Oscar Docs 2015

Față de alți ani, anul acesta nu e chiar un dezastru total. Deși sunt două excluderi oarecum surprinzătoare, ”Jodorowsky's Dune” și ”Life Itself”, amândouă documentare despre cinema. I guess AMPAS voters don't like movies...

”Finding Vivian Maier”

Despre Finding Vivian Maier (regia John Maloof & Charlie Siskel) am mai scris aici. Este vorba despre crowd-pleaser destul de competent realizat, care retrasează viața personajului său titular, o dădacă cu personalitate borderline ale cărei impresionante fotografii stradale au fost descoperite post-mortem abandonate într-un depozit. În contra-partidă, membrii Academiei au nominalizat Salt of the Earth, un documentar co-regizat de Wim Wenders și Juliano Ribeiro Salgado despre tatăl acestuia din urmă, recunoscutul fotograf Sebastião Salgado. Prima jumătate a filmului ne deprimă luând unul după altul războaiele, genocidurile și calamitățile pe care Salgado le-a surprins de-a lungul carierei. Povara acestora l-au determinat pe Salgado însuși să își întrerupă activitatea și să se dedice ecologiei și fotografiilor cu subiecte din natură. Filmul se termină astfel într-o notă optimistă, garantând astfel nominalizarea. Este a treia nominalizare la Oscar pentru Wim Wenders, toate trei în aceeași categorie (tot e mai bine decât în cazul lui Herzog).

Veriga slabă a acestor nominalizări este Virunga (Orlando von Einsiedel), un documentar-activist care avertizează asupra pericolelor la care se expune parcul național eponim din Congo - sanctuar al gorilelor de munte, printre multe alte specii de faună și floră - odată ce o companie britanică a primit drepturile de exploatare a petrolului pe teritoriul parcului. Astfel de filme au avut succes în anii trecuți - The Cove fiind un caz notabil. ”Virunga”, însă, se rezumă la un narativ destul de simplist, punând în opoziție clară, pe de o parte, paznicii parcului, băștinașii și o tânără jurnalistă franceză și, de cealaltă parte, compania petrolieră, guvernul congolez corupt și rebelii. Subtilitățile și complexitatea multiplelor conflicte cu care regiunea se confruntă nu sunt explicate și par că nu sunt nici înțelese. Dintre cele trei-patru personaje principale care sunt urmărite pe parcursul filmului, șeful rangerilor și jurnalista sunt albi, pozând în eroi, iar principalul personaj negativ, un reprezentant al companiei petroliere, nu este filmat decât cu camera ascunsă. Și să nu uităm de recursul la tehnici de manipulare ieftină - precum juxtapunerea unui asalt al rebelilor cu moartea unei gorile adolescente din sanctuar, fără nicio legătură. 

Trofeul va fi cel mai probabil câștigat de Citizenfour (Laura Poitras), cronică a celor câteva zile în care Edward Snowden a dat liber la secrete câtorva jurnaliști într-un hotel din Hong-Kong. Sigur, este exasperant de one-sided, dar reușita acestui film este că ți-l revelează pe Edward Snowden dincolo de acea still photo care este atașată fiecărui articol despre el. Da, este regretabil că niciunul dintre jurnaliștii din acea cameră de hotel nu îi pune vreo întrebare sau nu se îndoiește de nici măcar una dintre afirmațiile acestuia și din păcate filmul nu prezintă dovezile efective, dar am impresia că nu acesta a fost scopul. Subiectul lui ”Citizenfour” este Snowden însuși, nu dezvăluirile acestuia. Și trebuie să recunosc că portretul pe care Poitras i-l face, așa oligo-dimensional cum este, reușește să fie convingător. Iar dacă se întreabă cineva, aș prefera ca guvernele să nu stocheze date despre toate activitățile tuturor numai pentru că pot face acest lucru...

”Citizenfour”

Și, în final, Last Days in Vietnam (Rory Kennedy) îmbină mărturii la prima mână și imagini de arhivă pentru a povesti ultimele zile ale prezenței americane în Vietnam în aprilie 1975 și în special ultimele 24 de ore, care au văzut o uriașă operațiune de evacuare a americanilor din Saigon, dar și de „extragere” a unui număr semnificativ de vietnamezi ale căror vieți erau în pericol odată cu apropierea armatei comuniste. Foarte bine documentat și derulându-se cu intensitatea unui thriller, ”Last Days in Vietnam” ne prezintă un moment al istoriei care ne este mai puțin cunoscut, în special celor ca mine, care cunosc războiul din Vietnam mai degrabă din filme. Dacă aș avea un vot, probabil i l-aș acorda.

”Last Days in Vietnam”

Vezi și: Oscar Docs 2014

Journey to the West (Franța/Taiwan, 2014)

Journey to the West / Xi you

(Franța/Taiwan, 2014)

Regia: Tsai Ming-liang

Cu: Lee Kang-sheng, Denis Lavant

Rating: 4.5/5

În scurtmetrajul lui Tsai Ming-liang, Walker (2012), Lee Kang-sheng, unul dintre actorii săi preferați, interpreta un călugăr budist care se plimba, in super slow-motion, printre mulțimea grăbită de pe străzile din Taipei. După doi ani de zile, călătoria pas cu pas pre să fi ajung în Marsilia, unde lui Lee i se alătură Denis Lavant. Filmul, de doar 55 de minute și compus in ceva mai mult de o duzină de cadre, începe cu un close-up al feței ridate, crestate a actorului francez, o imagine a unui om epuizat. Urmează câteva imagini cu călugărul budist plimbându-se printre locuitorii „pestriți” ai Marsiliei - uneori filmat de la distanță, parcă de o cameră ascunsă, alteori în prim-plan, iar trecătorii interacționează nu numai cu el (care pare imperturbabil), dar și cu echipa de filmare, întrebând dacă este ok să treacă sau să își facă o poză cu ciudatul străin. 

Secvența culminantă a primei părți a filmului vine după vreo 20 de minute, durează cam un sfert de oră și îl prezintă pe Lee coborând un escalier foarte circulat - mișcările aparatului de filmat sunt imperceptibile, iar fiecare pieton care apare pare să aibă o cu totul altă reacție la ceea ce se întâmplă (merită amintit momentul, de-abia audibil, în care un bărbat necunoscut îi explică unei fetițe fascinate de această întâlnire că „monsieur”-ul este budist). După aceea, fără să fim preveniți, fără ni se arate cum s-au întâlnit sau cum de s-a decis și Denis Lavant să se apuce de plimbat cu încetinitorul, îi vedem pe cei doi, unul după altul, epatând clienți unei cafenele și ceilalți trecători de pe o străduță pietonală, într-un super plan-secvență. Lee și Lavant se sincronizează perfect, iar pentru actorul francez acest moment este anti-teza fizică a celebrei secvențe de dans/fugă din Mauvais sang.

