Micro Reviews (2)

The Grand Budapest Hotel (Wes Anderson, 2014)
Admir noua ambiție a lui Wes Anderson de a face desene animate cu actori în carne și oase. Evident, experiența ”The Fantastic Mr. Fox” a fost mai mult decât o incursiune în lumea animației, iar impactul acelui film reverberează în continuare în opera lui Anderson. ”The Grand Budapest Hotel” este o aventură frenetică, un caper nebun care reunește câteva duzini dintre cei mai mari actori ai momentului cu somptuoase decoruri miniaturale și clin d'oeil-uri către Lubitsch, Hitchcock și mulți alții. Anderson aliniază fiecare cadru stilului său din ce în ce mai lucrat, dar lui i se opune o forță dominatoare aproape egală - Ralph Fiennes, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, M. Gustave, concierge demodat al unui hotel care își trăiește ultimele zile de glorie. Sufletul acestui film (greu de găsit dincolo de înfloriturile de stil) este relația dintre M. Gustave și tânărul său protejat, Zero, interpretat în anii tinereții de Tony Revolori. Iar ultimele 20 de minute sunt neașteptat de melancolice, privind nostalgic înspre prima jumătate a secolului al XX-lea și aproape reușind să integreze marile evenimente care au marcat mijlocul secolului în această stranie poveste despre un hotel din Alpi care arată ca un tort rozaliu. 
Rating: 4/5

Noah (Darren Aronofsky, 2014)
Până acum, Aronofsky a reușit să își mențină integritatea artistică indiferent de scara bugetelor pe care le avea la dispoziție. Din spusele sale, se pare că inclusiv ”Noah” a ieșit așa cum a vrut el și nu a fost ciopârțit în post-producție de casa de producție. Motiv pentru care noul său film este cu atât mai dezamăgitor. Nu că nu ar lipsi câteva secvențe pe care numai Aronofsky le putea pune pe ecran, precum excelenta cosmogonie pe care Noah o povestește copiilor săi. Dar ”Noah” este un epic biblic și moștenește toate păcatele acestui gen. Obligativitatea unei povești cât mai stufoase, a unui confict cât mai multilateral, prelungește timpul de proiecție la aproape două ore și jumătate, dominate de efecte speciale, confruntări armate și așa-zise climax-uri emoționale. Dilemele care îl frământă pe Noe de-abia sunt puse în scena, Aronofsky preferând să dezvolte un personaj negativ monoton și banal, interpretat cabotin de Ray Winstone. Am citit comparații cu ”The Fountain”, dar să ne înțelegem - ”The Fountain” este unul dintre cele mai originale și mai creative filme ale noului mileniu; ”Noah” e un action blockbuster cu câteva idei interesante. Să sperăm că nu este decât un accident nefericit.
Rating: 2.5/5

Captain America: The Winter Soldier (Marvel Studios, 2014)
Odiseea supereroilor Marvel continuă sub bagheta cuplului fraternal Anthony și Joe Russo, cei mai recenți regizori racolați de Marvel. ”The Winter Soldier” nu are look-ul lui ”The First Avenger”, dar parcă e ceva mai bine scris (deși nu pot să fiu sigur, a trecut ceva vreme...) Totuși, s-au spus lucruri despre el care nu sunt adevărate. Ceea ce este cel mai evident este nu avem de-a face cu un thriller à la anii '70. Doar fiindca Robert Redford joacă într-un film, nu înseamnă că suntem în fața unui nou ”All the Presidents Men”. O deconspirare a lumii actuale a spionajului... cu atât mai puțin. Ceea ce m-a dezamăgit cel mai mult este că - odată ce aflăm identitatea acestui The Winter Soldier - miza filmului ar fi trebuie să fie relația dintre Captain America și acest personaj. Și cum o rezolvaă regizorii & scenariștii? Cu o bătaie. Concluzie: ”The Winter Soldier” este un episod dintr-o serie care începe din ce în ce mai tare să arate că e în lipsă de suflu și idei. 
Rating: 2.5/5

Her (SUA, 2013)

Her

(SUA, 2013)

