Top 3 cu cifra 3 (post aniversar)

Astăzi se împlinesc trei ani de când scriu cât de cât cu regularitate pe acest blog despre filme. Pentru a marca această ocazia, m-am decis să propun un top 3 al filmelor mele preferate care menționează, undeva prin titlu, cifra trei sau o declinație a acesteia. Pentru a-mi face viața mai ușoară, am decis să elimin din ecuația problemei o anumită trilogie a lui Kieslowski.

1. The Third Man (Carol Reed, 1949) 

De la genericul (și muzica de neuitat) din deschidere, până la ultimul cadru, capodopera lui Carol Reed este o colecție de imagini antologice. Joseph Cotton face unul dintre cele mai bune roluri principale ale carierei, dar show-ul este furat de Orson Welles, cu zâmbetul său charismatic și anecdota sa despre ceasul cu cuc. Toate acestea, plus extraordinara Alida Valli, îl fac pe ”The Third Man” chintesența noir-ului britanic. 

2. Trois vies et une seule mort (Raoul Ruiz, 1996)

Am mai vorbit despre Raoul Ruiz și despre filmele sale fascinante, pline de simboluri și povești, de la „L'hypothèse du tableau volé” la „Mistérios de Lisboa”. În „Trois vies et une seule mort”, facem cunoștință cu un Marcello Mastroianni fermecător, căruia îi cad femeile la picioare. Păcat că în același corp locuiesc mai multe personalități, unele dintre ele ușor auto-distructive, chiar criminale. Filmul este amuzant, inteligent și malițios, dar accesibil - aș zice eu - unui public destul de larg (și nu doar „fanilor” lui Ruiz).

3. 3 Women (Robert Altman, 1977)

Am văzut acest film doar acum câteva săptămâni, dar a devenit Altman-ul meu preferat. Un film cu multiple posibile semnificații, însă fără o explicație adevărată (Altman declară că a visat întregul film), ”3 Women” e un straniu thriller psihologic, iar meritul principal le revine celor două actrițe din rolurile principale - Shelley Duvall și Sissy Spacek - care trebuie să ne reveleze multiplele fațete ale personajelor pe care le interpretează.

The Hunchback of Notre Dame (SUA, 1996)

The Hunchback of Notre Dame

(SUA, 1996)

Regia: Gary Trousdale, Kirk Wise

Voci: Tom Hulce, Tony Jay, Demi Moore, Kevin Kline

Rating: 4.5/5

Privind retrospectiv, „Cocoșatul de la Notre Dame” este unul dintre cele mai subapreaciate lungmetraje de animație ale studiourilor Disney. Și asta în ciuda faptului că este realizat de aceeași echipă (în special regizorii Trousdale și Wise și compozitorul Alan Menken) care au semnat unul dintre cele mai mari succese ale erei de după moartea lui Walt - ”Beauty and the Beast” și unei distribuții vocale excelente. Bazat pe romanul (aproape) omonim al lui Victor Hugo și realizat cu o extraordinară atenție pentru detaliu și tehnică, ”The Hunchback of Notre Dame” este o capodoperă muzicală profundă și flamboaiantă.

Sigur, deranjează numeroasele modificări aduse sursei literare. Nu e ușor să te iei de o asemenea capodoperă, dar asta nu reprezintă o problemă pentru Disney de obicei. În consecință, cronologia romanului este schimbată (practic, acțiunea filmului nu acoperă decât câteva zile), iar trăsăturile personajelor sunt modificate. Phoebus devine un ireproșabil cavaler al dreptății; Quasimodo este mult mai binevoitor și deloc surd (poate să cânte foarte frumos...), dar este ușor schizofrenic; Frollo nu mai este arhiepiscop, ci judecător, dar - în esență - este același personaj complicat, păstrând proporțiile (sutele de pagini ale lui Hugo versus cele 85 de minute ale animației). Și totuși, filmul atinge unele dintre temele romanului (pledoaria pentru toleranță, condiția umană, în special în relație cu Dumnezeu, destin și Iad, sacru vs. profan și alte teme romantice  etc.) și atestă aceeași dragoste pentru arhitectura catedralei parisiene din titlu. Fratele meu consideră că este chiar un film profetic, fiindcă - parafrazez - înfățișează un oficial parisian obsedat de înlăturarea țiganilor, nefiind dispus să le acorde prezumția de nevinovăție. Într-un fel, nu ar trebui să ne deranjeze chiar atât de tare abaterile comise de animatori. Toate adaptările cinematografice (după orice operă literară, nu doar ”Notre Dame de Paris”) își permit să modifice elemente uneori esențial ale sursei. Iar în cazul de față, Hugo însuși a modificat finalul când a scris libretul operei ”La Esmeralda”, de Louise Bertin.