Journey to the West a fost prezentat în secțiunea (necompetitivă) de filme experimentale a festivalului de la Berlin. Iar Tsai, cu siguranță, experimentează cu tot ce se poate - cu actorii săi, cu structura „narativă”, cu coloana sonoră și nu în ultimul rând cu aparatul de filmat. Vizual, Journey to the West este plin de surprize, de la superbul prim-plan de deschidere, atât de intens și de aproape de visage-ul protagonistului, până la imaginea finală, cu capul în jos, în care furnicarul din centrul pietonal al Marsiliei este personajul principal, iar Lee Kang-sheng de-abia este perceptibil într-un colț al ecranului. Documentar experimental, studiu antropologic, showcase pentru doi actori foarte talentați și multe altele într-un singur pachet, Journey to the West  este un candidat serios la titlul de filmul anului!

La vie d'Adèle (Franța/Belgia/Spania, 2013)

La vie d'Adèle

(Franța/Belgia/Spania, 2013)

Regia: Abdellatif Kechiche

Cu: Adèle Exarchopoulos, Léa Seydoux

Rating: 4/5

Rhapsodie en bleu

Relativa sincronizare a premierii românești al lui „La vie d'Adèle” cu cea din Franța și S.U.A. mai spală un pic din păcatele distribuitorilor de film. Probabil că acest „showcase” care este Les Films de Cannes à Bucharest oferă un plus de expunere producțiilor remarcate la Cannes, astfel încât până la sfârșitul anului ne sunt promise cel puțin încă trei filme cannoise - ”Heli”, ”Only God Forgives” și ”Inside Llweyn Davis”. Revenind la filmul de față, Marele Câștigător vine după câteva luni de controverse care s-au creat nu atât în jurul a ceea ce este pe ecran cât în jurul a ce declarații s-au făcut în public. Între timp, criticii îl aplaudă în continuare, unii comentatori încearcă să îi găsească scuze lui  Kechiche (nu e clar pentru ce anume) și au apărut și câțiva fermi contestatari. În ceea ce mă privește, mi-aș fi dorit ca filmul să îmi provoace o reacție puternică, de necontestat (fie ea de admirație sau de rejet), dar acest lucru nu s-a întâmplat. Sau cel puțin, nu pe moment. De aceea, nu pot să fiu, de data aceasta, un comentator foarte apăsat, declarativ. Dar în cele ce urmează voi încerca să explic câteva dintre lucrurile care mi s-au părut că scot filmul acesta în evidență. Povestea - pe care bănuiesc că o cunoașteți deja - nu este unul dintre ele: pentru o perioadă de aproape un deceniu, o urmărim pe Adèle (Exarchopoulos), care descoperă dragostea în adolescență, consumă o relație pasională alături de o femeie cu câțiva ani mai în vârstă Emma (Seydoux), care se termină brusc, lăsând-o pe Adèle în imposibilitatea de a-și relua viața afectivă. 

Relativ neobișnuită, atât pentru Kechiche, dar și pentru cinema-ul actual, este structura ciclică pe care filmul o are. Chiar dacă acesta este împărțit în două capitole de titlul original franțuzesc, la fel de bine ne putem imagina o împărțire în trei bucăți aproape egale (înainte de Emma, cu Emma și după Emma). Prima și a treia parte funcționează practic „în oglindă”, mai multe scene din final fiind reversul sau o declinare diferită a uneia de la început (primul cadru vs. ultimul; citirea din Marivaux vs. cea din „abecedar”; prima apariție a Emmei vs. despărțirea brutală în cafenea etc.) O astfel de construcție minuțioasă, îngrijită (însă fără să fie prea bătătoare la ochi) este o marcă a cinema-ului de autor cu „greutate”. Pe mine m-a dus cu gândul în special la neorealismul à la Fellini (mai ales La strada și La dolce vita), dar mi-a atras atenția și o comparație cu Kubrick (de care nu sunt sigur... poate A Clockwork Orange...) Oricum, e genul de idee care se dorește a da distincție unui film, dar care îl îmbătrânește în același timp. Cu consecințele pozitive și negative de rigoare. Pe de altă parte, e greu să găsești elemente de contemporaneitate în „La vie d'Adèle”. În afară de o conversație la telefonul mobil, un cântec de pe coloana sonoră și o singură mențiune asupra existenței internetului, acest film ar putea la fel de bine să fie plasat undeva în anii '70, post-revoluționar, post-nouvelle vague. Ceea ce nu e neapărat o chestie nouă la Kechiche (când se petrecea acțiunea din „La graine et le mullet”, anyway?).

Ah, dar toate gros-plan-urile acelea! Un film de acum patruzeci de ani nu ar fi arătat așa! Decizia lui Kechiche și a operatorului Sofian El Fani de a construi filmul din planuri foarte strânse pare să fie principalul element de actualitate. De obicei, prefer cadrele medii, ceva mai lungi și nu îmi place fragmentarea excesivă la montaj. De data aceasta, însă, am știut întotdeauna unde ne aflăm și înspre ce vrea imaginea să ne atragă atenția, iar faptul că am intrat în ritmul filmului atestă faptul că acesta nu și-a pierdut fluiditatea. Pentru Kechiche, interesul principal pare să fi fost ca filmul să continue să meargă înainte, cu câteva ruperi de ritm necesare, indiferent dacă o tăietură de montaj juxtapunea două imagini separate de o secundă sau de câteva luni. Un rol esențial în asigurarea fluidității narative îl are și muzica - de mai multe ori pe parcursul filmului o bucată muzicală incidentală (un cântăreț de stradă, o melodie clasică ambientală dintr-un muzeu, un cântec de petrecere etc.) „se imprimă” parcă pe coloana sonoră și însoțește personajele și în scenele următoare. Singurul moment în care filmul se oprește este deja mult discutata scenă de sex (simulat) de la mijlocul filmului. Nu este o secvență pusă acolo doar ca să excite publicul masculin (sau, cel puțin, eu nu m-am simțit excitat), însă trebuie să recunoaștem că este mult prea lungă și cam auto-indulgentă (mai ales fiindcă are și două corolare imediat ulterior). Ceea ce deranjează însă cel mai tare este că, într-o scenă care ar trebui să aibă un caracter inițiatic, Adèle este „la înălțimea” partenerei sale mult mai experimentată. Greșeala este stupidă, pentru că - în forma sa actuala - scena respectivă nu servește la nimic. În filmele vechi care durează trei ore, există de obicei un intermezzo de cinci minute, în care lumea are răgazul să facă o pauză de toaletă - cam asta este echivalentul unei scene care nu merită controversa care s-a creat în jurul ei.