Regia: Spike Jonze

Cu: Joaquin Phoenix, Scarlett Johansson, Amy Adams, Rooney Mara

Rating: 4/5

Anticipând inevitabila fuziune a speciei umane cu tehnologia, care va face ca majoritatea hobby-urilor, activităților și preocupărilor noastre de zi cu zi să pară triviale și obsolete, Spike Jonze ne oferă această stranie poveste despre un bărbat al viitorului apropiat care se îndrăgostește de sistemul său de operare. ”Samantha” este fiica precoce a lui Siri și verișoara binevoitoare a lui Hal 9000, iar în plus ar vocea lui Scarlett Johansson. Repertoriul ei muzical nu se limitează la A Bicycle Built for Two, având practic acces la întreaga muzică pe care omenirea a uploadat-o pe internet, plus din când în când își compune propriile melodii (una dintre ele nominalizată chiar la Oscar). Relația dintre ”Samantha” și Theodore este prezentată ca una cât se poate de reală, deși nu lipsită de momente stânjenitoare cărora cu greu le-am putea găsi corespondent în relațiile inter-umane (precum secvența în care Samantha angajează o amantă surogat pentru Theodore). 

Sunt convins că, pentru generațiile ulterioare, ”Her” va putea părea naiv. Acest lucru nu este neapărat neașteptat, fiind soarta pe care o împart multe filme science-fiction odată ce viziunea lor despre viitor este confruntată cu realitatea. Nu ajută nici faptul că tonul este unul destul de dulceag, chiar siropos, iar estetica glossy mizează pe apropierea cu comedia romantică, gen în care ”Her” se poate încadra cu ușurință. Iar comparativ cu filmele sale anterioare, în special dubla Being John Malkovich și Adaptation., Jonze nu pare să vrea să fie deloc malițios sau incisiv și pare să își dorească să atragă un public cât mai mare. Trebuie însă să recunosc că toate aceste lucruri nu m-au deranjat. Am apreciat concentrarea cu care Jonze (ca scenarist și regizor) s-a dedicat acestei relații, dorind să ne-o prezinte în ultra-amănunt, pe întreaga durată a evoluției sale. Devotamentul său pentru personajele sale este evident nu numai în complexitatea cu care îl înzestrează pe Theodore, cel cu care ar fi logic să ne identificăm, dar și în faptul că ”Samantha” este la fel de umană, chiar dacă este doar „o voce care vin din calculator”. Ea reprezintă, de asemenea, una dintre rarele exemple în care o inteligență artificială nu este doar o mașină rece și calculată, ci o „persoană” capabilă de o întreagă gamă de emoții și sentimente. În plus, ea evoluează mult mai repede, iar finalul aparent trist al acestei povești îi regăsește pe oameni abandonați de sistemele lor de operare, care merg toate să trăiască on a higher plane.

”Her” este unul dintre favoriții la câștigarea Oscar-ului pentru scenariu original (reușită care l-ar putea într-o companie selectă de filme distinsă cu acest premiu, dar ignorate la celelalte categorii importante, precum ”Citizen Kane”, ”Pulp Fiction” și mai apropiatul ”Eternal Sunshine of the Spotless Mind”). Este regretabil, însă, faptul că Joaquin Phoenix nu a fost nominalizat pentru rolul său, pățind-o la fel ca Oscar Isaac, trecut inexplicabil cu vederea pentru ”Inside Llewyn Davis”. Iar Amy Adams, care aici joacă rolul prietenei de o viață a lui Theodore, este nominalizată pentru rolul său (principal!) din ”American Hustle”, dar nu ar fi stricat să fie recunoscută și pentru filmul de față. Intrat oarecum pe ușa din spate în această cursă după statuete aurite, împins de câteva premii ale criticilor de film, ”Her” s-a dovedit un film mai dificil decât pare la prima vedere. Sincer, mi-e greu să-mi imaginez pe cineva căruia să nu îi placă, în special când echipa de producție a făcut toate eforturile ca filmul să fie plăcut ochiului. Dar înțeleg că temele pe care le propune s-ar putea să nu fie cele mai accesibile și nici abordarea lor nu este chiar „mură-n gură”. 

