Micro Reviews (2)

The Grand Budapest Hotel (Wes Anderson, 2014)
Admir noua ambiție a lui Wes Anderson de a face desene animate cu actori în carne și oase. Evident, experiența ”The Fantastic Mr. Fox” a fost mai mult decât o incursiune în lumea animației, iar impactul acelui film reverberează în continuare în opera lui Anderson. ”The Grand Budapest Hotel” este o aventură frenetică, un caper nebun care reunește câteva duzini dintre cei mai mari actori ai momentului cu somptuoase decoruri miniaturale și clin d'oeil-uri către Lubitsch, Hitchcock și mulți alții. Anderson aliniază fiecare cadru stilului său din ce în ce mai lucrat, dar lui i se opune o forță dominatoare aproape egală - Ralph Fiennes, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, M. Gustave, concierge demodat al unui hotel care își trăiește ultimele zile de glorie. Sufletul acestui film (greu de găsit dincolo de înfloriturile de stil) este relația dintre M. Gustave și tânărul său protejat, Zero, interpretat în anii tinereții de Tony Revolori. Iar ultimele 20 de minute sunt neașteptat de melancolice, privind nostalgic înspre prima jumătate a secolului al XX-lea și aproape reușind să integreze marile evenimente care au marcat mijlocul secolului în această stranie poveste despre un hotel din Alpi care arată ca un tort rozaliu. 
Rating: 4/5

Noah (Darren Aronofsky, 2014)
Până acum, Aronofsky a reușit să își mențină integritatea artistică indiferent de scara bugetelor pe care le avea la dispoziție. Din spusele sale, se pare că inclusiv ”Noah” a ieșit așa cum a vrut el și nu a fost ciopârțit în post-producție de casa de producție. Motiv pentru care noul său film este cu atât mai dezamăgitor. Nu că nu ar lipsi câteva secvențe pe care numai Aronofsky le putea pune pe ecran, precum excelenta cosmogonie pe care Noah o povestește copiilor săi. Dar ”Noah” este un epic biblic și moștenește toate păcatele acestui gen. Obligativitatea unei povești cât mai stufoase, a unui confict cât mai multilateral, prelungește timpul de proiecție la aproape două ore și jumătate, dominate de efecte speciale, confruntări armate și așa-zise climax-uri emoționale. Dilemele care îl frământă pe Noe de-abia sunt puse în scena, Aronofsky preferând să dezvolte un personaj negativ monoton și banal, interpretat cabotin de Ray Winstone. Am citit comparații cu ”The Fountain”, dar să ne înțelegem - ”The Fountain” este unul dintre cele mai originale și mai creative filme ale noului mileniu; ”Noah” e un action blockbuster cu câteva idei interesante. Să sperăm că nu este decât un accident nefericit.
Rating: 2.5/5

Captain America: The Winter Soldier (Marvel Studios, 2014)
Odiseea supereroilor Marvel continuă sub bagheta cuplului fraternal Anthony și Joe Russo, cei mai recenți regizori racolați de Marvel. ”The Winter Soldier” nu are look-ul lui ”The First Avenger”, dar parcă e ceva mai bine scris (deși nu pot să fiu sigur, a trecut ceva vreme...) Totuși, s-au spus lucruri despre el care nu sunt adevărate. Ceea ce este cel mai evident este nu avem de-a face cu un thriller à la anii '70. Doar fiindca Robert Redford joacă într-un film, nu înseamnă că suntem în fața unui nou ”All the Presidents Men”. O deconspirare a lumii actuale a spionajului... cu atât mai puțin. Ceea ce m-a dezamăgit cel mai mult este că - odată ce aflăm identitatea acestui The Winter Soldier - miza filmului ar fi trebuie să fie relația dintre Captain America și acest personaj. Și cum o rezolvaă regizorii & scenariștii? Cu o bătaie. Concluzie: ”The Winter Soldier” este un episod dintr-o serie care începe din ce în ce mai tare să arate că e în lipsă de suflu și idei. 
Rating: 2.5/5

Gravity (SUA/UK, 2013)

Gravity

(SUA/UK, 2013)

Regia: Alfonso Cuarón

Cu: Sandra Bullock, George Clooney

Rating: 4/5

În fața unui film pe care îl aștepți de ceva vreme este întotdeauna o provocare să-ți menții intact simțul critic (dacă îl ai). În cazul de față, așteptarea a durat destul de mult - Cuarón nu a mai făcut un lungmetraj din 2006, iar prietenul Guillermo del Toro lăuda ce a văzut din ”Gravity” încă de acum doi ani. Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât, la ieșirea pe ecrane, a fost întâmpinat de critici cu extaz aproape universal. Spun „aproape” pentru că a existat totuși o singură voce credibilă care s-a pronunțat împotriva filmului, unul dintre criticii mei preferați (și unul dintre puținii pe care îi citesc cât de cât regulat), Jean-Michel Frodon, care a desființat filmul cu ocazia premierei de la Veneția. Așa că, în ciuda hype-ului, am reușit să mă păstrez cu picioarele pe Pământ și să fiu, pe cât de poate, obiectiv.

”Gravity”, care a dobândit deja statusul de blockbuster, dezvoltă pe parcursul a doar 90 de minute (chiar mai puțin, dacă nu luăm în calcul genericul), o poveste destul de simplă: doi astronauți sunt proiectați în orbita Pământului de o „furtună” de resturi dintr-un satelit rusesc care a explodat. Cei doi trebuie să „plutească” (doar cu ajutorului unui jetpack) înspre Stația Spațială Internațională, de unde să se îmbarce pe un modul de salvare. E un survival story destul de tipic, iar unul dintre meritele scenariului este că nu încearcă să demonstreze ambiții pe care talentul lui Cuarón să nu le poată proba. Chiar îmi făceam griji că va trebui să-l compar cu ”2001”, dar se pare că acesta este singurul SF de calibru din ultimii ani care nu simte nevoia să ne umple de referințe la filmul lui Kubrick (nu că nu ar exista unul-două mici omagii, precum un pix care plutește „ostentativ” în foreground-ul unei secvențe de imponderabilitate).

