The Rover (Australia/SUA, 2014)

The Rover

(Australia/SUA, 2014)

Regia: David Michôd

Cu: Guy Pearce, Robert Pattinson

Rating: 2.5/5

Motto:

Is the new world rising from the shmbles of the old?

Led Zeppelin - The Rover

"The Rover", al doilea lungmetraj al lui David Michôd după "Animal Kingdom" este cu siguranță unul dintre filmele cele mai discutate ale momentului. Principalul motiv? Mulți dintre cei care scriu despre cinematografia independentă încă se miră că Robert Pattinson joacă roluri adevărate și pare să chiar aibă talent. Este deja cam târziu să face astfel de „descoperiri”, dar - cu siguranță - interpretarea lui Pattinson (și a lui Guy Pearce) merită mai multă atenție decât filmul în ansamblul său. ”The Rover” este un fel de western plasat în outback-ul australian, la zece ani după o devastatoare criză economică mondială. Guy Pearce joacă un man without a name, care pornește pe urmele a trei bandiți care i-au furat mașina. Tovarăș de drum îi este Rey (Pattinson), fratele unui dintre bandiți, pe care aceștia l-au abandonat, rănit în mijlocul drumului, după un jaf.

Filmul conține câteva scene extrem de violente, care sunt satisfăcătoare la un nivel visceral până în momentul în care încep să devină repetitive, iar anticiparea primului foc de armă în confruntarea finală instilă mai degrabă nervozitate decât senzație de suspans. Michôd pare foarte satisfăcut de modul în care orchestrează secvențele-șoc și de modul în care folosește lumina arzătoare a soarelui australian. Însă cele mai reușite momente sunt cele 3-4 secvențe dialogate dintre cei doi protagoniști, a căror inner self ni se revelează în aceste momente liniștite, de obicei nocturne, la lumina unui foc portocaliu. Din punctul meu de vedere, modul în are conflictele sunt rezolvate în acest film nu este deloc satisfăcător. Cele două personaje principale dezvoltă o relație stranie de inter-dependență, precum cea dintre un orfan abandonat și un părinte-surogat, dar scenariul lui Michôd o amputează brusc (și aproape sadic). În schimb, ultima scenă se vrea un climax emoțional, care nu este însă pregătit decât de un singur moment din primul act. Ceea ce, având în vedere tot ce am văzut și am aflat despre personajul lui Guy Pearce, putem considera că este mult prea puțin.

R100 (Japonia, 2013)

R100

(Japonia, 2013)

Regia: Hitoshi Matsumoto

Cu: Mao Daichi, Lindsay Kay Hayward

Rating: 3.5/5

Legendă vie a umorului japonez, în special cel televizat, Hitoshi Matsumoto este mai cunoscut publicului internațional pentru comediile sale absurde, precum Big Man Japan sau Shinboru. A revenit pe ecrane cu acest ”R100” și nu s-a dezmințit. Cred că nu mă hazardez când spun să este cel mai weird film pe care l-am văzut în ultima vreme (și, sincer, am avut parte de o grămadă de filme WTF în ultimul an, de la ”Spring Breakers” la ”La fille du 14 juillet”, trecât prin ”Keyhole”-ul lui Guy Maddin). Nu că povestea ar fi ieșită din comun - un bărbat de vârstă mijlocie, a cărui soție este în spital în stare vegetativă, devine membru al unui club S&M, care aranjează întâlniri (de obicei surpriză) cu diferite dominatrix, toate făcându-i viața unui iad eroului nostru, chestie care îi place, chiar și atunci când îi amenință viața. Însă realizarea este complet nebună, de la straniul efect care apare de fiecare dată când personajul principal intră în starea de euforie de după abuz până la aparițiile ocazionale ale așa-zișilor producători ai filmului, care comentează pe baza a tocmai de s-a întâmplat, neînțelegând o iotă. „Reginele” dominatrix sunt doar ele un spectacol în sine, de la Regina Vocilor, capabilă să imite glasul oricui până la Regina Înghițirilor, care își devorează „prada” Anaconda-style.

Titlul face referire la sistemul de clasificare al filmelor în Japonia (de exemplu, R15 înseamnă interzis minorilor sub 15 ani), ceea ce îmi amintește de o glumă din Futurama (în care un Prof. Farnswoth întinerit  sub 100 de ani se plânge că va trebui să-și facă rost de un fake ID pentru a închiria ultra-porn). Însă filmul nu este chiar o orgie de excese și diferite activități sexuale deviante. Cel puțin, nu comparat cu ”The Wolf of Wall Street”, de exemplu. Și, de fapt, explicația care este dată de Matsumoto este că trebuie să ai 100 de ani ca să înțelegi acest film. Aceasta este vârsta celui care este prezentat ca fiind regizorul filmului și care apare doar în două-trei cadre, privindu-și propriul film într-o sală de cinema și atingând, la final, starea de euforie pe care personajul său o tot caută. Sincer, părerea mea este că ”R100” nu are prea multe să ne spună, dincolo de câteva observații destul de bășcălioase referitoare la industria filmului și modul în care sexualitatea este percepută și acceptată. Ceea ce este însă cu adevărat de remarcat la acest film este modul în care narațiunea este subminată de intruziunea absurdului, de asocierile libere ale montajului și de stilul liber al lui Matsumoto, care ne propune, până la urmă, o excitantă deconstrucție a două dintre genurile cele mai „insalubre” ale cinematografiei nipone: thriller-ul de acțiune și comedia erotică S&M. Iar confruntarea finală este, probabil, cea mai reușită utilizare cinematografică a Simfoniei a IX-a a lui Beethoven, după ”A Clockwork Orange”, of course.

Redemption (Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Redemption

(Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Regia: Miguel Gomes

Voci: Maren Ade, Jaime Pereira, Donatello Brida, Jean-Pierre Rehm

Rating: 4.5/5

Sfârșitul anului este momentul în care încerc să văd cât mai multe dintre filmele „importante” lansate în acel an (fie că este vorba de câștigătoare la mari festivaluri, indie-uri americane, curiozității asiatice sau blockbustere pe care nu am simțit nevoie să dau banii la cinema). Evident, este imposibil să ajung „la zi”, din mai multe motive – în primul rând lipsa de timp, iar apoi accesibilitatea redusă a celor mai multe filme „internaționale” (unele dintre ele nu au distribuitori încă în țări civilizate, darămite la noi). Însă nu știi niciodată de unde sare iepurele și titluri despre care nu știam nimic înainte ajung printre preferatele mele. Așa a fost cazul anul acesta cu cel mai recent film al lui Miguel Gomes (care a regizat unul dintre cele ma bune două filme ale anului trecut – ”Tabu”), un documentar construit din imagini de arhivă ce durează doar 26 de minute. 