Este considerat una dintre cele mai dure producții din istoria studioului, iar acest lucru spune ceva (să nu uităm că în filmele Disney protagoniștii își pierd foarte des rudele pe parcursul poveștii, iar uneori chiar eroii dau colțul, e drept, temporar, în timp ce personajele negative au parte de decese spectaculoase). ”The Hunchback of Notre Dame” este plin de imagini care probabil sunt menite să sperie copiii- Quasimodo nu este cel mai frumos erou, violența nu lipsește din niciun act al filmului, uneori fiind destul de grafică, nelipsind nici tortura etc. - iar, în plus, există unele imagini mai provocatoare care revelează infatuarea lui Frollo pentru Esmeralda. 

În final, trebuie amintite încă două aspecte. Muzica lui Alan Menken domină întregul fundal sonor și, din multe puncte de vedere, ”The Hunchback of Notre Dame” este capodopera sa (deși a luat 8 Oscar-uri pentru alte 4 filme): un spectacol muzical fără compromis, aproape o mini-operă. La succesul căreia concură și extraordinarele talente care își împrumută vocile personajelor. Deși mai puțin celebre decât în ziua de azi (vezi ”Rango”), dar foarte celebre pentru epoca la care a fost făcut, vocile lui Hulce, Moore, Kline, Tony Jay și Jason Alexander (care este obligatoriul comic relief) sunt perfecte. Cântecele, vocile, plus combinația de animație tradițională și cea asistată computerizat, schema de culori și forța materialului de bază garantează un spectacol excepțional.

Nan guo zai jian, nan guo AKA Goodbye South, Goodbye (Taiwan, 1996)

Nan guo zai jian, nan guo AKA Goodbye South, Goodbye

(Taiwan, 2006)

Regia: Hsiao-hsien Hou

Cu:  Hsiang Hsi, Kuei-Ying Hsu, Annie Shizuka Inoh

Rating: 4/5

O poveste aparent complicată despre doi tineri care încearcă să pună la cale diferite planuri pentru a se îmbogăți rapid, într-o lume în care oamenii de afaceri, politicienii și autoritățile conduc astfel de scheme mult mai dibace. ”Goodbye South, Goodbye” are o dimensiune existențialistă și este și un denunț al corupției care pătrunde în toate păturile unei societăți, dar impresionează cel mai mult ca povestea unor tineri care încearcă să își găsească un rost în această lume.

Filmul este compus aproape exclusiv din planuri secvență, care implică adesea mișcări complicate ale aparatului de filmat, acesta urmărind personajele dintr-o cameră în alta sau plonjând asupra lor de la nivelul unei macarale. Până și unele cadre statice devin dinamice - cele filmate de la bordul mașinilor sau din trenuri. Cu toate acestea, compozițiile sunt de regulă pe un singur plan, rareori mizanscena îngăduie existența unui al doilea plan și intersectarea dintre acestea: de obicei, subiectul rămâne același pe parcursul întregului cadru, indiferent cât de lung este acesta. Oricum, ”Goodbye South...” este un film bine gândit vizual, iar camera surprinde viețile acestor tineri cu tot ce este mai inutil și mai futil în ele, cu excepția a câtorva momente de eliberare, precum plimbarea pe motociclete care apare pe cele mai multe postere ale filmului.

”Goodbye South, Goodbye” a participat în Competiția Oficială de la Cannes fără să câștige nimic, dar a fost (parțial măcar) reînviat odată ce a fost numit unul dintre cele mai bune 3 filme ale decadei de către redacția „Cahiers du cinema”. Merită redescoperit și în mileniul al III-lea...