The Congress (Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

The Congress

(Israel/Germania/Polonia/Luxembourg/Franța/Belgia, 2013)

Regia: Ari Folman

Cu: Robin Wright, Harvey Keitel, Danny Huston, Kodi Smit-McPhee, John Hamm, Paul Giamatti

Rating: 4.5/5

”The Congress” este un film pe care îmi este ușor să îl ador. Este compus din atâtea elemente care mă atrag încât nu cred că voi reuși să le enumăr pe toate în acest scurt post. Dar fiindcă trebuie să încep de undeva, cel mai potrivit este să încep cu regizorul - israelianul Ari Folman, realizatorul unuia dintre filmele mele preferate ale noului mileniu, documentarul animat ”Waltz with Bashir”. Apoi, ar fi distribuția, care include doi actori excelenți pe care îi vedem mult prea rar în ultima vreme (cel puțin pe marele ecran), Robin Wright și Harvey Keitel, dar și pe Paul Giamatti, pe care l-am văzut în trei filme doar de când a început 2014 (cel de față, 12 Years a Slave și Saving Mr. Banks). Dar cu siguranță cel mai apetisant aspect al filmului este melanjul de genuri, stiluri și teme abordate, respectând în același timp tradiția science-fiction, cea a animației de autor, dar și croindu-și o cale proprie, pe care nu a mai umblat nimeni până acum.

Prima parte a filmului, live action, este un lung prolog (vreo 40 de minute, cred) care se petrece în viitorul nu foarte îndepărtat. Filmul se deschide cu un prim-plan devastator, în care actrița Robin Wright (jucându-se pe ea însăși) primește de la impresarul său (Keitel) vestea că urmează să i se facă ultima ofertă pe care o va primi ca actriță. Este vorba despre digitalizarea ei - Robin va fi scanată din cap până în picioare, toate emoțiile i se vor înregistra într-un computer, care va asambla apoi o Robin Wright virtuală pe care studiourile o vor putea folosi pentru orice proiect își doresc, ocolind astfel capriciile „originalului”. Motivele pentru care ea acceptă acest lucru sunt multiple, dar factorul hotărâtor este că vrea să își dedice timpul fiului său, Aaron, care își pierde treptat văzul și auzul. A doua parte a filmului, mai amplă, bazată pe o nuvelă de Stanislaw Lem, este animată și reprezintă o superbă narațiune SF, mult prea complexă pentru a putea fi povestită. Cu această ocazia, Folman dă testul talentului și imaginației, pe care îl trece cu brio.

O mare parte din ceea ce se întâmplă în ”The Congress” vorbește de viitorul cinematografiei (și, în sens mai larg, despre viitorul artei și al experiențelor senzoriale). Această temă este enunțată încă din primele scene, în care doctorul lui Aaron face o analogie între modul în care acesta vede lumea cu modul în care, în viitor, oamenii vor fi capabili să-și construiască propriile „filme”. În a doua parte a filmului, această ideea își găsește o reprezentare de-a dreptul grotească - nu doar că toți marii actori ai prezentului au fost digitalizați, dar cu ajutorul unor chimicale, oamenii își alterează percepțiile și ajung să trăiască într-o lume fantastică, în care pot fi tot ce își doresc, luând parte la ceea ce este denumit, spot-on!, „petrecerea chimică”. Pe parcurs, sunt posibile o grămadă de asocieri cinematografice. Dincolo de evidentele trimiteri la Kubrick (până și din Barry Lyndon este împrumutat un trio de Schubert) și alte filme din canonul SF (Solaris, Blade Runner etc.), trebuie menționate două filme ceva mai recente, ”S1m0ne” (regia Andrew Niccol), în care regizorul Al Pacino regiza o actriță virtuală și ”Antiviral”, debutul lui Brandon Cronenberg, care examinează posibilul viitor sumbru al obsesiei pe care o avem cu viața privată a celebrităților. 