”Redemption” începe ca un ecou al celei de-a doua părți din ”Tabu”. Pe măsură ce imagini cu diferite ritualuri africane se derulează pe ecran, vocea unui băiat (Jaime Pereira) citește o scrisoare către părinții săi. Ne dăm seama că ne aflăm undeva în anii '70, iar copilul le scrie din Portugalia părinților săi din Angola, fostă colonie portugheză. Apoi, pe fundalul unor imagini din Milano-ul industrial de după WW II și a unei scene din „Miracolo a Milano” al lui De Sica, un bărbat aparent mai în vârstă (Donatello Brida) își povestește tinerețea, din care subliniază rezistența anti-fascistă și o dragoste pierdută. Oare fosta sa iubită mai trăiește, dacă își mai aduce aminte de el? În treacăt, se întreabă și dacă l-a votat sau nu. Imediat ne mutăm în Franța, vedem o familie recreându-se în zăpadă, iar un bărbat middle-aged (Jean-Pierre Rehm) îi scrie fiicei sale, regretând că nu este și nu va fi niciodată un tată mai bun și, de asemenea, menționând în treacăt că urmează niște alegeri la care participă, a căror rezultat este însă deja prefigurat de sondajele de opinie. Iar în final, ne întoarcem în trecut, în Germania de Est, unde o femeie (Maren Ade) își sărbătorește nunta. Ne spune că și ea și soțul ei sunt oameni de știință, iar că uniunea lor este motiv de bucurie pentru întregul Partid. Dar ea nu își poate scoate din cap o melodie semnată de fascistul Wagner și, în ceea ce ar trebui să fie cea mai fericită zi din viața sa, realizează cât de lipsită de libertate este viața ei. Acest capitol este cel mai inventiv din punct de vedere vizual, peste imagini cu un cuplu în ziua nunții suprapunându-se ecuații și filme științifice în care diferite substanțe cristalizează și se propagă în spațiu.

De pe genericul de final aflăm că cei patru pe care i-am auzit sunt - în ordinea apariției - Pedro Passos Coelho (actual premier „auster” al Portugaliei), Silvio Berlusconi, Nicolas Sarkozy și Angela Merkel. Totuși, chiar dacă imaginile (și chiar și textele) creionează un portret destul de dur al Europei aflate în plină criză economică (sau trezindu-se mahmură după aceasta), cred că filmul lui Gomes își propune să meargă un pic mai departe de atât. Dincolo de politica pe care acești oameni o practică, interesul său este să găsească ceva personal, ceva necunoscut, ceva uman care să îi definească. În scrisorile lor există detalii reale, verificabile istoric, cărora li se adaugă elemente fictive. Unele sunt mai credibile decât celelalte - de exemplu, pare greu de crezut că premierul bunga-bunga ar visa la pensie o iubită pierdută în adolescență; dar poate scopul este chiar să inventeze o imagine personală mult diferită de cea publică. În schimb, mult mai mare credibilitate are episodul Sarkozy, cu rateurile sale de familist. Iar episodul Merkel este probabil cel mai marcant, dezvăluind o personale puternică într-o lume dominată de interdicții, privațiuni și ipocrizie, în care de-abia se întrezărește o rază de speranță că lucrurile ar putea vreodată să fie mai bune.

Explorând teme similare (retrăirea trecutului, adevărul personal vs. cel istoric, memoria colonialismului), ”Redemption” este totuși mai mult decât un simplu corolar angajat politic al lui ”Tabu”. Să îl încadrezi într-un gen este destul de dificil. Este un film de montaj, un pseudo-documentar și un eseu cinematografic. Pe mine m-a trimis cu gândul la Chris Marker și James Benning (vezi ”Deseret” și ”One Way Boogie Woogie”). Sensibilitatea aparte pe care acest film o emană probabil că nu este din întâmplare: pe genericul de final, la capitolul montaj, li se mulțumește pentru participare studenților de la Le Fresnoy, promoțiile Raoul Ruiz și Chris Marker, doi maeștri recent dispăruți ai unui anume tip de cinema - universal și personal în același timp. ”Redemption” spune, în același timp, la fel de multe lucruri despre Europa de astăzi, despre liderii ei, cât despre autorul său, pe care îl așteptăm să revină cu noi filme la fel de pasionante. 

Les rencontres d'après minuit (Franța, 2013)

Les rencontres d'après minuit

(Franța, 2013)

Regia: Yann Gonzalez

Cu: Kate Moran, Niels Schneider, Nicolas Maury, Eric Catona, Alain-Fabien Delon

Rating: 4/5

Zilele următoare le voi dedica filmelor văzute la Festivalul Filmului Francez, care anul acesta are loc simultan în șase orașe, cu o secțiune competițională pentru tineri regizori și o retrospectivă Claire Denis. Primul film despre care am să vorbesc - și cel mai éblouissant dintre cele de ieri - este acest „Les rencontres d'après minuit”, debutul în lung-metraj al lui Yann Gonzalez. Set-up-ul pare desprins dintr-un film de Bunuel: Ali și Matthias (Kate Moran și Niels Schenider), un cuplu bizar, însoțiți de un travestit pe post de servitoare, așteaptă în miez de noapte patru oaspeți pentru o mică orgie, fiecare identificat printr-un nume de cod - Curva, Armăsarul, Adolescentul și Vedeta. Camera în care se va petrece aproape întreaga acțiune a filmului este o încăpere cu pereți negri, decorată futurist, care include și un „tonomat emoțional”, capabil să citească în palmă starea de spirit a celui care cere o melodie și să redea muzica potrivită.