Pentru Adèle Exarchopoulos, filmarea a însemnat cu siguranță mult mai mult decât scenele de dormitor. Ea este practic prezentă în fiecare scenă, ea este cea pe care o urmărim, cu care suntem invitați să ne identificăm (deși nu suntem chiar toți atât de „marginali”), de ea este îndrăgostit aparatul de filmat - în efect, ea este sufletul filmului, dar și cea asupra căreia spectatorul poate să se proiecteze pe sine. Léa Seydoux, deși primul nume de pe generic și de pe toate posterele, este evident în rolul supporting și nu o vedem decât din perspectiva Adèlei. Momente-cheie din viața ei (precum despărțirea de tipa pe care a lăsat-o pentru Adèle) sunt absente din povestea filmului. Pe Seydoux am mai văzut-o deja într-o grămadă de filme cu greutate. Aici nu m-a impresionat prin jocul ei - este mai mult o prezență, o atitudine, un chip ușor încruntat, nemachiat, cu părul vopsit albastru (culoarea dominantă a filmului). De-abia în secvența despărțirii m avut impresia că se deschide, că ne lasă să vedem că și ea a suferit în urma acestei relații eșuate. Cele două personaje sunt puse artificial în opoziție prin diferențe de vârstă, interese și proveniență socială. Acestea mi se par însă trăsături secundare ale filmului, înflorituri inutile, dar care nu deranjează de fapt. Unii consideră că Abdellatif Kechiche nu este în stare să facă un portret complex al unei pături sociale și se leagă de clișee și de superficialități. Aș sucomba probabil și eu acestui tip de criticism, dacă aș fi avut impresia că Adèle s-ar simți mai în largul său alături de colegi de liceu sau de elevii săi de la grădiniță decât în compania prietenilor fițoși ai Emmei. Ea este o inadaptată permanentă, care nu își găsește locul în niciun cadru colectiv, doar într-o astfel de relație intensă, pasională precum cea care ne este oferită. Emma îi oferă Adèlei o șansă aparent unică de a trăi sentimente pe care nu le poate replica în afara cuplului. Până la urmă, este o poveste tragică, dar una în care pedeapsa pentru îndrăgostite nu este moartea, ci mediocritatea.

Motivul pentru care îmi este greu să explic răspunsul pe care l-am avut la acest film este faptul că ea fost o experiență senzorială (toate detaliile asupra căreia camera insista și atenția cu care era compusă coloana sonoră creau un mediu aproape tactil) greu reproductibilă în afara proiecției. Inițial, părăsind cinema-ul, am început să uit ce mi-a plăcut la el. Ulterior, mi-am amintit detalii la care nici nu mă gândisem sau aproape că nu le observasem. Kechiche păstrează, în majoritatea timpului, o atitudine ușor detașată de cele prezentate. Uneori, în momente bine dozate, filmul însă parcă explodează. Hărțuirea Adèlei în curtea liceului când orientarea ei sexuală devine prea evidentă, scena în care Emma o dă afară din apartament și, bineînțeles, ultimul lor moment de intimitate în acea cafenea, în care Adèle încearcă să își exercite autoritatea sexuală asupra Emmei, toate aceste secvențe ating o intensitate care transcende orice prejudecată, orice dubiu că am avea de-a face cu o operă politică sau programatică. Cred că aceste momente ridică nivelul la care resimțim legătura dintre cele două iubite și fac ca „La vie d'Adèle” să fie mai mult decât suma părților sale.

Vanishing Waves (Lituania/Franța/Belgia, 2012)

Vanishing Waves

(Lituania/Franța/Belgia, 2012)

Regia: Kristina Buozyte

Cu: Jurga Jutaite, Marius Jampolskis, Brice Fournier

Rating: 4/5

 

În zilele care urmează, voi scrie despre câteva filme pe care le-am văzut la Biertan, la  festivalul de film horror şi fantastic Full Moon. Primul film pe care l-am ales este, în  acelaşi timp, cel mai bun şi cel mai neaşteptat dintre cele prezentate în cadrul festivalului.   Este vorba despre un sci-fi lituanian (!), pe numele său original "Aurora", rebotezat   pe englezeşte "Vanishing Waves". Regizoarea Kristina Buozyte şi creative directorul Bruno Samper îşi imaginează un laborator ştiinţific în care o mână de savanţi multilingvi încearca să găsească o modalitate de a "lega" două creiere. Primul   lor experiment controlat îşi propune să conecteze mintea unui cobai tânăr membru al echipei (Lukas, jucat de Marius Jampolskis) şi o pacientă comatoasă (pe care aflăm ulterior că o cheamă Aurora). Lukas are instrucţiuni clare doar să descrie senzaţiile (auditive, vizuale su tactile) pe care le obţine odată ce este scufundat într-un sleep depravation tank şi acoperit de sute de electozi   şi să evite contactul direct cu psihicul celeilalte persoane are este legată la circuitul experimentului. Problemele apar odată ce Lukas se întâlneşte cu psihicul  Aurorei şi pătrunde în lumea creată de sinapsele dormante ale acesteia, punând în pericol nu doar rezultatul ştiinţiic, dar şi sănătatea mintală a tânărului nostru.  

Pentru o bună perioadă de timp, în primele 30-45 de minute, filmul se dedică redării senzaţiilor pe care Lukas le simte în timpul conexiunilor, transformându-le în elaborate construcţii audio-vizuale. Prima "imersie" se răsfrânge asupra specatorulii ca un  şuvoi abstract de pixeli dansatori care cristalizează în culori şi forme care par să plutească într-un lichid nedefinit. Mai târziu, în cea mai frumoasă secvenţă a filmului, trupurile goale ale Aurorei şi a lui Lukas se rostogolesc ca într-un balet pe podeaua unei case de lemn iluminată de o suavă lumină de apus. Iar imediat după aceea, cina savuroasă pe care cei doi o iau la malul mării se transformă într-un moment cu adevărt grotesc. 

După această serie de secvenţe foarte inventive din punct de vedere tehnic, filmul începe să se concentreze asupra lui Lukas, al cărui psihic e pe cale să se dezintegreze. El reuşeşte să afle identitatea Aurorei şi devine obsedat să o salveze, în timp ce în viaţa sa personală şi profesională dezordinea este din ce în ce mai mare. Regizoarea Kristina Buozyte adaugă în porţiunea de mijloc câteva elemente de thriller, fără să sacrifice look-ul şi stilul vizual pe care l-a impus până atunci. Doar la începutul celui deal treilea act există o uşoară rătăcire, cu prilejul a câtorva scene întunecate şi uşor confuze chiar pentru spectator, dar totul este salvat de două secvenţe extraordinare din final, ambele puse în scenă în clarobscur: o fugă/urmărire în nud şi o ultimă conversaţie între cei doi protagonişti, filmată într-un singur cadru pe parcursul căruia camera de filmat se apropie încet de cei doi interpreţi (care iniţial par a constitui un singur trup gol, în întuneric).  