În tot acest vârtej al imaginilor, în timp ce încercăm să descifrăm ce se întâmplă și ce înseamnă tot ceea ce vedem, este uimitor cum Robin Wright (animată sau nu) reușește să ne atragă privirile. De la primul cadru, până la ultima secvență, în care aceasta retrăiește viața prin ochii fiului său, ceea ce se menține constant în această fantezie perversă este fascinația pe care ne-o provoacă acest personaj și dragostea pe care i-o poartă fiului său. Atât rolul, cât și interpretarea lui Wright confundă realitatea cu ficțiunea. Și nu se poate nega faptul că ea se expune în momentele în care vorbește despre o carieră ratată, despre o viață de familie tulburată și despre perspective neclare ale viitorului. Secvența scanării, superbă din toate punctele de vedere, este devastatoare pentru că pare reală. Chiar dacă Robin Wright nu este deloc atât de has been - tocmai a câștigat un Glob de Aur pentru ”House of Cards”, serial distribuit pe Internet (anticipând astfel și alte schimbări în obiceiurile publicului de cinema), în care îi dă replica lui Kevin Spacey. Mi-ar plăcea să o văd primind ceva statuete și pentru ”The Congress”, dar acest lucru nu o să se întâmple...

One-Paragraph Reviews

În cele ce urmează voi vorbi despre câteva dintre filmele pe care le-am văzut la cinema în ultimele 1-2 luni, dar despre care nu am avut timp să scriu și „oficial”. Îmi propun un paragraf per film, să vedem dacă și reușesc! 

Captain Phillips (Paul Greengrass, 2013)
Puțini regizori reușesc să simuleze realitatea unei situații-limită precum Paul Greengrass. Chiar dacă nu este chiar la înălțimea lui ”United 93” (un film în care granițele dintre filmul „artistic” și re-enactment documentar erau șterse), ”Captain Phillips” pornește și el de la un caz real, raportat intens în presa americană la vremea lui (îmi amintesc „reconstituirea” făcută de cei de la The Daily Show într-o cadă și interviul ulterior al lui Jon Stewart cu realul căpitan Phillips). În mare, Greengrass își împarte filmul în două părți - prima arată cum pirații somalezi pun stăpânire pe un uriaș vas american, în timp ce a doua se petrece pe un modul de salvare, unde pirații îl țin ca unic prizonier pe căpitan, în timp ce Marina americană începe asediul asupra lor. Merită făcut comparații cu ”Zero Dark Thirty” (un alt film despre o misiune militară americană îndeplinită cu succes) și ”Kapringen” (un film danez, tot despre o luare de ostatici cu pirați somalezi, dar din perspectiva oamenilor de afaceri care conduc negocierile).
Rating: 3.5/5

 

Thor: The Dark World (Alan Taylor & James Gunn, 2013)
Pentru mine, este frapantă diferența dintre primul ”Thor”, o adevărată fantezie în care super-eroi spațiali joacă Shakespeare și continuarea ”The Dark World”, un film mult mai calibrat pentru a se încadra în producțiile de duzină a seriei Marvel. Evident, diferența se face la nivelul regizorilor. Kenneth Branagh, care a regizat prima parte, are nu numai bagajul teatral care l-a consacrat, dar și ochi aparte și un simț al spațiului - vezi panoramele Asgardiene (în special cele din deschidere) și minimalistul orășel în care se petrece confruntarea finală. Joss Whedon, care a continuat povestea în ”The Avengers”, are și el sensibilități de auteur asemănătoare, chiar dacă nu „prestigiul” pe care Branagh l-a câștigat pe scenă și pe ecran în ultimele trei decenii. Iar amândoi au adaptat pentru marele ecran ”Much Ado about Nothing”. Alan Taylor, pe de altă parte, format ca regizor de televiziune, este mult mai nimerit pentru a scoate un produs „la comandă”, fără prea multă personalitate, dar care nici să nu-i poți reproșa prea multe. Nici actorii nu se chinuie prea tare de data aceasta (probabil se distrează prea bine la filmări) - doar Stellan Skarsgård pare să fi evadat dintr-un film de von Trier, jocul lui fiind undeva între comic relief și sabotaj pur și simplu.
Rating: 2.5/5