Ceea ce frapează încă din primele scene de dinainte de generic (un vis al protagonistei și apoi un quickie în trei în zăpadă) este atmosfera ireală, suprarealistă, desprinsă parcă dintr-un coșmar al lui Lynch sau Fellini, care este construită din toate detaliile pe care le vedem pe ecran, de la decoruri (imobilul-fantomă în care se găsește apartamentul lui Ali și Matthias) până la jocul actorilor. Ocazional, pentru a desluși ceva din trecutul personajelor, filmul evadează în secvențe cu adevărat fantastice și nu doar bizare, cum este povestea-ramă din care acestea se desprind. De exemplu, Armăsarul povestește cum a fost interogat de o comisară de poliție sovietică într-o cușcă, cu ajutorul unui bici; Vedeta își mărturisește trecutul incestuos printr-un film alb-negru; Curva își amintește un vis erotic, în care trece, à la Alice în Țara Minunilor, dintr-o cameră în alta, fiecare populată de bărbați goi, dar mascați, îmbătrânind după fiecare trecere; iar Ali și Matthias își dezvăluie trecutul, ei dovedindu-se a fi pe acest Pământ de sute de ani, undeva între viață și moarte - acesta este momentul cel mai frumos al filmului, care întărește imaginea vampirică a celor doi, dar ne și oferă o poveste de dragoste tragică, intensă, blestemată.

Cum se întâmplă adesea cu astfel de filme, regizorul nu evită imaginile sau dialogurile obscene. Cred că una sau două secvențe sunt un pic exagerate, dar alteori Gonzalez este destul de reținut. Orgia de la final, de exemplu, nu ne arată foarte multe, este destul de scurtă, dar cu toate acestea este una dintre cele mai erotice secvențe. Pe măsură ce trupurile actorilor se contopesc, se repetă cadre în care aceștia sunt așezați în aceleași poziții, dar în altă „ordine” (cine era la stânga ajunge în mijloc, cine era sus, jos etc.) Este ca și cum corpurile nu ar mai conta, fiecare trăind momentul prin intermediul celorlalți. Dincolo de dimensiunea erotică, încă de la început putem vedea în ce situație-limită se găsește cuplul format de Ali și Matthias. El suferă clar de depresie (este amorțit din punct de vedere emoțional, iar în vise vizitează lumea morților), iar ea este scindată de dragostea pe care i-o poartă lui Matthias și nevoia de a-și satisface dorințele sexuale în cadrul unor astfel de bacanale. Ei, de fapt, trăiesc ultima suflare a unei iubiri care a durat deja prea mult, dar din care nu găsesc un mod imediat de a ieși. Acceptarea sfârșitului vine târziu, aparent brusc, dar numai în momentul în care scena este pregătită pentru un nou început (cel puțin pentru Ali, singura care pare într-adevăr capabilă de a merge mai departe).

La nivelul distribuției, avem câteva alegeri interesante. Niels Schneider (pe care sigur vi-l amintiți din „Les amours imaginaires”) îl joacă pe nefericitul Matthias, cu un petec misterios peste ochiul stâng. Kate Moran are alura unei vedete din anii '70, iar accentul ei face ca ultima scenă să fie mult mai emoționantă. Adolescentul este jucat de Alain-Fabian Deloc - ghiciți fiul cui e? Dar probabil cea mai interesantă decizie de casting este Eric Cantona (ex-Manchester United) în rolul Armăsarului. Știam că mai joacă în filme din când în când, dar nu mă așteptam să-l văd vreodată în unele dintre ipostazele în care apare aici - și a fost genial! 

Pentru a treia oară anul acesta (după ”Ship of Theseus” la TIFF și ”Vanishing Waves” la Full Moon”), mă duc la un film în cadrul unui festival fără să știu aproape nimic despre el din avans și să fiu complet dat pe spate. Cu atât mai extraordinar este faptul că toate aceste filme sunt debuturi. „Les rencontres d'après minuit” este o dramă romantică deghizată în film fantastic, pe care Yann Gonzalez o negociază prin ruperi de ton surprinzătoare, imagini frapante și cu ajutorul unei coloane sonore electronice semnată de M83, formația fratelui său Anthony. Este de mirare că acest mix pe care Gonzalez ni-l oferă funcționează, dar pentru mine primul său film a fost ca o gură de aer proaspăt. 

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (1)

Reality (regia Matteo Garrone, 2012) - singurul film din Competiția de lungmetraj pe care îl văzusem înainte de festival pare disproporționat față de contracandidații săi (are un Grand Prix la Cannes, bon Dieu!). Mie mi-a plăcut destul de mult. Am apreciat în special folosirea unui spectru de culori vii, vibrante, hiper-realiste și jocul lui Aniello Arena, care face un portret extrem de precis (și de deprimant) al italianului de rând, care își rotunjește veniturile din mici escrocherii și este obsedat de faima pe care i-ar putea-o aduce prezența într-un reality show pe unul dintre canalele controlate de Berlusconi. Din păcate, Garrone a pierdut ceva din incisivitatea cu care a tratat pelicula sa anterioară, ”Gomorra” (tot Grand Prix la Cannes și filmul meu preferat din acel an), iar subiectul pe care îl abordează acum este unul mult mai ușor de „deconspirat”. 

Tie pohjoiseen / Spre nord (Mika Kaurismäki, 2012) - dacă scenariul filmului este unul destul de clasic - repararea relațiilor între tată și fiu via road trip - modul în care este tratat regizoral este submediocru. Cu greu poate fi considerat o comedie, dar nu asta este problema. Scenariul este atât de previzibil și urmează o cale atât de bine bătătorită încât parcă nici nu s-a pus problema să se mai abată de la ea. Evoluția personajelor este neconvingătoare, iar secvențele se succed după ordinea clișeelor (acum ne întâlnim cu sora pe care nu știai că o ai, acum cu soția care te-a părăsit și în final ți-o arăt și pe mama ta adevărată) și nu după o logică narativă (care, e drept, probabil ar fi amputat filmul în primele 20 de minute, când unul dintre cei doi protagoniști - ambii diabetici - ar fi trebuit internat de urgență pentru că nu și-a luat insulina în „excursie”). O singură idee bună vine de pe coloana sonoră, unde este folosit ca laitmotiv o piesă de Schubert (Fantezia din Sonata D894 pentru pian), a cărei patos și lentoare dau întregului un ton melancolic.