Nu este greu să găsim în "Vanishing Waves" idei explorate deja de multe ale filme ale genului. Comparaţii uşoare (şi facile) se pot face cu "Matrix" sau "Inception", iar sicriul  în care intră Lukas seamănă cu monolitul din "2001" (chestie pe care regizoarea o recunoaşte, de altfel). Mai interesant ar fi să căutăm sursele de inspiraţie din direcţia aşa-zisă arthouse. La Q&A-ul de după film, Buozyte l-a menţionat pe Antonioni, iar  influenţa acestuia s-ar vedea (cu uşoară indulgenţă) în cele câteva planuri-secvenţă ale  filmului, mai puţin în construcţia abstractă a cadrelor sau în temele explorate. Lynch şi Cronenberg bântuie şi ei acest film, dar eu unul am simţit "aroma" destul de distinctă a  lui Andrzej Zulawski, în special în ceea ce priveşte mişcările imprimate corpurilor celor doi actori, a modului în care este negociată limita dintre lumină şi întuneric şi (ei bine, evident!) în felul în are este filmată orgia de la mijlocul filmului.  

Din fericire, toate aceste împrumuturi, trimiteri şi omagii sunt ambalate într-un produs final destul de original. Şi mai lăudabil este faptul că, în ciuda efectelor speciale şi atenţiei acordate scenografiei, realizatoarea nu pierde niciodată din vedere ideile şi temele pe care le dezvoltă. Pentru mine, "Vanishing Waves" a fost o a doua revelaţie a anului, după "Corabia lui Tezeu" - încă un film văzut la un festival, care pare să fi venit de nicăieri, oferind food for thought şi rafinament vizual. Unul dintre filmele anului, cu siguranţă!

Une vie de chat (Franța/Olanda/Elveția/Belgia, 2010)

Une vie de chat

(Franța/Olanda/Elveția/Belgia, 2010)

Regia: Jean-Loup Felicioli, Alain Gagnol

Voci: Dominique Blanc, Bruno Salomone, Jean Benguigui

Rating: 4/5

Una dintre nominalizările surpriză la Oscar-urile de anul acesta a fost mențiunea pentru acest foarte puțin cunoscut film franțuzesc în categoria Cel Mai Bun Film de Animație, luând efectiv locul ”Aventurilor lui Tintin”. „Une vie de chat”/”A Cat in Paris” este primul lungmetraj al echipei Felicioli-Gagnol. Începutul filmului impresionează negativ prin excesul de detalii în ceea ce privește plot-ul: avem o pisică, care noaptea este complicele unui spărgător simpatic, iar ziua se gudură pe lângă o fetiță care nu vorbește, a cărei mamă este polițistă și trebuie să îl prindă pe gangsterul care i-a ucis soțul, ignorându-și astfel fiica ș.a.m.d. Meritul realizatorilor este că, odată prezentată toată expozițiunea stufoasă, filmul te antrenează într-o cursă pe acoperișurile Parisului, în care viețile personajelor par să fie cu adevărat puse în pericol, totul culminând cu o extraordinară secvență fantastică, în care Colosul din Nairobi (MacGuffin-ul filmului) își face apariția printre clădirile orașului. Și totul se termină în aproximativ 60 de minute - filmul nu este chiar un tur de forță, dar nu este plictisitor niciun moment.

„Une vie de chat” este o animație „tradițională” (deși, evident, realizatorii au folosit computere pentru a construi anumite secvențe de acțiune mai pretențioase). Atu-urile ei (dincolo de durata scurtă) sunt bogăția paletei de culori și alegerea unghiurilor de ”filmare”. Arhitectura Parisului (privit din perspective à la ”Inception”) este scenografia filmului, iar secvențele cele mai palpitante sunt cele în care clădirile par să participe la acțiune (fie că ridică obstacole peste care hoțul cel bun trebuie să sară la nesfârșit sau că posedă gargui ale căror brațe întinse îl prind pe acesta când cade de pe Notre-Dame). Într-un fel, „Une vie de chat” și ”Tintin” au multe în comun: ambele filme au o intrigă complicată, pe care o sacrifică pentru un show de acțiune non-stop, plus un animal de companie de încredere. Ambele filme sunt foarte dinamice, dar în timp ce Spielberg favorizează cadrele lungi, Felicioli și Gagnol fragmentează mai mult acțiunea, fiecare cadru putând fi un instantaneu dintr-o bandă desenată. Cele două filme ar face un double-feature foarte interesant.

La Oscar-uri, categoria pentru filmele de animație se prezintă foarte divers în acest an. De o parte, avem două animații tradiționale „străine” (acesta și ”Chico & Rita”, favoritul meu), de cealaltă parte două producții hollywood-iene în franciză (”Puss in Boots” și ”Kung Fu Panda 2”, pe care încă nu m-am obosit să le văd), iar între ele unul dintre cele mai surprinzătoare filme de gen făcute la Hollywood (”Rango”, care pare să fie în poll-position). „Une vie de chat” nu are nicio șansă să câștige, dar simpla mențiune a filmului confirmă faptul că cei care aleg filmele de animație sunt ceva mai deschiși la minte decât restul membrilor Academiei.

Triptic Paul Verhoeven

„Tripticele” anterioare pe care le-am făcut au fost despre cineaști mult mai puțin notorii: Juraj Herz și Jessica Hausner. Totuși, în timp ce Paul Verhoeven este mult mai bine cunoscut pentru filmele sale americane, SF-urile ”RoboCop”, ”Starship Troopers” și, evident, ”Total Recall”, precum și pentru filmele sale mai provocatoare, nu neapărat mai bune, dar cu siguranță plăceri vinovate pentru unii - ”Basic Instinct”, ”Showgirls” sau ”Hollow Man”. Totuși, cele mai bune filme ale sale sunt și cele mai puțin cunoscute în alte țări decât Olanda sa natală. Îmi permit să scot în evidență ce găsesc eu fascinant la cele mai bune filme ale sale olandeze:

Turks fruit (1973)

Cu: Monique van de Ven, Rutger Hauer

Rating: 4/5

„Desfătări turcești” este un film care debordează de energie, umor, sexualitate și excese de tot felul. Bazat pe un roman care se citește în liceu în Olanda, filmul se poate lăuda ca fiind campionul național al box-office-ului. Rutger Hauer este un sculptor promiscuu care începe o relație fulminantă cu o tânără care este încă minoră. Ea îi servește și ca muză, cel puțin până în momentul în care ea rupe relația și nu mai vrea să audă de el. El o va regăsi însă în spital, unde aceasta va muri de leucemie. 