Escape Plan (Mikael Håfström, 2013)
Aveam așteptări foarte mici, dar am fost surprins să îi găsesc pe Stallone și Schwarzenegger în cea mai mare formă posibilă (pentru vârsta lor). Între cele două-trei scene de acțiune, lungi discuții conspirative în penitenciar, un back-story pentru Sly și un monolog în germană livrat isteric de Arnie, cei doi se dovedesc la înălțimea actorilor de marcă din rolurile secundare (precum Sam Neil, Jim Caviezel sau Vincent D`Onofrio), aduși pentru un plus de calitate care, sincer, nu pare necesar. Și mai surprins am fost de faptul că scenariul nu este rău deloc. Iar decorul închisorii în care se petrece aproape întregul film ar merita să rămână antologic. Păcat doar de faptul că nu s-a găsit un regizor mai dibace care să lustruiască totul cu un pic de stil. Poate un coreean or something...
Rating: 2.5/5

Hunger Games: Catching Fire (Francis Lawrence, 2013)
Chiar dacă este prea lung, a doua parte a trilogiei (devenită tetralogie între timp) ”Hunger Games” este o continuare meritorie, care reușește nu doar să ducă povestea mai departe, dar și să o îmbogățească. S-ar putea ca primul film să-mi fi părut ceva mai anost datorită excesului de expozițiune necesar (o problemă comună pentru astfel de serii - vezi și ”Harry Potter” sau oricare ”Spider-Man”). În ”Catching Fire”, chiar dacă „jocurile” nu încep decât după aproape o oră și jumătate de proiecție, prima parte nu se pierde în dialoguri inutile, ci construiește - cu destul de multă răbdare - conflictele puternice care probabil vor erupe în ultimele două filme (atât personale, cât și politice). Iar cum legea francizelor impune aducerea de noi actori cu fiecare episod, realizatorii au făcut rost de Philip Seymour Hoffman, care fură fiecare scenă în care apare.
Rating: 3/5

Gravity (SUA/UK, 2013)

Gravity

(SUA/UK, 2013)

Regia: Alfonso Cuarón

Cu: Sandra Bullock, George Clooney

Rating: 4/5

În fața unui film pe care îl aștepți de ceva vreme este întotdeauna o provocare să-ți menții intact simțul critic (dacă îl ai). În cazul de față, așteptarea a durat destul de mult - Cuarón nu a mai făcut un lungmetraj din 2006, iar prietenul Guillermo del Toro lăuda ce a văzut din ”Gravity” încă de acum doi ani. Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât, la ieșirea pe ecrane, a fost întâmpinat de critici cu extaz aproape universal. Spun „aproape” pentru că a existat totuși o singură voce credibilă care s-a pronunțat împotriva filmului, unul dintre criticii mei preferați (și unul dintre puținii pe care îi citesc cât de cât regulat), Jean-Michel Frodon, care a desființat filmul cu ocazia premierei de la Veneția. Așa că, în ciuda hype-ului, am reușit să mă păstrez cu picioarele pe Pământ și să fiu, pe cât de poate, obiectiv.

”Gravity”, care a dobândit deja statusul de blockbuster, dezvoltă pe parcursul a doar 90 de minute (chiar mai puțin, dacă nu luăm în calcul genericul), o poveste destul de simplă: doi astronauți sunt proiectați în orbita Pământului de o „furtună” de resturi dintr-un satelit rusesc care a explodat. Cei doi trebuie să „plutească” (doar cu ajutorului unui jetpack) înspre Stația Spațială Internațională, de unde să se îmbarce pe un modul de salvare. E un survival story destul de tipic, iar unul dintre meritele scenariului este că nu încearcă să demonstreze ambiții pe care talentul lui Cuarón să nu le poată proba. Chiar îmi făceam griji că va trebui să-l compar cu ”2001”, dar se pare că acesta este singurul SF de calibru din ultimii ani care nu simte nevoia să ne umple de referințe la filmul lui Kubrick (nu că nu ar exista unul-două mici omagii, precum un pix care plutește „ostentativ” în foreground-ul unei secvențe de imponderabilitate).