Russendisko (Oliver Ziegenbalg, 2012) - din seria nostalgică a filmelor despre sfârșitul comunismului vine această poveste despre trei proto-hipsteri moscoviți care emigrează în 1990 în Germania de Est (după căderea zidului, dar înainte de reunificarea efectivă), țară care tocmai și-a deschis brațele pentru imigranți de origine evreiască. Urmează o serie de coming of age stories și momente boeme (inițial cei trei stau în cămin, după care dorm o vreme în mașină, pentru ca în final să închirieze un apartament deasupra unui bar). Spre surprinderea mea, totul mi s-a părut mai mult decât agreabil, actorii bine găsiți, cu destul de mult umor și foarte bine filmat. Nu e un film mare, dar este mai mult decât satisfăcător pentru o astfel de competiție. 

English Vinglish (Gauri Shinde, 2012) - îmi este din ce în ce mai greu să definesc un „film indian”. ”English Vinglish” este o producție Bollywood, dar evită mare parte din clișeele la care ne-am aștepta. De fapt, are un aer destul de occidental și nu doar fiindcă acțiunea se petrece la New York. Un posibil premiu de interpretare ar merge înspre actrița din rolul principal, Sridevi, care cam trebuie să care în spate toate cele 133 de minute ale filmului. Mi-ar fi plăcut poate un pic mai mult dacă ar fi evitat să ne servească la sfârșit pe tavă toate moralele despre importanța familiei și clash-urile interculturale. Iar a doua parte a filmului pare să existe mai mult pentru a face reclamă soundtrack-ului. Dar totuși, pentru un film de mare public venit din acea parte a lumii, ”English Vinglish” nu e chiar atât de rău pe cât pare (dar nici atât de bun pe cât ar fi putut fi). 

Song for Marion (Paul Andrew Williams, 2012) - ”Amour” light... with songs. Descrierea aceasta ar trebui să ajungă. Dar să vă mai spun câteva cuvinte: Gemma Arterton este dirijoarea unui cor de pensionari; Vanessa Redgrave este una dintre cele mai entuziasmate membre, dar o să moară în curând de cancer; Terrence Stamp este soțul morocănos al acesteia din urmă. E ultra-sentimental și manipulator, dar charming în același timp, arată bine, iar Terrence Stamp domină ecranul. 

Comedy Cluj Review - Roxanne

Roxanne

(România, 2013)

Regia: Vali Hotea

Cu: Șerban Pavlu, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Valeria Seciu

Rating: 3/5

Filmul rulează deja în cinematografe, dar a avut parte de o proiecție de gală în cadrul festivalului, sâmbătă seara. Venit de la Locarno cu mâna goală (la fel ca „Metabolism”-ul lui Porumboiu), debutul în lungmetraj al lui Vali Hotea se deschide cu o investigare a zbuciumatei istorii recente a filmului: Tavi (Pavlu) își cere dosarul de la Securitate, pentru a afla cine l-a turnat în liceu pentru o faptă minoră - o dedicație la Radio Europa Liberă. Dacă identitatea turnătorului întârzie să apară, Tavi are parte de o altă surpriză: s-ar putea să aibă un copil cu prietena sa de la acea vreme, acum căsătorită cu un medic/afacerist de succes. Este posibilă o reîntâlnire, după 20 de ani? Și cât de mult își va ignora Tavi celelalte probleme (actuala iubita, mama cu Alzheimer, propria sa carieră) pentru a încerca să-și reia viața de acolo de unde aceasta s-a întrerupt în anii '80?

Trebuie să spun că mă așteptam să fie mult mai groaznic decât a fost. Singura garanție pe care o prezenta filmul a fost Șerban Pavlu (și, într-o mai mică măsură, Diana Dumbravă). Și e drept că Vali Hotea nu dovedește prea mult stil, iar look-ul general al filmului este destul de plat, de „televizual”. Însă cel mai rău lucru pe care îl pot spune în această privință este că, pe alocuri, seamănă cu un episod din ”În derivă”. Măcar dialogurile sună bine, chiar dacă materialul de bază este destul de subțire, iar scenele care ar trebui să demonstreze virtuozitatea limbajului și a interpreților (certuri, dezvăluiri etc.) sunt ratate. Hotea nu obține intensitatea și onestitatea pe care acestea le necesită pentru a nu părea ridicole („exemplară” este secvența în care turnătorul se destăinuie, care pare să vină de nicăieri și nu conduce la nicio dezvoltare narativă suplimentară).

Ceea ce le iese realizatorilor, în schimb, este relația dintre Tavi și mama sa. Deși aceasta apare doar în patru -cinci scene, în fiecare demonstrând grade variabile de demență, confuzie și agitație, ajunge pentru a configura un portret mult mai complex al personajului principal decât ar părea. Ultima secvență dintre cei doi, în care mama nu îl recunoaște, în timp ce pe ecranul televizorului defilează imagini de arhivă de la Revoluție, pe fondul accentuării crizei economice. Mesajul e clar: Tavi trebuie să lase deoparte trecutul, să se maturizeze și să își facă prezentul mai fericit; dar nicăieri în restul filmului acest mesaj nu este livrat la fel de subtil, dar percutant ca în această secvență, care acuză, în fundal, lamentările-clișeu ale poporului român, de genul „era mai bine pe atunci” sau „de vină sunt numai comuniștii/Iliescu/Băsescu/etc.” Și, în final, două cuvinte despre Șerban Pavlu - acesta interpretează un personaj mai puțin psihotic decât cel din „Toată lumea din familia noastră”, dar aproape la fel de antipatic și imatur. Îmi place cum Pavlu se descurcă cu astfel de roluri... neprietenoase și ne-abia aștept să îl văd în „Câinele japonez”. 

Zilele Filmului Francofon - Special Africa

Zilele Filmului Francofon este unul dintre evenimentele cinematografice „de un week-end” constante care au loc în mai multe orașe din țara asta de câțiva ani buni. Pentru ediția din martie 2013 (datele diferă în funcție de oraș) s-a ales un program special de filme produse pe Continentul Negru, iar la o primă vedere selecția este foarte diversă și ofertantă pentru public. Cu atât mai mult cu cât este o ocazie aproape unică pentru aceste filme de a intra în vizorul cinefilului român. La Cluj-Napoca, festivalul are loc între 14 și 17 martie.