Dacă la capitolul tematic, filmul este previzibil (și nu foarte solicitant), Cuarón plusează pe partea tehnică. Încă din ”Children of Men”, am putut observa cum acesta își dorește să depășească limitele de durată ale cadrului cinematografic, cu câteva planuri-secvență de mare virtuozitate, compuse de fapt din mai multe cadre mai scurte reunite digital prin cut-uri neobservabile. În ”Gravity”, ajutat și de faptul că decorurile sunt aproape integral simulate virtual, el merge și mai departe, astfel încât lungi secțiuni ale filmului par să fie un continuum, fără nici o tăietură vizibilă între ele, iar întregul film pare să se petreacă în timp real (chiar dacă timpul este ușor comprimat). Cuarón este creditat și ca monteur al filmului (alături de Mark Sanger), dar un merit la fel de mare îl are colaboratorul său de cursă lungă, directorul de imagine Emmanuel Lubezki, care a avut o contribuție esențială în plănuirea secvențelor ce urmau să asigure montajul fluid la care aspiră regizorul mexican.

E un lucru bun că filmul nu durează foarte mult, pentru că astfel reușește să mențină starea de încordare pe care o resimte spectatorul și care din când în când se accentuează pe măsură ce evenimente din ce în ce mai nefericite și mai neașteptate se petrec. Iar când imaginația regizorului pare să rămână fără resurse, acesta îi predă ștafeta Sandrei Bullock, care trebuie să conducă filmul în special în a doua jumătate a sa. Nu îmi place Bullock în mod special, dar trebuie să recunosc că de data aceasta m-a convins, într-un rol foarte solicitant, ea fiind practic singura prezență umană pentru cea mai mare parte a timpului de proiecție. De asemenea, cred că este prima dată când o văd să-și folosească întreg corpul pentru a juca, nu atât din perspectiva încercărilor fizice pe care o presupun faptul că probabil a stat atârnată în hamuri majoritatea timpului, dar și fiindcă fiecare gest, fiecare mișcare sunt integrate în interpretarea ei. Într-un film foarte tehnic și care ar fi putut fi foarte rece, ea aduce un mai mult decât necesar human touch.

The Grandmaster (Hong Kong/China, 2013)

Yi dai zong shi

(Hong Kong/China, 2013)

Regia: Wong Kar Wai

Cu: Tony Leung Chiu Wai, Ziyi Zhang, Jin Zhang, Chen Chang

Rating: 3.5/5

What ever happened to Wong Kar Wai? Pentru primul deceniu și jumătate al carierei, era cel mai cool regizor în viață, fascinând cinefilii din lumea întreagă cu stilul său unic și deschizând apetitul occidentalilor pentru filmul asiatic. Dar filmele lui au început să apară la intervale tot mai mari de timp, iar apoi a urmat momentul ”2046” (o capodoperă absolută și cel mai bun film al său), în care cariera construită până atunci parcă s-a blocat. Momentul a coincis cu despărțirea de directorului de imagine Christopher Doyle, dar acesta cu siguranță nu a fost singurul motiv pentru care următorii 10 ani au fost marcați de proiecte eșuate și doar un singur lungmetraj, uitabila incursiune americană ”My Blueberry Nights”. În 2013, Wong Kar Wai nu mai este la fel de actual precum în anii '90. Este considerat deja un ”old master”, iar acest cel mai recent film al său a fost anticipat cu interes moderat (stârnit mai degrabă de numele regizorului și de intervalul lung de timp de la ultima ieșire a acestuia pe marile ecrane) și primit cu răceală.

”The Grandmaster” acoperă aproximativ un sfert de secol din viața unei legende a artelor marțiale, Ip Man (sau Yip Man), a cărui existență s-a suprapus peste o serie de schimbări majore în istoria Chinei (dintre care invazia japoneză și sosirea comunismului au fost cele mai grave). Proiect ambițios, dar nu unic - deja există multe alte filme despre Maestrul Yip. Pentru Wong Kar Wai, însă, nici nu se pune problema să spună o poveste straight, fără înflorituri, fără ruperi ale cronologiei. Teama cea mai mare era că filmul (despre care am tot citit ca a fost compus în camera de montaj) va fi atât de dezlânat și incoerent încât nu l-aș putea urmări. O teamă mai mică era că - din motive financiare și politice - Wong ar putea să sufere o transformare cam cum a suferit Zhang Yimou, al cărui cinema a devenit din ce în ce mai „supus” Chinei continentale și, dacă e să judecăm după ultimele filme, irelevant din punct de vedere estetic.

Mă bucur, așadar, să raportez că filmul este mult mai bine închegat decât mă așteptam, iar Wong Kar Wai nu face nicio concesie stilului și structurii cu care ne-a obișnuit, nelipsind naratorii multiplii, back-and-forth-ul între diferite personaje sau perioade de timp sau acel slow-motion sacadat care este semnătura sa de autor. ”The Grandmaster” este împărțit în trei acte: primul este centrat pe Yip Man (Tony Leung), care este deja un maestru renumit și se termină cu întâlnirea acestuia cu Gong Er (Ziyi Zhang), urmat de invazia japoneză; al doilea act este povestea lui Gong Er, care trebuie să se răzbune pe discipolul (și ucigașul) tatălui ei; iar ultimul act are loc într-un dezolant Hong Kong post-WW II, unde cele două personaje se reîntâlnesc. Există un singur subplot lăsat cam în aer, cel al ”Briciului” (Chen Chang), luptător underground anti-japonez, a cărui istorie prezentată de-a lungul a doar trei scene servește ca oglindă pentru evoluția societății chineze în timpul războiului și ulterior (rezistență, exod, reclădire).

