A Tale of Two "Kon-Tiki"s

Kon-Tiki (2012)

Regia: Joachim Rønning, Espen Sandberg

Cu: Pål Sverre Hagen, Anders Baasmo Christiansen, Gustaf Skarsgård

Rating: 2.5/5

Nominalizat anul acesta la Oscar în sărmana categoria a filmelor „străine”, această coproducție norvegiano-danezo-germano-britanică este relatarea epică a adevăratelor peripeții pe male ale lui Thor Heyerdahl, explorator norvegian care - alături de alți cinci „nebuni” - a traversat Pacificul din Peru până în Polynesia pe o plută de lemn pentru a dovedi că azteci ar fi fost și ei capabili de așa ceva și, în consecință, ar fi populat ei Polynesia și nu populațiile asiatice. Deși este destul de bine făcut (o superproducție în adevăratul sens al cuvântului) și se pot face comparații cu „Odiseea” (dar și cu ”Life of Pi”), scenariștii au simțit nevoia să crească tensiunea și dramatismul evenimentelor care se petrec la bord până la ridicol. Și e păcat că, în loc să avem parte de personaje tridimensionale, avem niște stereotipuri de carton. Aș fi zis că doar Herzog poate face dreptate unei astfel de povești despre nebunie totală, însă - așa cum ne informează o bucată de text de la sfârșit - mai există un alt ”Kon-Tiki”, mai vechi:

Kon-Tiki (1950)

Regia: Thor Heyerdahl

Cu: Thor Heyerdahl, Herman Watzinger, Erik Hesselberg 

Rating: 4/5

Realizat de Heyerdahl însuși, acesta este filmul expediției, înregistrat de membrii „echipajului” în 16mm. Câștigător al Oscar-ului pentru cel mai bun documentar, ”Kon-Tiki” 1950 are deja o statuetă aurie, pe care urmașul său din 2012 probabil nu o va câștiga. Însă marele merit al acestui film este că ne transportă pe acea plută mult mai bine decât filmul contemporan plin de efecte speciale și imagini impresionante. Aflăm că a existat într-adevăr ceva dramatism la bord - atacuri de rechin, bărci pneumatice în derivă etc. - însă autenticitatea înregistrărilor face ca până și activitățile banale (de genul lansării unui balon pentru comunicarea radio, gătitul sau catalogarea speciilor de pești eșuați pe punte) să pară interesante. Ne dăm seama cât de grea a fost călătoria pentru că simțit mai bine singurătatea care îi cuprinde pe cei implicați (chiar dacă este un documentar destul de scurt). Sigur, focus-ul este pe aventură și încercările străbătute, iar din nou personajele sunt ignorate, deși fiecare membru al expediției este prezentat într-un split-screen de genul „atunci și acum” pe genericul de început.

Orphée (Franța, 1950)

Orphée

(Franța, 1950)

Regia: Jean Cocteau

Cu: Jean Marais, François Périer, María Casares, Marie Déa

Rating: 4.5/5 

„Orfeu” este bucata de mijloc a așa-zisei „trilogii orfeice” a lui Cocteau, începută în 1930 cu „Le sang d'un poète”, un film mut experimental și terminată în 1960 cu „Le testament d'Orphée, ou ne me demandez pas pourquoi!”, continuare și corolar al filmului de față. Dintre toate, „Orfeu” are cel mai clar narativ: reluând mitul antic, personajul titular este, aici, un poet parizian genial și arogant (Marais), care este prin în uneltirile Morții (María Casares), ajutată de doi aghiotanți: recent decedatul poet Cegeste (Edouard Dermithe) și mai vechi decedatul student Heurtebise (Périer). Orfeu se îndrăgostește de Moarte, iar după ce aceasta o omoară pe soția lui, evident Eurydice (Déa), Orfeu, cu ajutorul lui Heurtebise, pornește în căutarea amândurora în lumea de dincolo, care este înfățișată ca o dezolantă priveliște post-apocaliptică, în care timpul nu trece și legile fizice nu se aplică.

Faptul că mitul lui Orfeu este, în același timp, respectat și modificat cu foarte subtile twist-uri ajută să mențină atenția privitorului. Deși cunoști povestea, nu ești niciodată sigur ce urmează să se întâmple, iar motivațiile și deciziile personajelor sunt de multe ori obscure, ceea ce întreține o stare de anticipare a ceea ce va urma. Mai mult, filmul este plin de subtexte: Lumea de Dincolo este condusă ca un stat totalitar, Moartea și asociații ei activează în semi-clandestinitate, dar din motivații proprii, iar Orfeu primește de la ei mesaje via radio asemănătoare cu mesaje primite de Rezistența franceză via BBC în timpul celui de-al doilea război mondial. Și, bineînțeles, dincolo de toate acestea, există marile teme poetice, din care nu lipsesc prea multe: avem creația poetică, timpul, una-două-trei mituri antice, iar faptul că Orfeu însuși este scindat în fascinația pentru Moarte și Dragostea pentru Eurydice pare la fel de semnificativ.

Mai important pentru mine este faptul că filmul abundă în simboluri vizuale și efecte speciale care vin în sprijinul poveștii. Se remarcă filmările inverse, în care Cegeste și Eurydice se trezesc din morți, repetatele treceri prin oglindă și cele două coborâri în lumea de dincolo: prima, în care Heurtebise pare să plutească în timp ce Orfeu se luptă cu vântul într-o retroproiecție, iar a doua în care decorul și camera sunt răsturnate la 90 de grade față de orizontală, ceea ce lasă impresia, la un moment dat, că cei doi cad în lateral. Sigur, aceste secvențe nu sunt foarte frecvente și sunt folosite numai pentru a reda cealaltă lume intruziunea spiritelor în lumea reală, dar modul inteligent în care sunt folosite face ca existența cotidiană a lui Orfeu să pară mai nelalocul ei decât coborârea acestuia în „infern” și acesta cred că este atmosfera pe care Cocteau a vrut și a reușit să o creeze.

P.S.: Pentru o altă versiune a mitului lui Orfeu, am scris foarte pe scurt și depsre „Orfeo Negro”, de Marcel Camus.