Trebuie să spun și câteva cuvinte despre singurul film din program pe care l-am văzut. Rebelle sau War Witch o producție Canadiană filmată în Republica Democrată Congo, în regia lui Kim Nguyen, a fost nominalizat al Oscar pentru cel mai bun film străin, fiind unul dintre filmele mai răsărite din acea categorie. Povestea pe care o spune este foarte „africană”, personajul principal fiind Komona, o tânără de 12 ani, care este răpită de o armată de rebeli, condusă de un lider care își spune Tigrul. Acesta crede că fata are puteri magice și o „angajează” ca vrăjitoare a armatei sale de rebeli, cerându-i să-i fie talisman pentru succese în bătălii. Komona însă nu renunță la dorința de a evada, pe care începe să o pună în aplicare după ce se împrietenește cu unul dintre tinerii soldați rebeli, un albinos care este numit Magicianul. Filmul optează pentru un fel de realism magic (nu foarte diferit de ”Beasts of the SOuthern Wild”), iar protagoniștii sunt văzuți mai degrabă ca personaje dintr-o poveste sau o legendă decât victime sau instigatori ai unui conflict civil într-o nenumită țară africană. Atmosfera de magie și poezie rezultată prin filtrarea unei realități oribile de ochii unui copil este punctul forte al filmului, alături de o estetică îngrijită, cu nuanțe de verde și maroniu neașteptat de expresive. Și trebuie menționată interpretarea tinerei actrițe din rolul principal, Rachel Mwanza, recompensată la Berlin cu un Urs de Argint.

Adaug mai jos programul evenimentului și un (fel de) spot de promovare:

Rocker (România, 2013)

Rocker

(România, 2013)

Regia: Marian Crișan

Cu: Dan Chiorean, Alin State, Crina Semciuc, Ofelia Popii

Rating: 3/5

Pe sfârșit de iarnă și început de primăvară s-a deschis și sezonul la filme românești. În cinci săptămâni avem nu mai puțin de cinci premiere consecutive. Marian Crișan a deschis balul cu ”Rocker”, ”Killing Time” e deja în cinematografe, ”Poziția copilului” vine de Ziua Mamei, după care ”Condamnat la viață” (if it counts) și, într-un final, cel pe care îl aștept eu cel mai mult, ”Domestic” al lui Adrian Sitaru, după care se vor decerna premiile Gopo pentru anul trecut (”După dealuri” not included). Despre toate la timpul lor, dar fiindcă am rămas un pic în urmă cu premierele, să începem de la început, cu al doilea lungmetraj al regizorului care s-a remarcat în 2008 cu ”Megatron” (Palme d'Or pentru scurtmetraj la Cannes) si a semnat primul lungmetraj acum 3 ani: ”Morgen”.

”Rocker” este o oarecare noutate printre filmele românești, nefiind prea multe dintre cele care vorbesc despre rockeri, heroină și chiar mai puține cele ale căror acțiune se petrece în partea aceasta de țară (în cazul de fază, la Oradea). Sigur, nu se întâmplă nimic neașteptat în ”Rocker”: prize filmate oarecum în detaliu, sevraje și supradoze, datorii, furturi și recuperatori - toate obișnuite pentru astfel de filme europene și chiar pentru unele producții românești mai puțin fericite. Meritul lui Marian Crișan este că filmează totul din obișnuita perspectivă realistă, fără să senzaționalizeze sau să blameze neapărat comportamentele prezentate. Dacă la nivel de scenariu este regretabil că nu și-a propus să meargă mai departe de atât, Crișan se dovedește încă o dată foarte stăpân pe un stil vizual destul de dificil (filmul este compus în principal din cadre-secvență, ceva mai puțin scuturate decât în ”Morgen”).

Însă ideea cea mai bună este aceea de a-l păstra în atenția camerei pe personajul interpretat de Dan Chiorean, Victor, tatăl complet dedicat fiului său, formației acestuia și dependenței de heroină. Actor de teatru (l-am și văzut de câteva ori în piese), lui Dan Chiorean îi reușește tranziția înspre cinema. Din punct de vedere fizic, imaginea pe care o creează este complet credibilă, de la vocea răgușită de țigări la postura parcă chinuită în geaca de piele. Iar caracterizarea pe care o compune este complexă, pornind de la grija aproape sufocantă pe care o are pentru fiul său (hai să zicem) nerecunoscător până la accentele paranoice, de-abia schițate pe parcurs, însă care ies la iveală într-o senzațională tiradă în antepenultima secvență, moment care l-ar face pe Dusty Ratso și al său I'm walkin' here! să pălească de rușine prin comparație. Ce face din ”Rocker” mai mult decât un simplu film-personaj i se datorează lui Crișan, care îl izolează pe Chiorean în cadre filmate de la distanță, cu zoom, în care acesta este adesea obturat de alți trecători. Singurătatea și suferința acestui personaj sunt perfect suprinse într-o secvență calmă la suprafață în care Victor traversează un câmp înzăpezit, imagine care sugerează subtil zbuciumul interior al personajului.

Topul cu filme românești

Cei de la filme-carti.ro propun, special de 1 decembrie, un top 3 al filmelor românești și au invitat mai mulți bloggeri să participe. Deși nu mă dau în vânt după această sărbătoare (mai ales când pică într-o zi de week-end), dacă este ceva în țara asta ce merită și trebuie promovat, acesta este filmul. So here we go! 

1. Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1967) - mi-e dat să văd filmul ăsta la TV cam o dată la doi ani. Și este unul dintre filmele care devin din ce în ce mai bune cu fiecare vizionare. „Reconstituirea” este un film important nu doar fiindcă a fost interzis pentru poziția fermă pe care a luat-o împotriva sistemului, dar și pentru că a inspirat toate generațiile ulterioare de cineaști români care au propus un nou fel de neorealism. Revenind la filmul lui Pintilie, acesta încă impresionează la 45 de ani de la premieră prin exactitatea comentariului social și politic, prin caracterizările personajelor (evitând să facă din acestea simple caricaturi), prin forța interpretărilor (în special George Mihăiță și Vladimir Găitan, în cele mai bune roluri pe care le-au făcut vreodată) și - nu în ultimul rând - prin bogăția coloanei sonore, în care muzica veselă de la radio și scandările de la meciul de fotbal care se aud din îndepărtare nu fac decât să prevestească finalul tragic.

2. Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005) - pentru mine, acesta este filmul reprezentativ atât pentru anii în care a fost făcut cât și pentru cinematografia „practicată” de cineaștii români în acești ani. Deși s-au făcut și alte filme valoroase în această perioadă, nimeni nu s-a apropiat de forța și de precizia cu care Cristi Puiu prezintă această „descindere” în sistemul medical de urgență românesc. Dincolo de critica adusă acestuia, „Moartea domnului Lăzărescu” este un film în care, într-adevăr, sistemul este mai bolnav decât individul. Miza este demnitatea acestuia din urmă, care în ultimele momente ale vieții nu mai poate fi salvată oricât de binevoitori ar fi asistenta de pe salvare, șoferul sau medicii care acceptă, la 4 dimineața, să intre în operație. 

3. Croaziera (Mircea Daneliuc, 1981) - în încheierea acestui top deprimant, voi introduce acest film al lui Mircea Daneliuc, care a scăpat inexplicabil cenzurii comuniste. Este povestea unei croaziere pe Dunăre oferite drept cadou mai multor tineri cu rezultate excepționale în concursuri școlare (sau ceva de genul). Metafora centrală a filmului (comunitatea de la bordul vasului de croazieră se constituie încet-încet într-un regim totalitar) este atât de „transparentă” încât mă surprinde că autoritățile nu au ars pelicula, cu Daneliuc cu tot. Interpretări excepționale all-around, multe scene de reținut, dar și multe momente amuzante. Este impresionant cum atitudinea naturala, de rebeliune, a tinerilor pare să fie aproape înnăbușită la final, refrenul pe care aceștia îl cântă sugerând că sunt pregătiți să devină următoarea generație de „conducători”.

„Pădurea spânzuraților” (Liviu Ciulei, 1965)

Mențiuni excepționale, în ordine cronologică:
Independența României (1912) - primul lung-metraj românesc, făcut cu vreo 3 ani înainte de ”Birth of a Nation”.
La Moara cu noroc (1955) - un western deghizat sub formă de adaptare literară pentru liceeni. Am mai scris despre el aici. 
Pădurea spânzuraților (1965) - a cărui versiune complete restaurată o tot așteptăm de când ne-a promis-o Scorsese.
Nunta de piatră (1974) - candidat pentru locul 3 de mai sus, filmul este compus din două părți, variațiuni după Ion Agârbiceanu filmate de Mircea Veroiu și Dan Pița pe tema „alegoria moarte-nuntă”.
Proba de microfon (1980) - celălalt film cu adevărat mare al lui Mircea Daneliuc.

„O vară de neuitat”/„Un été inoubliable” (Lucian Pintilie, 1994)

Secvențe (1986) - trei vignette semnate de Alexandru Tatos, despre cinema și despre „omul nou”.
O vară de neuitat (1994) - Pintilie o filmează pe Kristin Scott Thomas. It's pretty awesome!
Marfa și banii (2001) - the one who (re)started it all!
4 luni, 3 săptămâni si 2 zile (2007) - despre care nu au mai rămas multe lucruri de spus.
A fost sau n-a fost (2006) - cred că acesta a intrat deja în „imaginarul colectiv”. 
Restul e tăcere (2007) - un film despre primul film din această listă suplimentară - and it's great!
Polițist, adjectiv (2009) - care conține cea mai tensionată scenă din istoria cinematografiei în care se citește un dicționar.

„Lună plină” - Recomandări (Partea a II-a)

Partea a II-a - The New Stuff

Attack the Block (Joe Cornish, 2011)

***

Punctele forte ale acestui film sunt copiii-actori din distribuție, realismul vieții din cartierele defavorizate, peste care se suprapune amenințarea extraterestră și un design cel puțin provocator al creaturilor (à la Uncle Boonmee, dar cu colți fosforescenți). Debutul lui Joe Cornish este un mix de genuri atractiv, care sfidează așteptările și se înscrie în tradiția începută de Edgar Wright cu ”Shaun of the Dead”.

Red State (Kevin Smith, 2011)

***

Am mai scris despre ”Red State” mai pe larg deja aici. Cred că ajunge să reamintesc doar că este unul dintre cele mai suprinzătoare filme venite de la un regizor care părea, cel puțin pe baza ultimelor producții, că s-a abandonat complet mainstream-ului. Reușita lui Kevin Smith ne întărește credința în viitorul filmelor de gen, fie ele filmate pe peliculă sau digital. De asemenea, în rolul principalului antagonist, Michael Parks este extraordinar.

Kill List (Ben Wheatley, 2011)

***

Ok, aceasta nu este neapărat o recomandare, pentru că nu consider ”Kill List” un film bun. Totuși, filmul are admiratorii lui și acest lucru nu poate fi negat. Prima jumătate a filmului este destul de bună, Wheatley portretizând cei mai atipici ucigași plătiți. În partea a doua, însă, povestea este invadată de un fir narativ à la ”The Wicker Man”, iar în final se înlănțuiesc câteva secvențe halucinante, bordering on incoherence, în care personajele principale devin victimele unui cult de sinucigași.

„Lună Plină” - Recomandari (Partea I)

Partea I - The Classics

Nosferatu, eine Symphonie des Grauens (F.W. Murnau, 1922)

***

Primul mare film cu vampiri și prima adaptare, neautorizată, a romanului lui Bram Stoker, „Dracula”, a supraviețuit 90 de ani ca moment de referință al expresionismului german. Nu cred că este cel mai bun film al lui Murnau (de fapt, cred că nici nu intră între primele trei), dar este filmul pentru care regizorul german este cel mai cunoscut și acesta nu este decât unul dintre motivele pentru care trebuie văzut cu orice preț. Mai ales într-o proiecție în aer liber, cu acompaniament live.

The Rocky Horror Picture Show (Jim Sharman, 1975)

***

Frank-N-furter is returning to his native Transylvania, ar trebui să fie headline-ul acestie proiecții... Deși nefiind tehnic un horror, filmul are părțile sale terifiante (mai degrabă din alte motive). ”Rocky Horror...” este o deconstrucție camp a filmelor de serie B, horror și SF, realizat din dorința de a sfida moravurile și prejudecățile. Tim Curry rupe ecranul în rolul lui Frankfurter, iar cântecele sunt (cu câteva excepții) catchy, fredonabile și adictive. Nu cred că este un film prea bun, dar faima îl precede, iar cultul format în jurul său îl recomandă.