Din punct de vedere tonal, ”The Grandmaster” este un film inegal. Confruntările kung fu sunt construcții elaborate din punctul de vedere al coregrafiei, montajului și recuzitei utilizate, plus diferite „artificii” stilistice precum stropii de ploaie care sticlesc în lumina unor reflectoare bine plasate. Secvențele de luptă sunt cele mai impresionante momente ale filmului, care oferă o satisfacție imediată și - bănuiesc - universală (nu îmi închipui spectator căruia să nu îi placă). Dar momentele cele mai reușite, aș spune eu, sunt cele care surprind personajele în intimitatea lor. Răceala pe care Yip Man o arată față de familia sa după ce o cunoaște pe Gong Er închide trist primul act și anticipează decăderea ulterioară a eroului nostru. Iar cel mai devastator moment survine la sfârșit, acea ultimă întâlnire dintre Yip și Gong Er, filmată atât de simplu (champ-contrechamp și viori pe coloana sonoră) - cred că este una dintre cele mai emoționante scene pe care am văzut-o la cinema anul acesta și dovada că Wong nu și-a pierdut talentul. ”The Grandmaster” este greoi pentru publicul „neinițiat” și ceva mai fragmentat decât aș fi preferat eu să fie. Dar nu este un biopic de rutină și nici nu este un film despre modul în care lumina este reflectată prin stropi de ploaie sau rotocoale de fum, ci despre regrete, oportunități ratate și o poveste de dragoste neîmplinită. Wong face și Yip și Gong personaje tragice, reflectând destinele altor personaje de-ale sale, precum cele din ”In the Mood for Love” sau ”2046”, care sunt mai degrabă abstracțiuni decât ființe din carne și oase. Asta este esența cinematografiei lui Wong Kar Wai și mă bucur să o regăsesc aici, chiar dacă este într-o formă diluată.

The Grey (SUA, 2012)

The Grey

(SUA, 2012)

Regia: Joe Carnahan

Cu: Liam Neeson, Dallas Roberts, Frank Grillo

Rating: 3.5/5

Săptămâna trecută scriam despre cum în această perioadă a anului, Nicolas Cage apare pe ecrane cu (cel puțin) un film de acțiune prost. Dar tot în perioada aceasta, primim și porția anuală de acțiune cu Liam Neeson. Diferența este că, în cazul celui de-al doilea, filmele au câștigat de-a lungul anilor în inteligență și complexitate, iar Liam Neeson se impune ca un fel de the thinking man's action hero. În ”The Grey”, el joacă un vânător angajat de o companie petrolieră, cu ceva schelete în dulap, care supraviețuiește prăbușirii unui avion în pustietatea din Alaska. Câțiva colegi de-ai săi sunt și ei printre cei care au reușit să se salveze, dar toate contează mai puțin, fiindcă după scurt timp își dau seama că au devenit prada unei haite de lupi. Așa că Liam & co. petrec restul filmului încercând să ajungă la civilizație, în timp ce lupii tot omoară pe rând câte unul dintre ei.

”The Grey” este un film atmosferic. Combinația dintre întinderile ostile de zăpadă, personaje care sunt prezentate ca fiind marginalizați ai societății și această amenințare primordială, care își face apariția din întuneric, îi dau o dimensiune aproape existențialistă. De care regizorul Carnahan încearcă să profite pentru a atrage spectatorii mai inteligenți (cu riscul de a-i îndepărta pe cei care aveau impresia că urmează să vadă un film intitulat Oskar Schindler - Wolf Puncher). Carnahan, ca și Skolimowski în ”Essential Killing”, pune în scenă lupta pentru supraviețuire într-un peisaj aparent puțin ofertant, dar care se dovedește a fi extrem de cinematic. Pe măsură ce filmul progresează și supraviețuitorii rămân din ce în ce mai puțin, lungimea cadrelor crește și ea, sporind tensiunea și transformând câteva scene aparent banale (precum despărțirea de un coleg care nu mai poate să umble) în puncte culminante ale angoasei.

Asta nu înseamnă că filmul nu oferă partea lui de suspans. Prăbușirea avionului este o secvența de o virtuozitate excepțională, în condițiile în care efectele speciale sunt/par minime. În rest, avem câteva sperieturi de mică intensitate și încă câteva set pieces destul de reușite, deși nu chiar de calibrul scenei pe care am menționat-o mai sus (traversarea unui abis, fuga înspre marginea pădurii etc.) Cât despre lupi în sine, aceștia sunt adesea prezenți doar prin intermediul urletelor, iar într-o scenă apar efectiv doar ochii lor sclipind în întuneric, à la ”Snow White and the Seven Dwarfs”. Sunt multe motive pentru care ”The Grey” merită văzut și spectatorul neavizat nu ar trebui să îi subestimeze valoarea.

Ghost Rider: Spirit of Vengeance (SUA/EAU, 2012)

Ghost Rider: Spirit of Vengeance

(SUA/EAU, 2012)

Regia: Mark Neveldine, Brian Taylor

Cu: Nicolas Cage, Ciarán Hinds, Christopher Lambert

Rating: 1.5/5

Singurul interes pe care acest sequel îl poate oferi este faptul că aproximativ două treimi ale sale sunt filmate în România. Astfel, castelul de la Hunedoara, Transfăgărășanul și Sibiu cu centura aferenta, toate își fac apariția pe rând, înainte ca acțiunea să se deplaseze undeva în Turcia, unde ne întâlnim cu Christopher Lambert. În rest, filmul nu prea are cu ce se lăuda, în afară de prezența ca de obicei captivantă a lui Nicolas Cage, care deja ne-a obișnuit cu cel puțin un film prost în această perioadă a anului.

”Ghost Rider: Spirit of Vengeance” îl regăsește pe Johnny Blaze auto-exilat undeva în „Europa de Est”, unde încearcă să îi reziste demonului care îl posedă. Din păcate, tot în această regiune a lumii, își face apariția și Diavolul cu chipul său de om (Ciarán Hinds), aflat în căutarea unui băiat a cărui trup urmează să îl închirieze pe perioadă nedeterminată. „Demonul pe 2 roți” devine protectorul acestui copil și, cu ajutorul unui cult străvechi, încearcă să-i strice planurile Necuratului. Partea bună este că regizorii Mark Neveldine și Brian Taylor (previously: ”Crank”, ”Gamer”) sunt conștienți că nu fac o capodoperă (sau măcar un film bun) și par să se distreze realizând un film intenționat over-the-top, campy și trashy. Din păcate, am impresia că publicul nu se bucură la fel de mult de film precum cei care l-au făcut. Nu după multă vreme, repetarea anumitor tropi deja specifici filmelor bazate pe benzi desenate sau a unor efecte și tertipuri vizuale devine plictisitoare, chiar dacă Neveldine și Taylor încearcă să aducă o doză necesară de umor (Best line: Imagine a flamethrower...)

