mă mulțumesc cu atât și să trag singur concluziile.



P.S.: Corneliu Porumboiu este unul dintre regizorii noștri de prim rang în acest moment, iar orice nou film al său ar trebui să fie un eveniment. Totuși, modul în care a fost gândită „strategia” de lansare a filmului în cinema nu m-a convins că producătorii sau distribuitorii vor ca cineva să le vadă filmul. Sigur, prea mult public nu ar fi fost oricum, titlul este de-a dreptul anti-cormercial și un premiu la Locarno sau o selecție la Cannes sau Veneția ar fi ajutat, dar fără un trailer adevărat (eu am văzut doar două secvențe-teaser) și cu un poster bine făcut dar care nu sugerează nimic lansat doar cu o săptămână înainte de premieră, nici nu prea poți să ai rezultate. Sper să mă înșel și lumea să vină totuși la filmul ăsta, chiar dacă nu a auzit de el.

Monday, September 16, 2013

The Grandmaster (Hong Kong/China, 2013)

Yi dai zong shi
(Hong Kong/China, 2013)


Regia: Wong Kar Wai
Cu: Tony Leung Chiu Wai, Ziyi Zhang, Jin Zhang, Chen Chang

Rating: 3.5/5

What ever happened to Wong Kar Wai? Pentru primul deceniu și jumătate al carierei, era cel mai cool regizor în viață, fascinând cinefilii din lumea întreagă cu stilul său unic și deschizând apetitul occidentalilor pentru filmul asiatic. Dar filmele lui au început să apară la intervale tot mai mari de timp, iar apoi a urmat momentul ”2046” (o capodoperă absolută și cel mai bun film al său), în care cariera construită până atunci parcă s-a blocat. Momentul a coincis cu despărțirea de directorului de imagine Christopher Doyle, dar acesta cu siguranță nu a fost singurul motiv pentru care următorii 10 ani au fost marcați de proiecte eșuate și doar un singur lungmetraj, uitabila incursiune americană ”My Blueberry Nights”. În 2013, Wong Kar Wai nu mai este la fel de actual precum în anii '90. Este considerat deja un ”old master”, iar acest cel mai recent film al său a fost anticipat cu interes moderat (stârnit mai degrabă de numele regizorului și de intervalul lung de timp de la ultima ieșire a acestuia pe marile ecrane) și primit cu răceală.



”The Grandmaster” acoperă aproximativ un sfert de secol din viața unei legende a artelor marțiale, Ip Man (sau Yip Man), a cărui existență s-a suprapus peste o serie de schimbări majore în istoria Chinei (dintre care invazia japoneză și sosirea comunismului au fost cele mai grave). Proiect ambițios, dar nu unic - deja există multe alte filme despre Maestrul Yip. Pentru Wong Kar Wai, însă, nici nu se pune problema să spună o poveste straight, fără înflorituri, fără ruperi ale cronologiei. Teama cea mai mare era că filmul (despre care am tot citit ca a fost compus în camera de montaj) va fi atât de dezlânat și incoerent încât nu l-aș putea urmări. O teamă mai mică era că - din motive financiare și politice - Wong ar putea să sufere o transformare cam cum a suferit Zhang Yimou, al cărui cinema a devenit din ce în ce mai „supus” Chinei continentale și, dacă e să judecăm după ultimele filme, irelevant din punct de vedere estetic.



Mă bucur, așadar, să raportez că filmul este mult mai bine închegat decât mă așteptam, iar Wong Kar Wai nu face nicio concesie stilului și structurii cu care ne-a obișnuit, nelipsind naratorii multiplii, back-and-forth-ul între diferite personaje sau perioade de timp sau acel slow-motion sacadat care este semnătura sa de autor. ”The Grandmaster” este împărțit în trei acte: primul este centrat pe Yip Man (Tony Leung), care este deja un maestru renumit și se termină cu întâlnirea acestuia cu Gong Er (Ziyi Zhang), urmat de invazia japoneză; al doilea act este povestea lui Gong Er, care trebuie să se răzbune pe discipolul (și ucigașul) tatălui ei; iar ultimul act are loc într-un dezolant Hong Kong post-WW II, unde cele două personaje se reîntâlnesc. Există un singur subplot lăsat cam în aer, cel al ”Briciului” (Chen Chang), luptător underground anti-japonez, a cărui istorie prezentată de-a lungul a doar trei scene servește ca oglindă pentru evoluția societății chineze în timpul războiului și ulterior (rezistență, exod, reclădire).