The Thing (John Carpenter, 1982)

***

Cunoscut drept una dintre rarele ocazii în care un remake este mai bun decât originalul, horror-ul antarctic al lui John Carpenter este recunoscut pentru efectele sale de machiaj inovatoare, dar filmul devine misterios și neliniștitor grație modului în care este filmat și editat, cu elipse temporale frustrante în care creatura face noi victime. Spectatorul răspunde mai puternic la ceea ce nu vede și la ceea ce îi este ascuns, iar de aceea filmul este mai complex și mai bogat decât pare la prima vedere, iar impun vizionări repetate se impun. Acum numai dacă ar exista un festival care să proiecteze o peliculă restaurată... Oh, right!

To be continued...

The Rum Diary (SUA, 2011)

The Rum Diary

(SUA, 2011)

Regia: Bruce Robinson

Cu: Johnny Depp, Aaron Eckhart, Amber Heard, Giovanni Ribisi, Richard Jenkins

Rating: 2.5/5

La vreo 13 ani după ”Fear and Loathing in Las Vegas”, Johnny Depp interpretează încă o dată o versiune a lui Hunter S. Thompson, adaptată după romanul său omonim. Acțiunea se petrece pe la 1960 în Puerto Rico, unde Paul Kemp (Depp) este un jurnalist în căutarea unei voci proprii, care este atras într-un proiect dubios de un escroc la patru ace jucat de Aaron Eckhart. Dacă Hunter S. Thompson ar fi un super-erou, aceasta ar fi his origin story. Printre altele, avem ocazia să vedem cum a ajuns să scrie primul articol plin de mânie și asistăm la primul său trip.

Nu vreau să spun că nu m-am distrat și că nu mi-a plăcut filmul. Depp este surprinzător de reținut și acesta este unul dintre cele mai bune roluri ale sale din ultima vreme. Iar pentru regizorul Bruce Robinson, autor al iconicului ”Withnail & I”, care nu a mai făcut un film de aproape două decade, ”The Rum Diary” este un comeback adecvat. Filmând în 16mm, în cadre lungi, adesea filmate din mână, Robinson recreează atmosfera slinoasă, mahmură, care este comună lui ”Withnail & I” și ”Fear and Loathing in Las Vegas”. 

Dar filmul are prea multe momente în care nu se întâmplă nimic, iar per ansamblu este prea episodic pentru a forma un întreg. Mai mult, în afară de Kemp, niciun personaj nu este mai mult decât o schiță, o parodie sau o caricatură: Richard Jenkins este patronul corupt al ziarului, lui Eckhart îi lipsesc doar două ”$” în loc de pupile, Amber Heard este focoasa care, evident, se îndrăgostește de protagonist, iar Giovanni Ribisi este un bețivan suedez cu simpatii naziste, care îi deschide calea lui Kemp către noi băuturi și droguri. Ultima jumătate de oră este foarte slabă: filmul își pierde ritmul pe care îl avea până în acel moment și se zbate să găsească un deznodământ tuturor firelor narative pe care le-a propus în primele 90 de minute. Din nefericire, impresia de la final este de oportunitate măcar pe jumătate ratată.

Red State (SUA, 2011)

Red State

(SUA, 2011)

Regia: Kevin Smith

Cu: Michael Parks, Melissa Leo, John Goodman

Rating: 4/5

Sincer, am avut dubii serioase în privința acestui film. În ultimii ani, Kevin Smith a fost destul de... hai să spunem inconsecvent. După eșecul răsunător al lui ”Cop Out” (pe care nici eu, nici foarte mulți alții nu s-au obosit să-l vadă), un thriller psihologic despre fundamentaliști creștini din Sudul american nu părea chiar cea mai bună idee și părea să aibă toate premisele unui rateu. Din fericire, ”Red State” este de departe cel mai bun film pe care Smith l-a făcut de multă vreme. Lipsit de orice compromis, filmul ne conduce inițial pe o pistă falsă (trei adolescenți încearcă să se cupleze cu o femeie mai în vârstă), pentru ca, după nici un sfert de oră, să dezlănțuie iadul (ghici ce, femeia e membră a unui clan-sectă de fundamentaliști porniți pe homosexuali, liberali, homosexuali, evrei, homosexuali, negrii și, mai ales, homosexuali).

Smith nu ezită să elimine personaje fără nici un fel de discriminare, fie că au roluri principale și am ajuns să ne atașăm de ele, fie că tocmai au apărut în film și de-abia au schimbat două replici. Totul în film decurge din rău în mai rău și regizorul nu umblă deloc cu mănuși. Make no mistake, ”Red State” e un film horror. Există și un element de comedie neagră, presărată pe alocuri pentru a mai ridica din tensiune, însă filmul este departe de a fi o farsă. Smith are ceva de zis și o spune direct, fără menajamente. Iar totul este redat într-o paletă de culori destul de cenușie, în care petele de culoare ocazionale sunt mai amenințătoare decât întunericul (cămașa portocalie a pastorului, de exemplu), totul filmat, evident, în digital, formatul de rigoare al exploitation-ului modern.

Și, în final, câteva cuvinte de laudă pentru actori, care probabil au suportat multe în cele 25 de zile cât au durat filmările. Adolescenții sunt perfect distribuiți în roluri de carne de tun, dar nu am răbdare să caut cum îi cheamă. Melissa Leo mai bifează un rol white trash, dar acesta cred că este cel mai puțin siropos dintre toate. John Goodman este ofițerul care trebuie să rezolve situația și acesta este cel mai bun rol al său de foartă multă vreme. Însă cel care fură filmul este Michael Parks în rolul pastorului, care predică la infinit despre sfârșitul lumii adus de homosexuali, punctându-și ideile cu un rânjet diavolesc și, din când în când, un dans și un cântecel.

Real Steel (USA/India, 2011)

Real Steel

(USA/India, 2011)

Regia: Shawn Levy

Cu: Hugh Jackman, Dakoto Goyo, Evangeline Lilly

Rating: 2/5

In a future where robots fight for our entertainment... Hugh Jackman is...

Așa ar putea începe trailerul pentru ”Real Steel”, un film care se petrece în anul 2020, când boxul cu roboți a înlocuit boxul uman. Hugh Jackman este un boxer ratat, un manipulator de robot ratat și un tată ratat, care acum are o ultimă șansă de a arăta că poate să facă ceva cu viața sa. Așa că, alături de fiul său pe care l-a neglijat timp de 11 ani, va conduce un robot de doi bani (dar care s-ar putea să aibă o latură mai umană decât pare...) înspre o luptă pentru titlu.