Spre deosebire de primul film, efectele speciale sunt mult îmbunătățite. Totuși, craniului în flăcări îi prefer chipul hiper-expresiv al lui Nicolas Cage. În rest, filmul arată pur și simplu ieftin și mi-a amintit mai degrabă de filmele de acțiune sau horror de serie Z care sunt de obicei filmate în România, în loc de un mini-blockbuster cum se vrea acest ”Ghost Rider 2”. Asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că este filmat în 3D, pe care eu nici măcar nu l-am mai observat după vreo 2-3 minute. 

M:I-4 & Sherlock Holmes

Mi-au rămas restanțe de pe 2011 două filme de acțiune care au încheiat anul și nu au reușit să mă dezamăgească. Fiindcă sunt încă în cinematografe, cred că merită fiecare câteva cuvinte.

Mission: Impossible - Ghost Protocol

Regia: Brad Bird

Cu: Tom Cruise, Jeremy Renner, Simon Pegg, Paula Patton

Rating: 3/5

”M:I-4” este un succes în întreaga lume, în mare parte datorită proiecțiilor în IMAX. Eu l-am văzut într-un cinematograf normal și este destul de entertaining oricum. Totuși, din punctul meu de vedere, filmul trebuie să se termine după secvențele din Dubai. Atât escaladarea lui Burj Kalifa cât și urmărirea prin furtuna de nisip sunt foarte bine realizate și până în acel moment filmul urmează un crescendo, iar acest secvențe ar fi un adevărat climax. Din păcate, filmul se lungește cu o concluzie prelungită în India, în care filmul își pierde ritmul și nici confruntarea finală într-un parking automat (care mi-a provocat flashback-uri cu ”Minority Report”) nu îl mai poate resuscita. Dar Brad Bird a făcut treabă bună, per ansamblu. Cu posibile excepție a filmului lui De Palme, ”Ghost Protocol” este cel mai bun ”Mission: Impossible” de până acum. Cât despre Tom Cruise, acest abordează rolul lui Ethan Hunt precum un adept al metodei. Îmi place să văd filmele sale de acțiune, pentru că știu că este chiar el atârnând de colțul unui munte sau al unui zgârie nori. Tom Cruise este un method action star.

Sherlock Holmes: A Game of Shadows

Regia: Guy Ritchie

Cu: Robert Downey Jr., Jude Law, Noomi Rapace

Rating: 3/5

Între primul ”Sherlock Holmes” al lui Ritchie și această continuare, am reușit să citesc integrala poveștilor lui Arthur Conan Doyle care îl au în prim-plan pe detectivul din Baker Street. Deși nu sunt un purist și mă enervează persoanele care comentează chestii de genul „cartea a fost mai bună”, trebuie să recunosc că am fost oarecum neliniștit de acest film. Și, de asemenea, trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut foarte mult pentru primele 2 treimi. Mă săturasem deja de explozii și slow-motion-uri, dar odată ce personajele au ajuns în Elveția, începea să devină clar că filmul va intra pe făgașul cel bun. ”A Game of Shadows” este un exemplu rar de adaptare care reușește să fie fidelă sursei (deși împrumută din mai multe povestiri) și să își creeze propriul său univers. Pentru Guy Ritchie, acest două filme au fost o adevărată revenire în forță, mai ales după ce regizorul părea pierdut în lumea filmelor de acțiune de serie Ț, odată încheiată epoca Madonna. 

The Girl with the Dragon Tattoo (SUA/Suedia/UK/Germania, 2011)

The Girl with the Dragon Tattoo

(SUA/Suedia/UK/Germania, 2011)

Regia: David Fincher

Cu: Rooney Mara, Daniel Craig, Christopher Plummer, Stellan Skarsgård, Robin Wright

Rating: 3.5/5

Înainte de a începe, vreau să clarific două lucruri. În primul rând, filmul nu este un remake, ci a doua adaptare a romanului lui Stieg Larsson. Înțeleg aversiunea față de remake-urile americane care apar imediat după un film străin, dar ”The Girl with the Dragon Tattoo”, din varii motive, nu merită această aversiune. Nu există niciun moment în care acest film să arate ca cel care l-a precedat. În al doilea rând, David Fincher este unul dintre cei mai buni regizori contemporani, dar asta nu înseamnă că nu dezamăgește uneori. ”The Game”, ”The Curious Case of Benjamin Button” sau chiar, după părerea mea, ”Zodiac”, deși le consider filme bune, par să fie eforturi uriașe din partea realizatorului, iar rezultatele „slăbuțe”. 

Sunt convins că filmul de față este cel mai bun rezultat pe care îl poți obține și să fii și fidel sursei. Comparat cu filmul lui Niels Arden Oplev, care are estetica unui film de televiziune, filmul lui Fincher este un noir pervers, pulpy, gritty și unul dintre cele mai remarcabile exemple de imagine digitală ale anului. Fincher reînnoiește colaborarea cu operatorul Jeff Cronenweth, iar Trent Raznor și Atticus Rose revin și ei pentru a semna excelent coloană sonoră, un asediu electronic minimalist care infiltrează fiecare scenă. Acestea fiind zise, filmul are totuși peste două ore jumate și nu are niciun motiv să fie atât de lung. Am apreciat faptul că pentru Fincher cazul la care lucrează Blomkvist nu este la fel de important ca personajele sale, dar faptul că ”The Girl with the Dragon Tattoo” se prelungește cu o jumătate de oră nu este necesar. Continuarea este anunțată, dar eu unul nu îl văd pe Fincher pierzându-și vremea cu o a doua parte.

Și, în final, două cuvinte despre actori. Trebuie din start să spun că nu mi-a plăcut Noomi Rapace în primul film, dar că interpretarea ei s-a îmbunătățit în episoadele următoare. Totuși, prefer imaginea, corpul și figura lui Rapace, în timp ce Mara mi se pare că este ajutată de machiaj. Dar interpretarea sa este una dintre cele mai bune ale anului, ajutată fiind și de Daniel Craig, care acceptă să treacă în planul doi (atât în unele momente ale filmului cât și în materialele de promovare). Christopher Plummer este excepțional în cele câteva scene ale sale și aduce un plus de teatralitate într-un film care mizează pe un realism dur, iar Stellan Skarsgård joacă un rol care nu pare să necesite prezența unui actor (foarte) cunoscut, unless...