Din punct de vedere tonal, ”The Grandmaster” este un film inegal. Confruntările kung fu sunt construcții elaborate din punctul de vedere al coregrafiei, montajului și recuzitei utilizate, plus diferite „artificii” stilistice precum stropii de ploaie care sticlesc în lumina unor reflectoare bine plasate. Secvențele de luptă sunt cele mai impresionante momente ale filmului, care oferă o satisfacție imediată și - bănuiesc - universală (nu îmi închipui spectator căruia să nu îi placă). Dar momentele cele mai reușite, aș spune eu, sunt cele care surprind personajele în intimitatea lor. Răceala pe care Yip Man o arată față de familia sa după ce o cunoaște pe Gong Er închide trist primul act și anticipează decăderea ulterioară a eroului nostru. Iar cel mai devastator moment survine la sfârșit, acea ultimă întâlnire dintre Yip și Gong Er, filmată atât de simplu (champ-contrechamp și viori pe coloana sonoră) - cred că este una dintre cele mai emoționante scene pe care am văzut-o la cinema anul acesta și dovada că Wong nu și-a pierdut talentul. ”The Grandmaster” este greoi pentru publicul „neinițiat” și ceva mai fragmentat decât aș fi preferat eu să fie. Dar nu este un biopic de rutină și nici nu este un film despre modul în care lumina este reflectată prin stropi de ploaie sau rotocoale de fum, ci despre regrete, oportunități ratate și o poveste de dragoste neîmplinită. Wong face și Yip și Gong personaje tragice, reflectând destinele altor personaje de-ale sale, precum cele din ”In the Mood for Love” sau ”2046”, care sunt mai degrabă abstracțiuni decât ființe din carne și oase. Asta este esența cinematografiei lui Wong Kar Wai și mă bucur să o regăsesc aici, chiar dacă este într-o formă diluată.


Sunday, September 15, 2013

Io e te (Italia, 2012)

Io e te
(Italia, 2012)


Regia: Bernardo Bertolucci
Cu: Jacopo Olmo Antinori, Tea Falco, Sonia Bergamasco

Rating: 3.5/5

Au trecut 10 ani de când Bertolucci a rupt gura arthouse-ului internațional cu ”The Dreamers”, film de referință pentru o întreagă generație de descoperitori ai cinematografiei europene și din care încă sunt distribuite, cu regularitate, citate pe Facebook. Dacă fanii acestui film au consumat mai departe restul filmografiei realizatorului italian, nu pot să vă spun. Cum nu știu nici cât de anticipat a fost acest nou film al său, pentru care eventualii entuziaști au trebuit să aștepte un deceniu. Din punctul meu de vedere, așteptările au fost destul de mici. După poster, trailer și scurtul sinopsis pe care l-am citit, părea să fie cam în aceeași linie cu ”The Dreamers” și acest lucru ar fi însemnat lungi dialoguri încărcate de platitudini, autosuficiență și exces de nostalgie pentru idealuri de mult apuse. 