”Turks fruit” pare un răspuns la ”Love Story” și există multe asemănări între cele două filme. Dar structura nelineară și interpretările absolute ale celor doi actori din rolurile principale, precum și refuzul de a apela la sentimentalitate ieftină, preferând cinismul, sarcasmul și îndestularea fără vinovăție cu plăcerile pământești fac din al doilea film al lui Verhoeven o operă de pură plăcere cinematografică.

Soldaat van Oranje (1977)

Cu: Rutger Hauer, Jeroen Krabbé and Susan Penhaligon

Rating: 3.5/5

Un alt record, de data aceasta cel mai scump film olandez produs vreodată (dar și un succes comercial, reinventat ca musical etc.) Cu Rutger Hauer din nou în rolul principal, este povestea unor prieteni prinși în avalanșa celui de-al doilea război mondial. Brusc, problemele lor obișnuite (motociclete, femeile altora etc.) sunt înlocuite de trădări, suspiciuni și comploturi. Unii vor deveni colaboraționiști, alții luptători în Rezistență, iar apoi vor lucra pentru regina exilată în Anglia. Filmul este bazat pe memoriile adevăratului „soldat al Oraniei”, ceea ce îi oferă un plus de impact și dramatism.

După 30 de ani, Verhoeven va relua subiectul rezistenței anti-naziste în ”Zwartboek”, un film interesant, deși nu la fel de bun. Interesant este că Verhoeven nu privește lucrurile în alb-negru, chiar cu riscul de a rescrie istoria. Cei din rezistență - mai ales în „Zwartboek”, dar și în „Soldaat van Oranje” - nu sunt luptători pentru dreptate idealizați, așa cum sunt prezentați în alte filme. Ei sunt în pare parte oameni obișnuiți, cu defecte pe măsură, unii sunt evrei, alții sunt comuniști, alții sunt spioni. Personajele duplicitare predomină, iar cei mai mulți au și alte interese decât eliberarea patriei și lupta anti-nazistă.

De vierde man (1983)

Cu: Jeroen Krabbé, Renée Soutendijk

Rating: 4.5/5

„Al patrulea bărbat” este probabil filmul meu olandez preferat, eventual la concurență cu „Spoorloos” și „Karakter”. Cu siguranță cel mai nebunesc film făcut de un regizor care nu e străin de ciudățenii, „De vierde man” este greu de caracterizat. Este cu siguranță horror, dar și comedie neagră, thriller și, într-un fel, chiar melodramă. Încărcat de simboluri religioase, viziuni și trimiteri la Hitchcock pentru a mulțumi/provoca criticii, filmul este imprevizibil, șocant și un spectacol vizual. Jeroen Krabbé joacă un scriitor care este atras în plasa de păianjen (la propriu și la figurat) a unei blonde fatale reci interpretată de Renée Soutendijk, care vrea sau nu vrea să îl transforme într-o victima a pasiunii sale.

Dincolo de faptul că este realizat impecabil și este mult mai mult decât satisfăcător ca spectacol, „De vierde man” abordează teme interesante și, evident, foarte hitchcock-iene: teama de femei, vinovăția și transferul de vinovăție și dificultatea în a-ți accepta propria sexualitate (hetero- și homo-). Din păcate, aceste teme au dispărut și totul s-a transformat într-un simplu thriller (nu fără puncte de interes) când Verhoeven a reecranizat același roman al lui Gerard Reve ca ”Basic Instinct”.

Și încă o scurtă mențiune: „Turks fruit” și „De vierde man” sunt, ambele, filmate de Jan de Bont (care a avut și el o carieră interesantă ca regizor la Hollywood), iar contribuția sa a fost esențială pentru succesul filmelor. Mișcările dezinhibate de aparat din „Turks fruit” răspund nebuniei tinerilor, iar trucurile vizuale și unghiurile forțate din „De vierde man” accentuează nesiguranța spectatorului, care nu știe dacă privește evenimente reale, un coșmar sau simpla plăsmuire a unui scriitor prea imaginativ.

TIFF 2011 - Zilele 4&5: Iubiri imaginare, Venus și filme din competiție

Les Amours imaginaires este de departe highlight-ul acestor două zile. Al doilea film al Quebecois-ului de doar 21 de ani Xavier Dolan (care și interpretează unul dintre cele trei roluri principale) este seducător și retro, aparținând atât cinema-ului independent francofon cât și culturii pop. Aventurile celor doi protagoniști infatuați de același Adonis sunt comentate indirect de un cor compus de alți amorezi neîmpliniți care își povestesc eșecurile amoroase camerei precum unui terapeut.

Vénus noire este realizat de Abdellatif Kechiche (un regizor cu pedigree) este aproape exagerat de lung, dar este bazat pe o poveste adevărată și arată ca un epic realizat cu mijloace puține care stoarce interpretări epocale (ca să folosesc un termen kinskian) de la actorii săi. Funcționează destul de bine și ca o metaforă despre cinema de artă vs. mass entertainment vs. exploitation vs. pornografie.

Competiția oficială continuă să fie mediocră. The Imperialists Are Still Alive! a binedispus publicul, dar nu știe dacă vrea să fie o comedie romantică plasată într-un New York multicultural și hipster-os sau o dramă cu substrat politic. Kongavegur (Aleea regelui), al doilea film al regizoarei islandeze Valdís Óskarsdóttir (care s-a remarcat inițial ca monteur pentru filme precum ”Festen” sau ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”) are acel aer de comedie neagră nordică absurdă care prinde la TIFF (vezi ”Noi albinoi”), dar finalul nu convinge și lasă impresia de improvizație nereușită. Și, în final, La vida util este filmul uruguayan al competiției și cel care mi-a plăcut cel mai mult până acum. Personajul principal este un angajat al cinematecii din Montevideo care, odată ce aceasta dă de necazuri financiare, decide să își ia soarta în mâini asemenea eroilor din filmele sale: dă un discurs memorabil (după Mark Twain) unei clase de avocați în devenire, dansează stângaci pe treptele tribunalului și o cucerește simplu pe femeia dorită. Filmul are un aer de nostalgie numai potrivit.

Din compțetiția de scurtmetraje horror&fantasy reținem brazilianul Ninjas, al lui Denisson Ramalho, un film foarte bine ancorat într-o realitate dură, dar în același timp foarte raw și inventiv, încât a fost prea mult pentru o parte din public.

TIFF - The Beginning

Din ce am scris pe Slicker.ro:

Începem TIFF-ul de anul acesta cu pași mici, dar viguroși. Primul film pe care l-am văzut a fost Tant qu’on a la santé (1966).

Pierre Etaix este ultimul (sau, mă rog, cel mai recent) cineast francez căruia compatrioții săi s-au hotărât să îi restaureze filmele. Astfel, după ce la Comedy Cluj 2009 am văzut filmele lui Jacques Tati proaspăt revitalizate, a venit și rândul lui Etaix, a cărui operă a intrat mult mai serios în obscuritate în ultimii ani (pe nedrept), așa că aceasta refamiliarizare este numai bine venită. Filmele sale se revendică de la Keaton, Chaplin și Tati, au foarte puține cuvinte, în schimb se bazează pe gag-uri vizuale și un „peisaj” sonor foarte bogat.