Le gamin au vélo (Belgia/Franța/Italia, 2011)

Le gamin au vélo

(Belgia/Franța/Italia, 2011)

Regia și Scenariul: Jean-Pierre & Luc Dardenne

Cu: Thomas Doret, Cécile de France, Jérémie Renier

Rating: 4/5

În ceea ce îi privește pe frații Dardenne, nu sunt un cunoscător al operei lor (cred că nu am văzut jumătate dintre filme lor de ficțiune), dar sunt un admirator tacit al celor câteva filme de-ale lor pe care le-am văzut. „Le gamin au vélo” (care urmează, probabil, să fie tradus în românește „Băiatul cu bicicleta”), proaspăt laureat cu un premiu pentru scenariu de către Academia Europeană de Film, nu face excepție. Protagonistul este Cyril, un băiat de vreo 10-12 ani, destul de coleric, este abandonat de tatăl său (singurul părinte în viață) la un azil. În prima parte a filmului, Cyril încearcă să își regăsească tatăl, care și-a schimbat domiciliul, și să își recupereze bicicleta pe care acesta a vândut-o. Este ajutat de Samantha, o coafeză care are grijă de el în week-end-uri. În a doua parte a filmului, Cyril se împrietenește cu Wes, un pungaș/traficant care vrea să îl folosească pe băiat pentru un jaf.

Evident, „Le gamin au vélo” abordează temele favorite ale fraților Dardenne: abuz, abandon, părinți denaturați și părinți-surogat, precum și convingerea că există și oameni cu adevărat buni. Stilistic, filmul seamănă cu celelalte Dardenne-uri, dar, e drept, parcă sunt ceva mai puține planuri-secvență, iar travelling-urile fixate pe ceafa personajelor aproape că lipsesc. Frații Dardenne pun accent pe schema de culori și nu se poate ca vreunui spectator să nu îi rămână întipărită în minte imaginea băiatului în tricou roșu pe bicicletă sau iarba de un verde extrem de viu. Există și câteva secvențe de noapte foarte reușite, atât din punctul de vedere al modului în care sunt filmate și luminate, dar și în ceea ce privește intensitatea lor: Cyril se ceartă cu Samantha, fuge de la ea pentru a comite jaful, apoi încearcă să îi dea banii tatălui său, care îl respinge în mod brutal.

Tot filmul gravitează în jurul personajului lui Cyril, un personaj instabil emoțional, plin de nerăbdare, mânie, ură și chiar un pic de răutate, dar, în același timp, naiv și - din punctul de vedere al realizatorilor, cred - lipsit de orice vin pentru faptele sale. Cyril își dorește o familie și continuă să creadă că este posibil să fie reunit cu tatăl său mult după ce este evident că acesta din urmă nu își dorește acest lucru. Thomas Doret este un interpret extraordinar de precoce, iar filmul se poate citi din expresiile de fața sa (căci dialogurile sunt relativ puține). Merită menționată și Cécile de France („L'auberge espagnol”, ”Hereafter”), care face un rol excelent și complex, departe de rolul unidimensional de „mamă sfântă” care ar fi fost foarte ușor de jucat și complet neverosimil. 

The Guard (Irlanda, 2011)

The Guard

(Irlanda, 2011)

Regia: John Michael McDonagh

Cu: Brendan Gleeson, Don Cheadle, Liam Cunningham, Mark Strong

Rating: 3.5/5

”The Guard” este debutul în lungmetraj al lui John Michael McDonagh, fratele lui Martin McDonagh, care a regizat excelentul ”In Bruges”. Cele două filme au în comun un anume umor negru și prezența lui Bredan Gleeson în distribuție. De data aceasta, el este cel mai neconvențional polițist irlandez din toate timpurile, care încearcă să oprească niște traficanți de droguri care primesc transporturi pe mare. Fiindcă toți ceilalți polițiști din vestul Irlandei sunt corupți, singurul său aliat este un agent FBI negru (Don Cheadle).

Filmul este greu de încadrat într-un gen anume. Nu este nici thriller, nici dramă, nici comedie propriu-zisă. Personajele sunt mult mai culte decât suntem obișnuiți să vedem (discută despre Nietzche, Bertrand Rusell, se uită la filme precum ”The Shout” etc.) Mai mult, traficanții sunt conștienți de clișeele filmelor cu gangsteri, iar aparițiile lor sunt mai mult folosite pentru a le pune pe acestea în discuție: Liam Cunningham se bucură că nu este un infractor „tradițional”, în timp ce Mark Strong tânjește parcă după o confruntare adevărată cu niște oameni ai legii onești. ”The Guard” este unul dintre cele mai stranii filme ale anului, cu atât mai mult cu cât prima impresie nu este că ar fi ceva special.

Material reciclat (V)

„La cérémonie” (Claude Chabrol, 2005)

La cérémonie
Am mixed feelings in privinta lui Chabrol. Am vazut, probabil, cam un sfert din cele 50-60 de filme ale sale, iar cele care imi plac cel mai mult sunt cele timpurii, in special din anii '60 (si de obicei cu Stéphane Audran), dar mi-a placut si ultimul sau film, "Bellamy". In schimb, perioada sa "de mijloc", cu toate reiterarile sale hitchcock-iene si variatiuni pe aceleasi teme date, ma lasa rece (in afara de vreo doua care chiar ma enerveaza), iar filmul meu preferat al sau din anii '70 - '80 - "Les Fantomes du chapelier" - nu pare sa fie apreciat de prea multa lume.
Revenind la filmul de fata, din pacate nu pot sa spun prea multe nici de bine nici de rau. Desi nu stiam despre ce e vorba, am banuit incotro o sa mearga in momentul in care a aparut Huppert. Pe de alta parte, nu este un film plictisitor, are un ritm bun in timp ce trece prin seria de set-up-uri si reveal-uri hitchcok-iene, personajele sunt mai mult decat simple stereotipuri si le avem laolalta pe Isabelle Huppert, Sandrine Bonnaire si Jacqueline Bisset (cu siguranta un plus).
Regia lui Chabrol are ceva aparte si de obicei o apreciez.... Modul in care trece dintr-o camera in alta, de exemplu, oprindu-se asupra unor detalii precum telefonul la care Sophie asculta o conversatie la un moment dat sau felul in care foloseste diferite MacGuffin-uri sunt fermecatoare, chiar daca nu sunt folosite pentru mare lucru. Cat despre lupta de clasa si alte teme, e interesant ca Chabrol aduce in discutie analfabetismul intr-un astfel de thriller, dar eu tind sa simpatizez de data aceasta cu burghezii, oricat de idioti ar fi.