”Io e te” este, însă, cel mai cuminte film pe care Bertolucci l-a făcut în întreaga carieră. Ceea ce, pe de o parte, este dezamăgitor - lipsesc declarațiile politice înflăcărate, lipsesc relațiile sexuale „neconvenționale”, auto- și hetero-distructive, lipsesc starurile internaționale din distribuție și Vittorio Storaro în spatele camerei de filmat. Pe de altă parte, este interesant să vedem unde reușește ”Io e te”, privindu-l ca un film minor în filmografia lui Bertolucci, cu mize și ambiții mai mici, dar nu complet lipsit de valoare. Personajul principal, Lorenzo (Jacopo Olmo Antinori), este un adolescent de 14 ani, antisocial (și ușor OCD), care profită de faptul că părinții îl cred plecat într-o excursie la schi pentru a se stabili în pivnița blocului pentru o săptămână, unde își dorește să trăiască complet retras de restul universului. Liniștea lui este însă rapid tulburată de apariția surprinzătoare a sorei sale vitrege mai în vârstă, Olivia, care are nevoie de un loc ferit unde să stea pe perioada sevrajului de la heroină.


Și cam asta se întâmplă tot filmul. Cei doi stau în pivniță, se mai ceartă, ajung să se cunoască mai bine, mai au câte o incursiune clandestină în lumea de afară pentru a face rost de mâncare sau somnifere și cam atât. Bertolucci evită tot ce ar fi putut fi controversabil. Deși relația care se construiește între cele două personaje sugerează incestul, nu merge mai departe decât un dans lent pe un cover în italiană după o melodie a lui David Bowie. Focus-ul este îndreptat asupra lui Lorenzo, iar ”Io e te” este cronica trezirii acestuia din apatia pre-adolescentină (și, apropo, Jacopo Olmo Antinori seamănă atât de mult cu Malcolm McDowell în tinerețe încât aproape mă așteptam ca în ultimul act să se suie pe acoperișul școlii și să înceapă să-și împuște colegii). Este un film mult mai optimist decât tot ce a făcut Bertolucci până acum. Și mult mai intim. Reluând ideea de spațiu închis ermetic din ”The Dreamers”, alături de același operator, Fabio Cianchetti, Bertolucci pune în valoare posibilitățile nelimitate ale unei singure încăperi, însă una cu numeroase recesuri, care corespund trăirilor cele mai ascunse și mai întunecate ale personajelor principale (mizantropia lui Lorenzo, adicția Gloriei). ”Io e te” s-ar putea să nu fie pentru toată lumea și este un film mult prea potolit pentru admiratorii lui Bertolucci. Dar s-ar putea să vă surprindă plăcut, dacă reușiți să îi intrați în ritm și în poveste.



You might also like (de pe vremea când aveam timp să scriu despre filme vechi) - primele două filme ale lui Bertolucci:


Thursday, September 12, 2013

Love Building (România, 2013)

Love Building
(România, 2013)


Regia: Iulia Rugină
Cu: Dragoș Bucur, Alexandru Papadopol, Dorian Boguță

Rating: 2.5/5

Premisa acestei noi comedii românești este extrem de simplă: o duzină de cupluri cu probleme se retrag pentru câteva zile într-o „tabără”, unde trei coordonatori (maeștrii Bucur, Boguță și Papadopol, care sunt și producători) îi vor îndruma într-ale dragostei. Evident, cei trei îndrumători au și ei problemele lor, tot cu dragostea. Deși insistă mai mult asupra acestor trei bărbați, filmul se ocupă, pe rând, cam de fiecare dintre cupluri, dar în ultimul act (odată ce „confesionalele” rostite direct în fața camerei au început să devină plictisitoare) pare a fi mai degrabă vorba despre cât de ipocrită este ideea taberei de love building, în spatele căreia nu se află de fapt decât o afacere.


Filmul nu își duce ideile până la capăt... Nici nu le prea formulează, ca să fiu drept. Însă văzându-l la TIFF anul acesta, într-o sală plină (și în atmosferă festivă, cu pre-show, post-show și Q&A), nu pot să neg că am râs de mai multe ori pe parcurs. Trei luni mai târziu, nu îmi mai amintesc foarte bine de ce. Nu există prea multe momente memorabile (Boguță distrugând un sac de box e aproape tot ce aș putea numi din acest punct de vedere), dar nici prea multe momente stupide, indulgente, dezgustătoare sau stridente. Filmul este mult prea episodic, mult prea fragmentar și este filmat mult prea „corect”, ca o reclamă care te îndeamnă să îți petreci vacanța într-o țară însorită. Dar nici unul dintre momente nu mi s-a părut complet ratat și nici măcar dialogurile (ocazional neascultabile) nu m-au îndepărtat cu adevărat. O parte din mine vrea să urască acest film, pentru că este un produs făcut la comandă și este doar o nouă încercare de a cuceri box-office-ul cu un film autohton grand publique. Pe de altă parte, măcar știu sigur că nu a deturnat fondurile statului. Până la urmă, este un film absolut benign din toate punctele de vedere.