Dacă la capitolul tematic, filmul este previzibil (și nu foarte solicitant), Cuarón plusează pe partea tehnică. Încă din ”Children of Men”, am putut observa cum acesta își dorește să depășească limitele de durată ale cadrului cinematografic, cu câteva planuri-secvență de mare virtuozitate, compuse de fapt din mai multe cadre mai scurte reunite digital prin cut-uri neobservabile. În ”Gravity”, ajutat și de faptul că decorurile sunt aproape integral simulate virtual, el merge și mai departe, astfel încât lungi secțiuni ale filmului par să fie un continuum, fără nici o tăietură vizibilă între ele, iar întregul film pare să se petreacă în timp real (chiar dacă timpul este ușor comprimat). Cuarón este creditat și ca monteur al filmului (alături de Mark Sanger), dar un merit la fel de mare îl are colaboratorul său de cursă lungă, directorul de imagine Emmanuel Lubezki, care a avut o contribuție esențială în plănuirea secvențelor ce urmau să asigure montajul fluid la care aspiră regizorul mexican.

E un lucru bun că filmul nu durează foarte mult, pentru că astfel reușește să mențină starea de încordare pe care o resimte spectatorul și care din când în când se accentuează pe măsură ce evenimente din ce în ce mai nefericite și mai neașteptate se petrec. Iar când imaginația regizorului pare să rămână fără resurse, acesta îi predă ștafeta Sandrei Bullock, care trebuie să conducă filmul în special în a doua jumătate a sa. Nu îmi place Bullock în mod special, dar trebuie să recunosc că de data aceasta m-a convins, într-un rol foarte solicitant, ea fiind practic singura prezență umană pentru cea mai mare parte a timpului de proiecție. De asemenea, cred că este prima dată când o văd să-și folosească întreg corpul pentru a juca, nu atât din perspectiva încercărilor fizice pe care o presupun faptul că probabil a stat atârnată în hamuri majoritatea timpului, dar și fiindcă fiecare gest, fiecare mișcare sunt integrate în interpretarea ei. Într-un film foarte tehnic și care ar fi putut fi foarte rece, ea aduce un mai mult decât necesar human touch.

Safety Not Guaranteed (SUA, 2012)

Safety Not Guaranteed

(SUA, 2012)

Regia: Colin Trevorrow
Cu: Aubrey Plaza, Mark Duplass, Jake Johnson, Kristen Bell

Rating: 3.5/5 

Acesta este alt film pe care l-am văzut la Biertan, unde a câştigat până la urmă Premiul Publicului. Decizie interesantă de altfel, precum şi aceea de a-l selecta in the first place, nefiind deloc horror, iar elementele sale SF fiind complet tributare poveştii de dragoste. Dar să o luăm de la început: totul demarează când un jurnalist (Jake Johnson) citeşte un anunţ de mică publicitate în care un anonim îşi caută partener pentru o călătorie în timp. Jurnalistul este imediat trimis să investigheze această human interest story, alături de doi interni - Arnau, un indian student la Biologie (Karan Soni) şi Darius, o tânără timidă (Aubrey Plaza). Aceasta din urmă primeşte misiunea de a se apropia de călătorul nostru în timp, Kenneth (Mark Duplass) şi de a-i afla secretele. Între timp, jurnalistul face şi el un pic de time travelling, încercând să își regăsească o iubită din liceu.

Producătorii executivi ai acestui film sut fraţii Jay şi Mark Duplass, despre care am mai vorbit deja, cu ocazia comediei de anul trecut, "The Do-Deca-Pentathlon". "Safety Not Guaranteed" păstrează ceva din mumblecore-ul lui "The Puffy Chair", dar este mult mai aproape de cinema-ul independent american mai tradiţional. Ca regizori, fraţii Duplass înşişi au făcut în ultima vreme virajul înspre indie-ul convenţional, angajând actori mult mai cunoscuţi în filmele lor recente. Iar Mark Duplass, ca interpret, începe să primească roluri din ce în ce mai variate (vezi "Zero Dark Thirty"). Filmul de față este în esență o poveste de dragoste, dar cursul previzibil al acesteia este subminat de premisa SF, dar mai ales de incertitudinea cu care noi și celelalte personaje îl vedem pe Kenneth, care s-ar putea să fie doar dus cu pluta. Este remarcabil cum regizorul Colin Trevorrow păstrează suspansul în această privință până la final.