”Goodbye, Dragon Inn” (Tsai Ming-Liang, 2003)

Goodbye, Dragon Inn 

"Dragon Inn" (sau "Dragon Gate Inn") este un film timpuriu regizat de King Hu, pionier si maestru al genului wuxia. "Goodbye, Dragon Inn" este plasat la vreo 40 de ani distanta, intr-un cinematograf taiwanez, unde o mana de oameni se aduna pentru o ultima proiectie sa urmareasca filmul de mai sus. Dintre toate filmele lui Tsai Ming-Liang in care aparent nu se intampla nimic, acesta este cel in care, aparent, se intampla cel mai putin.

Si totusi, mai multe povesti sunt prezentate sau macar sugerate.Un turist japonez intarzie la film, dar oricum pare mai interesat de a agata alti spectatori de sex barbatesc su diferite smecherii. Femeia de servici/casierita schiopa cutreiera holurile cinematografului, urmarindu-l discret pe proiectionist (care apare intr-un singur cadru, cred). Iar doi dintre actorii din filmul vechi (unul dintre ei cu nepotul de mana) se intalnesc si rememoreaza pe scurt epoca lor de glorie.

Sigur, filmul pune la incercare rabdarea oricarui spectatori, dar cadrele sale lungi invita mai degraba sa te pierzi in imagini decat sa urmaresti firul narativ al evenimentelor (care, oricum, nu prea exista. "Goodbye, Dragon Inn" probabil nu este cel mai bun film al lui Tsai, dar atesta stilul sau (aproape) inconfundabil si este plasat intr-o locatie pe care Tsai a mai vizitat-o in trecut. Iar temele sunt aceleasi: singuratatea, nostalgia, trecerea timpului si legaturile invizible dintre oameni (sau lipsa acestora).

Pithy Reviews (9)

No, let's not take five... Let's go again!

Manhunter (Michael Mann, 1986)

The first movie to feature Hannibal Lecktor/Lecter (here played by Brian Cox) is a very suspensful and often scary(-ish) thriller. A bunch of amazing performances (Joan Allen and Tom Noonan, among others) and director Michael Mann's firm hand not only make this a definite must-see, but also make the remake ("Red Dragon") useless.

Rating: 4 out of 5

Gimme Shelter (Albert & David Maysles, Charlotte Zwerin, 1970)

The best documentary ever made featuring The Rolling Stones (and there are quite a few of them) begins as a normal concert film with inter-cut scenes of the Stones goofing around in the studio or in drag, but it climaxes with their disastrous Altamont concert, symbolizing the disappointing ending to an ideal-filled decade. Just a shot away, indeed.

Rating: 4.5 out of 5

Cléo de 5 à 7 (Agnès Varda, 1962)

Varda crafts a visually mesmerizing film, in which the protagonist is surrounded by mirrors and supporting characters that endlessly reflect her own vision of herself. The action moves in real time (as we are constantly reminded with the help of subtitles). "Cléo de 5 à 7" is one of the best movies of the French New Wave.

Rating: 4.5 out of 5 

Pithy Reviews (8) - Silent Movies

The 20s were the best decade in cinema history. Everything you need to know about movies is there. And here are some of the best ones.

Die Büchse der Pandora (G.W. Pabst, 1929)

This is one of those movies you know about even without reading anything on it and you have a pretty good idea how it's going to turn out in the end. However, Pabst's direction dives it a darker-than-usual edge and makes it suspenseful, erotic, unsettling and wildly entertaining. Louise Brooks gives what is probably her best performance and, certainly, her most iconic one. A masterpiece (and I don't tend to say that about any movie).

Rating: 5 out of 5

La roue (Abel Gance, 1923)

A very long movie (about 4 1/2 hours), but still not as long as Gance's other big movie, "Napoleon", a 5-hour-long incomplete movie that was supposed to be the first one of a hexalogy. "The Wheel" can best be described as Sisyphus meets Oedipus, but the movie in remarkable because of the technical innovations (the movie redefines special effects, camera movements and editing).

Rating: 4.5 out of 5

Greed (Erich von Stroheim, 1924)

Another long one, but it would've been even longer if Thalberg wouldn't have butchered it before the release.
In its current version (even the reconstituted one), the movie feels incomplete and it's the only reason I can't call it a masterpiece (as it probably should have been). Still, this movie is amazing and there are so many amazing sequences (the prologue, the wedding, the final confrontation in the desert and so on...)

Rating: 4.5 out of 5

Green Lantern (SUA, 2011)

Green Lantern

(SUA, 2011)

Regia: Martin Campbell

Cu: Ryan Reynold, Blake Lively, Peter Sarsgaard, Tim Robbins.

Rating: 2.5/5

Am vrut să văd acest film din două motive. În primul rând, un nou super-erou din familia DC Comics e destul de rar - practic, doar Batman a fost „exploatat” cu adevărat în ultimii douăzeci de ani. În al doilea rând, am încredere în regizorul filmului, Martin Campbell, care a debutat cu filme britanice sleazy în anii '70 (precum ”The Sex Thief” sau ”Eskimo Nell”), dar odată ce a ajuns la Hollywood a fost angajat să re-starteze (cu succes!) de două ori franciza James Bond (”GoldenEye” și ”Casino Royale”), între timp realizând și alte film care îmi plac în diferite grade (”Vertical Limit” și mai ales ”The Mask of Zorro”).