Saturday, September 7, 2013

Blue Jasmine (SUA, 2013)

Blue Jasmine
(SUA, 2013)


Regia și Scenariul: Woody Allen
Cu: Cate Blanchett, Sally Hawkins, Alec Baldwin, Bobby Cannavale, Louis C.K., Andrew Dice Clay, Michael Stuhlbarg

Rating: 4/5

Mi-au plăcut ultimele trei filme ale lui Woody Allen, dar am simțit că le lipsește ceva. Inutil să ne gândim la „epoca lui de glorie” (anii '70 - mijlocul anilor '90), ci doar la ironia relaxată din ”Vicky Cristina Barcelona” sau la furtuna emoțională din ”Match Point” (unul dintre cele mai nihiliste filme semnate de Woody). ”Blue Jasmine” - variațiune pe tema Un tramvai numit dorință - este o revenire în formă parțială. Scenariul este ceva mai „la obiect”, preferând să intercaleze prezentul cu trecutul (sub formă de flash-back-uri), decât să se piardă în prea multe fire narative (ca în ”You Will Meet a Tall Dark Stranger” sau ”To Rome with Love”). Dar motivul principal pentru succesul filmului este Cate Blanchett, iar unicitatea filmului provine chiar din această surprinzătoare combinație între regizor și interpretă.



În ”Blue Jasmine”, Cate Blanchett este o fostă bogătașă new-yorkeză care este forțată să vină să trăiască cu sora sa vitregă (și working-class) în San Francisco, după ce fraudele bancare ale soțului ei sunt expuse, iar întreaga avere îi este confiscată de guvern. Au mai existat personaje feminine care suferă căderi nervoase în filmele lui Woody Allen, dar puține dintre ele sunt interpretate cu atâta intensitate și onestitate. Jasmine este necruțătoare, nu își vede propriile defecte, are un nejustificat complex de superioritate față de cei din jur, dar în același timp instabilă emoțional și incapabilă de a înfrunta și depăși momentele dificile ale vieții. Secvențele în care vorbește de una singură sunt devastatoare, precum este și o intensă scenă în care Jasmine le dezvăluie adevărul despre ea copiilor surorii sale. 


Woody exagerează condițiile de viață ale personajelor sale din acest film, fie că ele vin din pătura cea mai înaltă a societății, fie că vin din cea mai de joasă, fie că sunt undeva între (ex: dentistul interpretat de Michael Stuhlbarg). Totuși, este unul dintre cele mai oneste filme ale sale din ultima vreme. Spre exemplu, oferă o secvență din finalul filmului, în care personajul interpretat de Alec Baldwin - până atunci demn doar de dispreț și ușor caricaturizat - primește un moment de simpatie, când îi explică soției sale în pragul unei crize de nervi că este îndrăgostit de o femeie mult mai tânără („o adolescentă”) și că trebuie să divorțeze. Momentul oglindește cel mai întunecat episod al vieții lui Allen și, indiferent dacă el încearcă aici să se justifice sau să-și facă mea culpa, merită apreciat pentru că nu a evitat subiectul (chestie pe care o cam făcea de 20 de ani). Iar scena rămâne printre cele mai puternice din întregul film, indiferent de în ce context vrei să o interpretezi.