”Safety Not Guaranteed” nu este lipsit de probleme. La o durată de doar 86 de minute, pe alocuri pare lungit și încărcat de subplot-uri puțin dezvoltate. Dacă acestea ar fi fost eliminate, ar fi ieșit un mediu-metraj foarte focused și bine dozat. Pe de altă parte, dacă filmul ar fi fost cu vreo 15-20 de minute mai lung, poate ar fi câștigat coerență, iar impactul anumitor momente ar fi fost mai puternic. Există o secvență spre sfârșitul filmului în care își face apariția fosta iubită a lui Kenneth, interpretată de Kristen Bell. Ea este motivul pentru care acesta dorește să se întoarcă în timp, dar scurta ei apariție nu convinge și este păcat să se irosească astfel o actriță despre care știm că poate face comedie, dar ar fi fost interesant să o vedem mai mult aici, într-un rol ceva mai dificil, cu mai multe nuanțe. Cu toate acestea, filmul nu se destramă în ultimul act grație lui Audrey Plaza și Mark Duplass - personajele lor sunt doi neadaptați sociali, dar nu devin stereotipuri. Pe măsură ce acțiunea progresează, devine din ce în ce mai evident că ei nu sunt făcuți pentru această lume. Onestitatea cu care sunt portretizați câștigă simpatia publicului, care începe „să țină cu ei” și să anticepeze extraordinarul deznodământul fantastic al filmului, o adevărată consumare a relației.

Vanishing Waves (Lituania/Franța/Belgia, 2012)

Vanishing Waves

(Lituania/Franța/Belgia, 2012)

Regia: Kristina Buozyte

Cu: Jurga Jutaite, Marius Jampolskis, Brice Fournier

Rating: 4/5

 

În zilele care urmează, voi scrie despre câteva filme pe care le-am văzut la Biertan, la  festivalul de film horror şi fantastic Full Moon. Primul film pe care l-am ales este, în  acelaşi timp, cel mai bun şi cel mai neaşteptat dintre cele prezentate în cadrul festivalului.   Este vorba despre un sci-fi lituanian (!), pe numele său original "Aurora", rebotezat   pe englezeşte "Vanishing Waves". Regizoarea Kristina Buozyte şi creative directorul Bruno Samper îşi imaginează un laborator ştiinţific în care o mână de savanţi multilingvi încearca să găsească o modalitate de a "lega" două creiere. Primul   lor experiment controlat îşi propune să conecteze mintea unui cobai tânăr membru al echipei (Lukas, jucat de Marius Jampolskis) şi o pacientă comatoasă (pe care aflăm ulterior că o cheamă Aurora). Lukas are instrucţiuni clare doar să descrie senzaţiile (auditive, vizuale su tactile) pe care le obţine odată ce este scufundat într-un sleep depravation tank şi acoperit de sute de electozi   şi să evite contactul direct cu psihicul celeilalte persoane are este legată la circuitul experimentului. Problemele apar odată ce Lukas se întâlneşte cu psihicul  Aurorei şi pătrunde în lumea creată de sinapsele dormante ale acesteia, punând în pericol nu doar rezultatul ştiinţiic, dar şi sănătatea mintală a tânărului nostru.  

Pentru o bună perioadă de timp, în primele 30-45 de minute, filmul se dedică redării senzaţiilor pe care Lukas le simte în timpul conexiunilor, transformându-le în elaborate construcţii audio-vizuale. Prima "imersie" se răsfrânge asupra specatorulii ca un  şuvoi abstract de pixeli dansatori care cristalizează în culori şi forme care par să plutească într-un lichid nedefinit. Mai târziu, în cea mai frumoasă secvenţă a filmului, trupurile goale ale Aurorei şi a lui Lukas se rostogolesc ca într-un balet pe podeaua unei case de lemn iluminată de o suavă lumină de apus. Iar imediat după aceea, cina savuroasă pe care cei doi o iau la malul mării se transformă într-un moment cu adevărt grotesc. 