Din nefericire, ”Green Lantern” nu este unul dintre eforturile cele mai reușite ale lui Campbell și a reprezentat și unul dintre cele mai serioase eșecuri de box-office pentru un blockbuster din ultimii ani, așa că nu cred că o să avem parte de o continuare prea curând. Pe scurt, filmul are în prim-plan un pilot de vânătoare (Ryan Reynolds), care este ales de un grup select de extratereștrii neînfricați să fie unul dintre protectorii Universului. Primește un inel și o lanternă, după care este lăsat să-l înfrunte singur pe Parallax, care este descris ca o „entitate compusă din Frică pură”. Mai există și o fată, un prieten-cel-mai-bun, un simulacru de intrigă politică și, în esență, filmul bifează clișeele genului, respectând destul de strict formula. Filmul cu care se înrudește cel mai mult din câte îmi pot da eu seama este Fantastic Four: Rise of the Silver Surfer.

Estetica filmului mizează pe originea sa „desenată”. CGI-ul este folosit pentru a crea lumi extraterestre și dușmani nepământești, dar și costumele „cu personalitate” ale Lanternelor Verzi. Campbell mizează mult pe culori și pe efecte speciale, astfel încât filmul - chiar dacă nu are un ritm prea bun și povestea nu pare să aibă miză - este, totuși, plăcut la ochi, chiar și în 3D (care nu ajută cu nimic, din punctul meu de vedere, dar nici nu încurcă prea tare, de data aceasta). „Green Lantern” este cu un pas-doi mai jos decât ”Thor”, cu care are anumite asemănări și arată mai bine în 3D, dar îi lipsește umorul, povestea și prestația actoricească. Tim Robbins apare într-un rol secundar pe care îl execută fără probleme, Mark Strong este prezent ca în mai toate blockbuster-ele recente, iar Geoffrey Rush face un pic de voice-acting. Cel mai bun rol este al lui Peter Sarsgaard, ca Hector Hammond, un antagonist uman infectat de Parallax, iar interpretul rolului titular, Ryan Reynolds, nu se ridică la nivelul de leading man într-un astfel de film. Nu e numai vina lui. Chiar dacă eu consider că are un deficit de carismă și un deficit de talent, aceste lucruri pot fi compensate de un scenariu mai bun și o punere în scenă mai inteligentă. ”Green Lantern” este, însă, doar o colecție de abdomene strălucitoare și artificii. Ceea ce poate fi satisfăcător, pentru că, evident, nu a existat ambiția de a fi mai mult de atât.

Pithy Reviews (2)

All you need to know about the movies you should see, in under 45 seconds...

A Separation / Jodaeiye Nader az Simin (Asghar Farhadi, 2011)

Having won the Golden Bear and two Silver Bears for the male and female performers at this year's Berlin Film Festival, it already comes highly recommended. It's a powerful drama about divorce, class divide and justice in contemporary Iran. The character of the young girl is the pivot of all that goes on, even though the film seems to sometimes forget about her, in favor of the endless conflicts between the adults.

Rating: 3.5 out of 5

Grizzly Man (Werner Herzog, 2005)

Speaking of bears, here's a documentary that will leave you speechless. Herzog comes closest here to actually making a documentary, as most of the movie is edited from footage shot by Timothy Treadwell (the Grizzly Man himself), blissfully ignoring the "chaos, hostility and murder" going around him in the Alaskan wilderness. Powerful, pessimistic and uncompromising. 

Rating: 4.5 out of 5

A Star Is Born (George Cukor, 1954)

Changing the tune a bit, here's a true classic. A musical centered around a has-been (James Mason) and a rising star in Hollywood (Judy Garland) impresses with its striking portrayal of their failed marriage, with rather long takes and shot in Technicolor. The best scene is the production number to end all production numbers from her last movie, recreated by Garland for Mason in their living room.

Rating: 4 out of 5

Nan guo zai jian, nan guo AKA Goodbye South, Goodbye (Taiwan, 1996)

Nan guo zai jian, nan guo AKA Goodbye South, Goodbye

(Taiwan, 2006)

Regia: Hsiao-hsien Hou

Cu:  Hsiang Hsi, Kuei-Ying Hsu, Annie Shizuka Inoh

Rating: 4/5

O poveste aparent complicată despre doi tineri care încearcă să pună la cale diferite planuri pentru a se îmbogăți rapid, într-o lume în care oamenii de afaceri, politicienii și autoritățile conduc astfel de scheme mult mai dibace. ”Goodbye South, Goodbye” are o dimensiune existențialistă și este și un denunț al corupției care pătrunde în toate păturile unei societăți, dar impresionează cel mai mult ca povestea unor tineri care încearcă să își găsească un rost în această lume.

Filmul este compus aproape exclusiv din planuri secvență, care implică adesea mișcări complicate ale aparatului de filmat, acesta urmărind personajele dintr-o cameră în alta sau plonjând asupra lor de la nivelul unei macarale. Până și unele cadre statice devin dinamice - cele filmate de la bordul mașinilor sau din trenuri. Cu toate acestea, compozițiile sunt de regulă pe un singur plan, rareori mizanscena îngăduie existența unui al doilea plan și intersectarea dintre acestea: de obicei, subiectul rămâne același pe parcursul întregului cadru, indiferent cât de lung este acesta. Oricum, ”Goodbye South...” este un film bine gândit vizual, iar camera surprinde viețile acestor tineri cu tot ce este mai inutil și mai futil în ele, cu excepția a câtorva momente de eliberare, precum plimbarea pe motociclete care apare pe cele mai multe postere ale filmului.

”Goodbye South, Goodbye” a participat în Competiția Oficială de la Cannes fără să câștige nimic, dar a fost (parțial măcar) reînviat odată ce a fost numit unul dintre cele mai bune 3 filme ale decadei de către redacția „Cahiers du cinema”. Merită redescoperit și în mileniul al III-lea...