„Tant qu’on a la santé” este compus din 4 viniete (5 dacă includem și scurtmetrajul „En pleine forme” care îl precede), fiecare dintre acestea urmând un narativ destul de slab pentru a executa o serie de gag-uri. Acestea fiind spuse, poantele sunt deosebit de eficiente și am râs mult mai mult decât aș fi crezut că o voi face. Primele două părți („Insomnie” și „Le cinematographe”) examinează relația omului de rând cu cinema-ul. În prima, personajul lui Etaix citește o poveste de groază, pe care și-o imaginează precum un horror expresionist mut. În a doua, tot Etaix încearcă să urmărească un western într-un cinematograf mult prea populat. Până să își găsească un loc în care să nu fie deranjat, filmul se termină, iar singura experiență care îi mai rămâne este cea a publicității, fiind transportat fără niciun motiv aparent în casa unei familii care trăiește ca într-o succesiune de reclame.

A treia parte – care dă și titlul întregului film – descrie un haos urban în care șoferii blocați în trafic își zâmbesc fals unul altuia, mulțimi de oameni care se deplasează iau după ei tot ce se poate, iar un doctor nevrotic le prescrie tuturor pacienților săi du repos și tone de medicamente inutile (care oricum ajung să fie „consumate” de cine nu trebuie). Iar ultima parte este ceva mai liniștită, doar în patru personaje: un vânător (Etaix), un cuplu ieșit la picnic și un țăran se tot împiedică unul pe celălalt să se bucure de o frumoasă după-amiaza la țară.

„Tant qu’on a la santé” împrumută teme și chiar gag-uri de la filme mute clasice („Modern Times”, de exemplu), precum și din alte părți (expresionism german, filmele lui Jean Renoir etc.) dar este un film al vremii sale, modern și percutant. Merită încercate și celelalte filme ale lui Etaix, în special „Yo Yo” și „Le soupirant”, bijuterii pierdute ale comediilor franceze.

-----------------------------------------------

Am terminat ziua întâi cu Año bisiesto (Michael Rowe, 2010), un film care pătrunde în intimitatea locuinței unei tinere femei nu chiar atrăgătoare, care se complace într-i serie de aventuri de o noapte, culminând cu înfiriparea unei relații în care ea este partenerul pasiv, submissive, totul cu un scop, bineînțeles. La standardele TIFF, cele mai greu de urmărit secvențe ale filmului sunt destul de blânde, deși nu este un film pentru persoane neavizate. Până la urmă, nu este un film foarte bun, dar oferă o experiență destul de viscerală.

-----------------------------------------------

La vida de loc peces (Matias Bize, 2010) – Reîntors în țara natală după o lungă absență, Andres participă la aniversarea unui (fost) bun prieten. Își dorește să plece cât mai repede, dar fantomele trecutului îl rețin. Filmul are numai 83 de minute, dar chiar și așa pare groaznic de lungit. Adevărul este că nu este nimic în acest film care să justifice un lung-metraj. Toate dramele personajului nu sunt deloc „emoționante”, așa cum ar fi vrut regizorul, care în schimb ne oferă o serie de dialoguri (și monologuri!) care nu duc nicăieri. Imaginile sunt compuse aproape în exclusivitate de close-up-uri filmate în stil shaky-cam, iar acolo unde sunt necesare tranziții între scene ni se oferă un pic de muzică New Age și imagini cu personajele traversând coridoarele mult prea numeroase ale casei în care se petrece întreaga acțiune.

Le quattro volte (Michelangelo Frammartino, 2010) – dacă te cheamă Michelangelo și ești regizor de film (sau artist în general), ar fi bine să fii bun! Din fericire, Frammartino dovedește cu acest al doilea său film că are într-adevăr talent, chiar dacă „Le quattro volte” este acel gen de film în care „nu se întâmplă nimic”, iar în plus mai este și mut. Filmul urmărește eliptic, viața unui păstor bătrân, care are grijă de caprele sale și duce lapte la diferiți co-locuitori ai satului său. Odată de bătrânul iese din peisaj, filmul se concentrează asupra caprelor sale (una dintre el dă naștere unui ied adorabil), iar apoi asupra unui molid uriaș care este tăiat pentru o petrecere rurală, apoi transformat în cărbune. Filmul lui Frammartino este o sărbătoare a naturii și a miticului ciclu al vieții. Dar este și impecabil din punct de vedere vizual și susținut de un bogat fond sonor – fără muzică, doar lătratul câinilor, tropăitul caprelor, zgomotul făcut de vânt printre crengile copacilor etc. S-ar putea ca „Le quattro volte” să fie unul dintre highlights-urile acestei ediții TIFF.

Singularidades de uma Rapariga Loura (Manoel de Oliveira, 2010) – vroiam să scriu că e ultima găselniță a regizorului în vârstă de 102 ani, dar mi-am dat seama că de când „Excentricitățile unei blonde” (traducere aproximativ reușită) a ieșit pe ecrane, Oliveira a mai făcut deja un film. „Singularidades…” este o distracție de o oră, în stilul care l-a consacrat pe Oliveira, după care nu mă dau în vânt, dar imaginile sale sunt frumoase, iar absurditatea situațiilor și dialogurilor este seducătoare. Filmul are câteva referințe literare care sunt obscure pentru mine, dar nu cred că sunt neapărat esențiale pentru ca filmul să fie savurat la justa sa valoare.

Les Vampires (Franța, 1915-1916)

Les Vampires

(Franța, 1915-1916)

Regia: Louis Feuillade

Cu: Musidora, Édouard Mathé, Marcel Lévesque

Rating: 4.5/5

Alături de „Fantomas” și „Judex”, „Les Vampires” este cel mai important serial cinematografic mut regizat de pionierul francez Louis Feuillade. Compus din 10 episoade cu o durată totală de aproximativ șase ore și jumătate, „Les Vampires” îl urmărește pe jurnalistul Philippe Guérande, care încearcă să anihileze o grupare criminală pariziană, cunoscută sub numele de Vampirii. Aceștia se infiltrează în toate păturile sociale, comunică prin anagrame și par să se opereze fără teamă de lege (cel puțin o vreme). Conducătorul lor este Marele Vampir, iar alături de acesta este vampa (get it?) Irma Vep (get it?). Guérande are de partea sa numai un sidekick destul de enervant, pe mama sa și câțiva polițiști cinstiți. Și totuși, în scurt timp îi pune pe Vampiri pe fugă.