”Blue Jasmine” este un film foarte bine echilibrat. Allen evită pe cât posibil „excesele” - lipsind așadar mari secvențe comice și chiar confruntările emoționale sunt destul de puține și nu se insistă prea mult asupra lor. Însă, efectul de sumație ale ghinioanelor prin care trec Jasmine și sora ei Ginger, alături de „păcăleala” din ultimul act că ambele și-ar putea face o viață mai bună alături de un alt bărbat, fac ca finalul să fie atât de demoralizator. Woody, însă, nu pare prea impresionat. Pentru el, asta e firea omului - să mintă, să aleagă compromisul cel mai confortabil, sau să riște să rămâne singur și să-și piardă mințile. 

Tuesday, September 3, 2013

Passion (Germania/Franța, 2012)

Passion
(Germania/Franța, 2012)


Regia: Brian De Palma
Cu: Noomi Rapace, Rachel McAdams, Karoline Herfurth, Paul Anderson, Rainer Bock

Rating: 4/5

Acest post este un pic cam întârziat, dar este necesar, fiind vorba despre unul dintre cele mai bune filme care au ajuns pe ecrane anul acesta. Ceea ce mă bucură și mă surprinde oarecum, pentru că nu rezonez întotdeauna pe aceeași frecvență cu Brian De Palma. Dacă ultimele sale două decenii au fost dificile (atât pentru el, cât și pentru spectatorii săi, fie ei fani sau doar vizitatori ocazionali), ”Passion” demonstrează capacitatea sa de a electriza din când în când ecranul cinematografic, cum niciun alt realizator nu o știe face. Intriga este construită din aceleași elemente pe care De Palma le variază în filmele sale de 40 de ani, dar merită menționată multitudinea de roluri feminine: doar trei actrițe (care fac printre cele mai bune roluri din carieră) - Rachel McAdams, Noomi Rapace și surprinzătoarea Karoline Herfurth, dar o dinamică complexă între acestea - personalități volatile și maleabile, dubluri, deghizaje etc. În acest joc, cele două personaje masculine importante (escrocul Dirk și tristul polițist Bach) par simple caricaturi patetice ale unor tipuri de personaje pe care De Palma le-a cultivat în ”Blow Out” sau ”Body Double” - și probabil că aceasta a și fost intenția.



Focusul este în principal orientat asupra personajului lui Noomi Rapace, fosta fată cu dragonul tatuat, care a evoluat muuuult de atunci. Inițial, povestea ei pare mai degrabă o comedie cu câteva elemente de thriller corporatist, în care Rapace și șefa McAdams ba se împung una pe cealaltă, ba mai flirtează un pic, ba își mai pregătesc o răzbunare una cealaltă. Evident, gluma devine serioasă de la un punct, iar la jumătatea filmului își fac apariția încadraturile marca De Palma, cu o înșiruire de dutch angles bine plasate, jaluzele neo-noir și un look din ce în ce mai monocrom. Acul al doilea culmină cu un splendid split-screen, în care pe de o parte avem o reprezentație de balet cu „După-amiaza unui faun”, în care dansatorii privesc direct în ochii spectatorului, în timp ce pe partea cealaltă avem o crimă din punctul de vedere al asasinului. Secvența este deschisă de un un close-up cu unul dintre ochii lui Noomi Rapace, rămânând ambiguu care dintre cele două jumătăți de ecran este văzută de ea. Pe această incertitudine se bazează ultimul act al filmului, care se desfășoară ca o serie de coșmaruri, încât la final nu mai putem ști ce a fost realitate sau ce s-a întâmplat doar în capul personajului principal.


”Passion” este un film despre o luptă de putere care se dă (inițial) între doi femei. Una dintre ele vrea să o posede și să se folosească de cealaltă, care este împinsă la disperare de tacticile manipulatoare, voyeuriste ale primei. Finalul filmului este o manifestare a unui psihic profund alterat și intens paranoic, care nu mai poate decela între realitate, imaginație și fantasmă, chiar dacă persoana în cauză pare să fi comis crima perfectă. Mi-aș dori să îl pun pe ”Passion” în top 10-ul de final al lui 2013, dar având în vedere filmele bune care au avut premiera în jurul Oscar-urilor și a unei toamne care se anunță cel puțin promițătoare, nu sunt convins că va prinde o poziție. Vroiam oricum să vă asigur că este unul dintre filmele mele preferate ale anului. Și vă las nu cu un trailer, cum mai fac din când în când, ci cu o mostră de soundtrack marca Pino Donaggio. Enjoy!