Go Get Some Rosemary aka Daddy Longlegs (SUA, 2009)

Go Get Some Rosemary aka Daddy Longlegs

(SUA, 2009)

Regia: Ben Safdie, Joshua Safdie

Cu: Ronald Bronstein, Sage Ranaldo, Frey Ranaldo, Eleonore Hendricks

Rating: 3.5/5

Am vorbit mai demult despre ”The Pleasure of Being Robbed”, primul lungmetraj al lui Josh(ua) Safdie, cu Eleonore Hendricks în rolul principal. Pentru al doilea său lungmetraj, Joshua îl co-optează pe fratele său, Ben (amândoi fiind, de fapt, crescuți cu aparatul de filmat în mână) să îl ajute să creeze acest film vizibil auto-biografic, despre Lenny, un tată impulsiv, iresponsabil și, probabil, mizantrop, angajat ca proiecționist la un cinema din New-York, care petrece două săptămâni pe an alături de cei doi băieți ai săi (de 7 și de 9 ani). În aceste două săptămâni, Lenny trece prin toate emoțiile posibile, fără să încerce să creeze un cadru coerent și stabil în care copiii săi să crească și să se maturizeze, pentru că, probabil, nici el nu este un om matur.

Chiar dacă filmul este contemporan, nu s-ar spune că nu ar putea avea loc în anii '80, când Josh și Benny Safdie au copilărit într-o familie destrămată. Pentru rolul lui Lenny, care ține locul tatălui lor, l-au ales pe Ronald Bronstein, care face o interpretare magistrală. Vorbesc serios când spun că este, probabil, una dintre cele mai interesante portrete cinematografice create în ultimii doi ani, iar un Gotham Award pentru cel mai promițător actor pare să confirme talentul unui actor (dar și regizor al unui film din 2007, ”Frownland”) semi-profesionist. Interpreta din ”The Pleasure of Being Robbed”, Eleonore Hendricks, reapare aici într-un rol complet diferit de impulsiva și aeriana Eleonore din filmul ei precedent, în timp ce Abel Ferrara, un alt regizor new-york-ez care a lucrat mult timp la periferia industriei are un mic, dar perfid, cameo. Copiii sunt jucați de Sage și Frey Ranaldo (odraslelel lui Lee Ranaldo, chitaristul de la Sonic Youth), iar prezența lor dă un plus de autenticitate filmului, reacțiile lor fiind adesea naturale și surprinzătoare.

Stilistic, filmul se aseamănă cu ”The Pleasure of Being Robbed”. Avem aceeași cameră tremurândă care îți revelează fețele personajelor sau detaliile de decor de ca și cum le-ai privi printr-o gaură de cheie, iar privirea îți este furată de primul obiect coerent pe care îl percepi. Această privire obstruată, datorită căreia privitorul este rar conștient de întreg decorul scenei, are rolul său în percepția asupra personajelor și a dramelor lor în aceeași măsură ca și scenariul sau interpretările. Dacă în ”The Pleasure of Being Robbed” exista o secvență onirică, un vis cu ochi deschiși, Lenny din ”Go Get Some Rosemary” are un coșmar în care copiii săi nu se pot trezi din somn, un bărbat atârnă în fața geamului apartamentului său, iar Lenny strivește un țânțar uriaș care pare să îl atace. În rest, filmul păstrează aceeași atmosferă realistă, în care clasicul personaj cinematografic New-York este privit de la nivelul străzii, fără glamour, neromanțat.

The Green Hornet (SUA, 2011)

The Green Hornet

(SUA, 2011)

Regia: Michel Gondry

Cu: Seth Rogen, Jay Chou, Christoph Waltz, Tom Wilkinson, Cameron Diaz

Rating: 2.5/5

”The Green Hornet” este un nou capitol trist din istoria modernă a 3D-ului. Este prima producție „originală” pentru cinema adaptată după un serial radiofonic din anii '30, care a devenit apoi o serie de benzi desenate și, într-un final, serialul TV care l-a făcut celebru pe Bruce Lee. În varianta 2011, Viespea Verde este, în viața de zi cu zi, un playboy miliardar (Seth Rogen), moștenitorul averii tatălui său, care își dorește să își dea un sens vieții și să devină super-erou... Foarte original... Twist-ul de această dată ar fi că, de fapt, adevăratul creier din spatele operațiunii este sidekick-ul Kato (Chou), servitorul asiatic al Viespii, iar cei doi își propun să pozeze drept răufăcători, în timp ce ei de fapt sunt băieții buni, pentru ca... Sincer, nu știu de ce... Christoph Waltz e omu rău. Cameron Diaz e secretara care nu seamănă deloc cu rolul lui Gwyneth Paltrow din ”Iron Man 2”. Tom Wilkinson joacă pentru scurt timp rolul tatălui. Iar James Franco are și el un cameo...

Nu aveam mari motive să văd acest film. Pe lângă 3D-ul retroconfigurat, nu mă încântă ideea că Michel Gondry, un regizor îndrăzneț, talentat din punct de vedere vizual și cu apetit pentru efecte speciale făcute fără ajutorul calculatorului, face un film mult prea comercial, mult prea formulaic, mult prea comod. Singurul motiv pentru care am ieșit să îl văd a fost ca să „testez” noul cinema Republica din Cluj (redenumit „Florin Piersic”), recondiționat după doi ani de decădere în fața multiplex-urilor. Și, în ciuda aerului ceva mai rece din sală și unei ușoare lumini ambientale cauzate de pereții albi (care a fost oricum anulată de ochelarii 3D), calitatea imaginii, proiectată pe ecranul mare și curbat și a sunetului au fost la înălțime, deci experiența a meritat prin prisma condițiilor tehnice optime.

Cu siguranță, calitatea proiecției a influențat și părerea mea despre film, pe care nu l-am găsit așa de rău până la urmă. Filmul are umorul lui, cel mai mult în personajele jucate de Jay Chou și Tom Wilkinson. Este păcat că filmul sucombă sub greutatea unor scene de acțiune delirante (nu în sensul bun al cuvântului), al lungimii (2 ore e cam mult) și a excesului de Seth Rogen - pe care, în general, eu îl tolerez destul de bine. Iar 3D-ul distrage atenția de la orice posibila invențiune vizuală pe care filmul ar fi putut să o aibă este pierdută. Menționez totuși idei precum precum slow-motion-ul decalat (în care unele obiecte se mișcă mai repede decât celelalte), momentele în care mintea Viespii reconstituie firul evenimentelor care l-au adus într-o anumită situație sau folosirea foarte inventiva a split-screen-ului, când un singur plan/cadru se împarte în două, care la rândul lor se vor ramnifica, până când vom aveam vreo 12-16 imagini diferite pe întreg ecranul.