Primele cinci episoade (care, în timp, reprezintă cam o treime din întregul film) sunt cele mai bun. Plot-ul este aproape continuu, iar Feuillade își păstrează opera proaspătă prin răsturnări de situație, cascadorii, confruntări și crime odioase (un cap descoperit într-o cutie, de exemplu - take that, David Fincher!). Jurnalistul și Vampirii își dejoacă unul altuia planurile, iar narațiunea se complică din ce în ce mai mult, apărând din ce în ce mai multe personaje negative (unele antagoniste vampirilor), mai multe comploturi și mai multe piste pentru jurnalistul-detectiv. Irma Vep (Musidora), cel mai fascinant personaj al filmului, nu apare decât în partea a treia, cam după o oră de la început, dar din acel moment acaparează atenția spectatorului. Vizual, filmul este la fel de inventiv: Feuillade nu se mulțumește cu cadrele statice de ansamblu, inseră prim-plan-uri și pune camera chiar pe mașini în mișcare sau trenuri; folosește foarte credibil montajul alternativ pentru a spune două-trei povești care se întâmplă în același timp și creează suspans prin inevitabila lor întâlnire etc. Alte tehnici, precum split-screen-ul sau filmul-în-film sunt și ele folosite cu brio.

Ultimele cinci episoade sunt mai puțin reușite, dar rămân foarte interesante (pe alocuri). Ele devin din ce âîn ce mai lungi și, practic, sunt filme de sine stătătoare: chiar dacă se bazează pe evenimente din celelalte episoade, fiecare oferă o concluzie cât de cât satisfăcătoare. Excepția este ultimul episod, care culmină cu o „descindere” impresionantă a forțelor de ordine la reședința unde Vampirii dau o petrecere în cinstea nunții Irmei cu Marele Vampir. Deznodământul este o adevărată baie de sânge, care pune capăt, într-un final, serialului.

Dincolo de importanța istorică operei și realizarea sa ireproșabilă, este interesantă perspectiva lui Feuillade asupra lumii. Vampirii racolează judecători și se dau drept membri ai clasei nobiliare sau polițisti. Criminalii sunt inteligenți, talentați în diferite domenii (tehnică, chimie sau, evident, actorie), dar sunt malefici și își folosesc talentele pentru a se îmbogăți necinstit și pentru a căuta răzbunare. Dar nici „cei buni” nu sunt ușă de biserică. Guérande și ajutorul său umblă înarmați, iar unele dintre tacticile pe care le folosesc și modul în care se debarasează de adversari nu i-ar face nici pe Vampiri de rușine (spre exemplu, Guérande o leagă la un moment dat pe Irma Vep și o aruncă în mijlocul străzii, scenă care amintește de celebra imagine a fetei legată de șinele trenului în western-urile americane ale aceleași epoci). O altă scenă, în care un copil încearcă să-l împuște pe Marele Vampir (cu un pistol pe care îl avea la el) impresionează prin implicațiile sale. Așa cum îl văd eu, „Vampirii” lui Feuillade este un film despre o societate coruptă și, în ciuda finalului fericit, despre violența în forma sa cea mai terifiantă și mai puțin atrăgătoare.

Vinyl - English Language Review

Vinyl

(USA, 1965)

by Andy Warhol

”Vinyl” probably isn't Warhol's most adventurous picture, but it has definitely is a strange, surprising and slightly disturbing movie. Not in the least, it bears the distinction of being the first adaptation of Anthony Burgess' novel "A Clockwork Orange", which was adapted more faithfully, more successfully, but also to a much bigger controversy, by Stanley Kubrick in 1971. Both movies begin with an extreme close-up of their protagonist (Gererd Malanda here, Malcolm McDowell in Kubrick's film), after which the camera slowly moves backward to reveal the entire set.

From Burgess novel, "Vinyl" only takes the basic story. The characters names and identities are changes, as well as the setting. Warhol turns "A Clockwork Orange" into a story about urban perversion, about sadists in vinyl suits and the attraction and obsession with drugs, violence and (popular) music. These elements are also in Burgess' novel in a way, but they are part of a bigger picture. The novel questions the human nature and talks about free will, something which Warhol's characters seem to lack - they are lost from the beginning and live in oblivion, their only goal being to satisfy their basic needs and desires.

The film itself is actually a recording of a stage performance. The sets are theatrical and the movie is composed out of only two shots, both lasting about 30 minutes. However, "Vinyl" is not filmed theater and Warhol's direction is the star of the picture. The camera doesn't move very much: a few inches to the left, than to the right, a slight zoom in, then out... Warhol gives us a single perspective to the story - slightly from above the actors' heads - and carefully arranges characters and objects in the frame, while the edges of the frame usually conceal various elements: in front, we see Gerard Malanga who is in the lead. To his left, there is the beautiful Edie Sedgwick, who doesn't say a single line throughout the picture. Right behind them, we see the droogs and, occasionally, their victims. And in the back, a few sadists that will give Malanga the Warhol version of the Ludovico treatment in the second half of the picture. It should be obvious that "Vinly"was conceived and executed as a cinematic experience and not as a theatrical one.

There are other "innovations" in Warhol's picture: the credits are spoken by an off-screen narrator (something that he probably stole from Godard's "Contempt") and there are several musical interludes, where the characters start dancing (mostly to the song „Nowhere to Run”, from Martha and the Vandellas). But "Vinyl" is an interesting picture because of the way Warhol's direction turns theater into cinema and for its nihilist, postmodern deconstruction of Burgess' text (which I highly recommend, by the way).

”American Experimental” - Vinyl

 
Vinyl

(SUA, 1965)

by Andy Warhol

”Vinyl” probabil că nu este cea mai aventuroasă incursiune a lui Warhol în lumea filmului, dar este, cu siguranță, un film ciudat, surprinzător și poate ușor deranjant. Nu în ultimul rând, poartă distincție de a fi prima adaptare pentru marele ecran al romanului lui Anthony Burgess, „Portocala mecanică”, adaptat mult mai fidel în 1971 de Stanley Kubrick, cu mult mai mare succes, dar și primit de un public nepregătit, generând controverse până în ziua de azi. Asemănările dintre cele două filme nu se opresc la materialul sursă. Ambele încep cu un close-up al personajului principal, după care se îndepărtează pentru a prezenta întregul (sau, în cazul lui Warhol, o parte din) spațiu în care se găsește acesta, alături de companionii săi.

„Vinyl” preia din romanul lui Burgess doar povestea de bază, schimbând numele personajelor, identitatea acestora și neluând în seamă mesajul filmului. Warhol transformă „Portocala mecanică” într-o poveste despre pervertirea omului în lumea urbană, despre sadici în costume de vinyl și despre atracția și obsesia drogurile și a muzicii. Acestea sunt, parțial, și elemente ale romanului de bază, dar acolo ele se înscriau într-un cadru coerent, care punea în discuție natura umană și liberul arbitru. Personajele lui Warhol par lipsite de acesta, pierdute încă de la început și pregătite numai să își satisfacă poftele și s-și trăiască existența în uitare de sine.