Monday, September 2, 2013

Safety Not Guaranteed (SUA, 2012)

Safety Not Guaranteed
(SUA, 2012)




Regia: Colin Trevorrow
Cu: Aubrey Plaza, Mark Duplass, Jake Johnson, Kristen Bell

Rating: 3.5/5 

Acesta este alt film pe care l-am văzut la Biertan, unde a câştigat până la urmă Premiul Publicului. Decizie interesantă de altfel, precum şi aceea de a-l selecta in the first place, nefiind deloc horror, iar elementele sale SF fiind complet tributare poveştii de dragoste. Dar să o luăm de la început: totul demarează când un jurnalist (Jake Johnson) citeşte un anunţ de mică publicitate în care un anonim îşi caută partener pentru o călătorie în timp. Jurnalistul este imediat trimis să investigheze această human interest story, alături de doi interni - Arnau, un indian student la Biologie (Karan Soni) şi Darius, o tânără timidă (Aubrey Plaza). Aceasta din urmă primeşte misiunea de a se apropia de călătorul nostru în timp, Kenneth (Mark Duplass) şi de a-i afla secretele. Între timp, jurnalistul face şi el un pic de time travelling, încercând să își regăsească o iubită din liceu.


Producătorii executivi ai acestui film sut fraţii Jay şi Mark Duplass, despre care am mai vorbit deja, cu ocazia comediei de anul trecut, "The Do-Deca-Pentathlon". "Safety Not Guaranteed" păstrează ceva din mumblecore-ul lui "The Puffy Chair", dar este mult mai aproape de cinema-ul independent american mai tradiţional. Ca regizori, fraţii Duplass înşişi au făcut în ultima vreme virajul înspre indie-ul convenţional, angajând actori mult mai cunoscuţi în filmele lor recente. Iar Mark Duplass, ca interpret, începe să primească roluri din ce în ce mai variate (vezi "Zero Dark Thirty"). Filmul de față este în esență o poveste de dragoste, dar cursul previzibil al acesteia este subminat de premisa SF, dar mai ales de incertitudinea cu care noi și celelalte personaje îl vedem pe Kenneth, care s-ar putea să fie doar dus cu pluta. Este remarcabil cum regizorul Colin Trevorrow păstrează suspansul în această privință până la final.



”Safety Not Guaranteed” nu este lipsit de probleme. La o durată de doar 86 de minute, pe alocuri pare lungit și încărcat de subplot-uri puțin dezvoltate. Dacă acestea ar fi fost eliminate, ar fi ieșit un mediu-metraj foarte focused și bine dozat. Pe de altă parte, dacă filmul ar fi fost cu vreo 15-20 de minute mai lung, poate ar fi câștigat coerență, iar impactul anumitor momente ar fi fost mai puternic. Există o secvență spre sfârșitul filmului în care își face apariția fosta iubită a lui Kenneth, interpretată de Kristen Bell. Ea este motivul pentru care acesta dorește să se întoarcă în timp, dar scurta ei apariție nu convinge și este păcat să se irosească astfel o actriță despre care știm că poate face comedie, dar ar fi fost interesant să o vedem mai mult aici, într-un rol ceva mai dificil, cu mai multe nuanțe. Cu toate acestea, filmul nu se destramă în ultimul act grație lui Audrey Plaza și Mark Duplass - personajele lor sunt doi neadaptați sociali, dar nu devin stereotipuri. Pe măsură ce acțiunea progresează, devine din ce în ce mai evident că ei nu sunt făcuți pentru această lume. Onestitatea cu care sunt portretizați câștigă simpatia publicului, care începe „să țină cu ei” și să anticepeze extraordinarul deznodământul fantastic al filmului, o adevărată consumare a relației.