Mai degrabă decât cu ”Rocky”, ”Real Steel” se aseamănă cu ”Over the Top”, un film din anii '80 în care Stallone joacă un șofer de tir, „luptător” de arm-wrestling, care - surpriză! - își cară după el progenitura neglijată. De fapt, este cam același film, dar cu o latură SF (care iese destul de bine) și un protagonist mai carismatic (care arată cât talent poate un om să irosească). Pentru un film despre roboți care se luptă unul cu celălalt, lui ”Real Steel” îi lipsește kinetismul necesar. Regizat de netalentatul Shawn Levy (”Night at the Museum”, ”Date Night”), filmul se pierde în povești secundare și digresiuni, cea mai flagrantă fiind întârzierea cu aproape o jumătate de oră a finalului pentru ca Jackman să-și rezolve superficial problemele cu fiul, într-o serie de scene care strică toată gradarea de până atunci. Singurul lucru inteligent este modul în care cei doi protagoniști se văd pe ei înșiși în robotul lor, dotat cu un soft care îi permite să le imite mișcările, dar până și scenele bune obținute cu acest device par un simplu accident. Și, deși primește un punct în plus pentru efecte speciale foarte reușite (o combinație de CGI și animatronics) ”Real Steel” e un produs de serie, amorf, cu tot product placement-ul de rigoare și o continuare planificată pentru 2014.

Pithy Reviews (8) - Silent Movies

The 20s were the best decade in cinema history. Everything you need to know about movies is there. And here are some of the best ones.

Die Büchse der Pandora (G.W. Pabst, 1929)

This is one of those movies you know about even without reading anything on it and you have a pretty good idea how it's going to turn out in the end. However, Pabst's direction dives it a darker-than-usual edge and makes it suspenseful, erotic, unsettling and wildly entertaining. Louise Brooks gives what is probably her best performance and, certainly, her most iconic one. A masterpiece (and I don't tend to say that about any movie).

Rating: 5 out of 5

La roue (Abel Gance, 1923)

A very long movie (about 4 1/2 hours), but still not as long as Gance's other big movie, "Napoleon", a 5-hour-long incomplete movie that was supposed to be the first one of a hexalogy. "The Wheel" can best be described as Sisyphus meets Oedipus, but the movie in remarkable because of the technical innovations (the movie redefines special effects, camera movements and editing).

Rating: 4.5 out of 5

Greed (Erich von Stroheim, 1924)

Another long one, but it would've been even longer if Thalberg wouldn't have butchered it before the release.
In its current version (even the reconstituted one), the movie feels incomplete and it's the only reason I can't call it a masterpiece (as it probably should have been). Still, this movie is amazing and there are so many amazing sequences (the prologue, the wedding, the final confrontation in the desert and so on...)

Rating: 4.5 out of 5

Rekopis znaleziony w Saragossie (Polonia, 1965)

Rekopis znaleziony w Saragossie

(Polonia, 1965)

Regia: Wojciech Has

Cu: Zbigniew Cybulski, Iga Cembrzynska, Elzbieta Czyzewska

Rating: 4.5/5

Arta povestirii este motivul (și scopul) pentru care cele mai multe filme există. Deși nu este neapărat ceea ce apreciez în primul rând la un film, nu pot să nu îmi abat ochii asupra unuia dintre puținele filme care examinează conștient importanța și forța povestirii în cinema. ”Manuscrisul de la Saragossa” este structurat în două părț. Prima începe cu doi soldați din tabere adversa care găsesc o carte într-un han și încep să o citească. Cartea povestește aventurile lui Alfonse van Worden (Zbigniew Cybulski), un soldat valon aflat în misiune în Spania. În drumul său, întâlnește „fantome”, Inchizitori și alte personaje stranii, precum două prințese musulmane care vor să îl ia amândouă de soț sau un pustnic care exorcizează un păstor de capre posedat de diavol. Aceste personaje îi spun tot felul de povești, iar chiar Alfonse spune povestea tatălui său. Însă viața sa pare să fie în pericol, la cheremul spiritelor malefice și a leguitorilor. În partea a doua, Alfonse ajunge alături de un Cabalist și un matematician la castelul primului dintre ei, unde primesc vizita unui țigan. Acesta începe să spună o poveste, în care apar alte personaje care sun pe rând alte povești, în care, la rândul lor, există personaje care spun povești, iar toate sunt legate între ele, în final reapărând, din nou, tatăl lui Alfonse, într-unul dintre celebrele sale dueluri.

La urma urmelor, ”Manuscrisul de la Saragossa” nu este un film nici despre Alfonse van Worden, nici despre o lume a spiritelor și nici despre vreunul dintre celelalte personaje. Finalul nici măcar nu lămurește dacă lucrurile s-au întâmplat cu adevărat, dacă Alfonse le-a visat sau dacă nu cumva a delirat în tot acest timp. Cu toată structura sa complicată și bine gândită, filmul este în același timp o sărbătoare a povestirii (pe mecanismul „Hanu-Ancuței”), dar și o deconstrucție a acesteia, în final toate cele povestite fiind irelevante. 

Acestea fiind zise, ”Manuscrisul de la Saragossa” rămâne unul dintre cele mai provocatoare și mai interesante filme poloneze ale tuturor timpurilor. Are puternice accente suprarealiste, fiind, de fapt, unul dintre filmele preferate ale lui Luis Bunuel, care vorbește despre el într-un scurt paragraf în cartea sa „Ultimul meu suspin” (Humanitas, 2004). Camera lui Wojciech Has surprinde poveștile în cadre lungi, dinamice. Dar filmul capătă o dimensiune cu adevărat suprarealistă la nivelul coloanei sonore, unde sunete care mai de care mai bizare și abstracte se combină cu o muzică eroică semnată Krzysztof Penderecki și cu melodii pentru chitara spaniolă.

Un film ca acesta este rar și, chiar dacă este mai vechi de 35 de ani, merită să fie căutat și savurat. Este greu de urmărit, pe alocuri, recunosc (fie și numai pentru că trebuie urmărite subtitrările și evenimentele de pe ecran în același timp, ce să mai vorbim de identificarea personajelor care se plimbă dintr-o poveste într-alta), dar odată ce intri în ritmul lui, farmecul „Manuscrisului de la Saragossa” este acaparant.