Filmul este, de fapt, o înregistrare a unui spectacol de teatru. Decorurile arată ca o scenă și filmul este compus doar din două cadre a câte 30 de minute fiecare. Cu toate acestea, „Vinyl” nu este teatru filmat, ci, din contră, ceea ce îl face interesant este modul în care Warhol regizează. Camera este situată într-un singur loc, iar mișcările îi sunt limitate: câțiva centimetri la stâng, câțiva la dreapta, un pic de zoom, dar nu foarte mult. Această perspectivă unică, ușor deasupra capetelor actorilor îl privește în prim-plan pe Gerard Malanga, care și interpretează personajul principal. La stânga sa (dreapta cadrului) este frumoasa Edie Sedgwick, care nu are nicio replică, îmediat în spatele său este anturajul său necorespunzător, în timp ce în spate sunt cei câțiva sadiști care îi vor aplica lui Gerard Malanga versiunea Warhol a tratamentului Ludovico. Filmul respectă foarte strict această împărțire a spațiului în două sau trei planuri de-a lungul axei verticale, în timp ce în lateral scena este adeseori înghesuită, o parte a acțiunii personajelor având loc în afara a ceea ce vedem. Este, deci, limpede că „Vinyl” este gândit și realizat ca o experiență cinematografică, nu una teatrală.

Warhol are și alte „inovații”: genericul apare ca o voce din off (element probabil furat din „Le mépris”), acțiunea este frecvent întreruptă de momente „muzicale”, în care personajele se pun să danseze (melodia „Nowhere to Run” de la Martha and the Vandellas este leitmotivul operei). Dar „Vinyl” este interesant pentru modul în care transformă un cadru și un scenariu teatral într-un univers filmic regizat și pentru deconstrucția postmodernă nihilistă a textului lui Burgess (pe care, de altfel, în recomand tuturor).

Valerie - English Language Review

Valerie

(USA, 1957)

Directed by: Gerd Oswald

Starring: Sterling Hayden, Anita Ekberg, Anthony Steel

Rating: 4/5

A noir in a western's clothing

This strange and forgotten gem begins with John Garth (Hayden), a cattle rancher, showing up at his in-laws' house. He goes in, shots are fired, then he comes out and quietly leaves the scenes. No words are spoken. Then, the camera follows a dog inside the house, where we pan across the dead bodies of the old man and woman and we pause on Anita Ekberg's wounded body in an armchair, an image which remains in the background of the opening credits. The rest of the movie uses Garth's trial as a plot device for a "Rashomon"-style account of Civil War veteran John Garth's marriage to Valerie Horvat (Ekberg), the daughter of two immigrants. Firstly, we hear it from the point of view of the new preacher (Anthony Steel), who kinda falls in love with Valerie, then from Garth's perspective and, finally, Valerie tells it. 

While one of the stories turns out to be more truthful than the others (the filmmakers were probably concerned about the fact than an ambiguous ending would make viewers angry), you cannot doubt the fact that everybody who takes the stand either lies, or o.mits facts, in the interest to create sympathy for himself. It's the reverse of Kurosawa's picture, where everybody blamed themselves. I find this approach more realistic, although undoubtedly less poetic.

"Valerie" was a good stage for Ekberg (much more famous from a certain scene in "La dolce vita") and Steel to show some acting abilities, but it's Sterling Hayden who dominates the screen. The powerful star of so many great movies ("The Asphalt Jungle", "The Killing", "Johnny Guitar" and, of course, "Dr. Strangelove") creates a unique and complex character, whose portrayal changes from one account of the story to another, from the concerned and cheated husband he is in his side of the story to the drunken, abusive maniac he is in Valerie's.

Viy aka Spirit of Evil - English Language Review

Viy aka Spirit of Evil

(USSR, 1967)

Directed by: Georgi Kropachyov, Konstantin Yershov

Starring: Leonid Kuravlyov, Natalya Varley, Aleksei Glazyrin

Rating: 4/5

"Spirit of Evil" is based on a short story by Nikolai Gogol, who claims he told is as he heard it, as a Russian/Ukrainian fairy-tale. The same story was filmed a few years earlier by Mario Bava as  "La maschera del demonio" (also known as "Black Sunday" or "Mask of Satan"), although it's true that Bava changed it a lot. Now, I have a weakness for supernatural thrillers/horrors/fantasy and "Viy"/"Spirit of Evil" was, as far as I'm concerned, an almost perfect example of the genre.

The main character is Khoma Brutus a young man studying to be a priest. After an strange encounter with an old witch that in the morning turns into a beautiful young lady, he is summoned by a local nobleman to pray for the soul of his recently-deceased daughter, who - obviously - turns out to look exactly like the old with after her transformation. Thus, Khoma will spend three horror-filled nights, in a small church, alone with the possessed body of the young woman.

"Spirit of Evil" has three qualities that make it more than just a regular fairy-tale movie (I'm not going to talk about the awesome cinematography or the perfect score). The first one is its ambiguity. While in other supernatural movies the filmmakers tend to explain stuff a lot (as it's the case with "La maschera del demonio"), Georgi Kropachyov and Konstantin Yershov don't bother too much to let us know why the witch does what she does, what is the priest's motivation etc., they just take us for the ride and the ambiguity and the ensuing unpredictability of the story is what makes it great. Secondly, Khoma Brutus (played by Leonid Kuravlyov) is a unique character. Although he's technically a priest (or about to be one), he is not a moral, courageous man. On the contrary, he enjoys getting drunk, being lazy and he tries to escape his duty with every opportunity. He's also a coward. And thus, we reach the third quality of the film: its humor. Khoma's day-time shenanigans are funny in a way only Russian films can be and they serve a a good counterpoint to the creepy nights he spends in the church.

And while we're at it, let's talk about the horror aspect of the movie (this is, famously, the first Sovier horror). While I can't say this movie has many scares, there is a sense of peril and fear that dominates our main character and transfers on the viewer. There are several sequences in which this anticipation combined with a surprise factor (we don't actually know what's going to happen, but we know something will go wrong) and visual invention creates a very strange, creepy and alluring effect: there's the moment at the beginning when  the old witch uses Khoma as a broom and flies across the fields and the three nights, all of which witness the vampire-like resurrection of the dead girl and her trying to corrupt the priest, but especially the last one, when the witch summons all the evil spirits, including vampires, werewolves, huge hands that crawl out of the church walls and the (quite disappointing) monster Viy, the leader of the trolls in Russian folklore.

There aren't many movies that mix together the picturesque rural Russia with the visuals of full-on Gothic horror, folklore with satire, joie de vivre with chills and thrills as well as "Spirit of Evil" does.