După această serie de secvenţe foarte inventive din punct de vedere tehnic, filmul începe să se concentreze asupra lui Lukas, al cărui psihic e pe cale să se dezintegreze. El reuşeşte să afle identitatea Aurorei şi devine obsedat să o salveze, în timp ce în viaţa sa personală şi profesională dezordinea este din ce în ce mai mare. Regizoarea Kristina Buozyte adaugă în porţiunea de mijloc câteva elemente de thriller, fără să sacrifice look-ul şi stilul vizual pe care l-a impus până atunci. Doar la începutul celui deal treilea act există o uşoară rătăcire, cu prilejul a câtorva scene întunecate şi uşor confuze chiar pentru spectator, dar totul este salvat de două secvenţe extraordinare din final, ambele puse în scenă în clarobscur: o fugă/urmărire în nud şi o ultimă conversaţie între cei doi protagonişti, filmată într-un singur cadru pe parcursul căruia camera de filmat se apropie încet de cei doi interpreţi (care iniţial par a constitui un singur trup gol, în întuneric).  

Nu este greu să găsim în "Vanishing Waves" idei explorate deja de multe ale filme ale genului. Comparaţii uşoare (şi facile) se pot face cu "Matrix" sau "Inception", iar sicriul  în care intră Lukas seamănă cu monolitul din "2001" (chestie pe care regizoarea o recunoaşte, de altfel). Mai interesant ar fi să căutăm sursele de inspiraţie din direcţia aşa-zisă arthouse. La Q&A-ul de după film, Buozyte l-a menţionat pe Antonioni, iar  influenţa acestuia s-ar vedea (cu uşoară indulgenţă) în cele câteva planuri-secvenţă ale  filmului, mai puţin în construcţia abstractă a cadrelor sau în temele explorate. Lynch şi Cronenberg bântuie şi ei acest film, dar eu unul am simţit "aroma" destul de distinctă a  lui Andrzej Zulawski, în special în ceea ce priveşte mişcările imprimate corpurilor celor doi actori, a modului în care este negociată limita dintre lumină şi întuneric şi (ei bine, evident!) în felul în are este filmată orgia de la mijlocul filmului.  

Din fericire, toate aceste împrumuturi, trimiteri şi omagii sunt ambalate într-un produs final destul de original. Şi mai lăudabil este faptul că, în ciuda efectelor speciale şi atenţiei acordate scenografiei, realizatoarea nu pierde niciodată din vedere ideile şi temele pe care le dezvoltă. Pentru mine, "Vanishing Waves" a fost o a doua revelaţie a anului, după "Corabia lui Tezeu" - încă un film văzut la un festival, care pare să fi venit de nicăieri, oferind food for thought şi rafinament vizual. Unul dintre filmele anului, cu siguranţă!

The Wolverine (SUA, 2013)

The Wolverine

(SUA, 2013)

Regia: James Mangold

Cu: Hugh Jackman, Tao Okamoto, Rila Fukushima, Haruhiko Yamanouchi, Will Yun Lee, Famke Janssen

Rating: 3/5

Cred că am mai spus asta, dar în general prefer filmele cu X-Men celorlalte adaptări cinematografice cu super-eroi Marvel. E greu de spus exact de ce. Cu siguranță că temele explorate și varietatea personajelor pe care le poți avea într-un singur film (fără să trebuiască zece ani de set-up ca în cazul lui ”The Avengers”) sunt importante, dar părerea mea este că și filmele sunt ceva mai bune decât media filmelor cu super-eroi (cu excepțiile de rigoare, evident). ”The Wolverine” este mai mult decât un nou spin-off cu personajul interpretat de Hugh Jackman (precum îngrozitorul ”X-Men Origins: Wolverine”) - acțiunea se petrece după evenimentele din ”The Last Stand” și este direct legat - printr-o secvență-bonus care apare în timpul genericului de final - de următorul film, ”Days of Future Past, care va reuni starurile din trilogia inițială cu cele din ”X-Men: First Class”. Încadrat de aceste filme „importante” ale seriei, ”The Wolverine” este o agreabilă digresiune alături de cel mai popular personaj al seriei, explorând psihicul acestuia ceva mai mult decât în filmele anterioare.

Povestea este bazată pe o serie de benzi desenate din anii 80, în care Wolverine călătorește în Japonia. Restul detaliilor sunt mai puțin importante, dar trebuie menționat că scenariștii au adăugat cam tot ce-i trebuie unui film occidental care vizitează Țara Soarelui-Răsare: bomba atomică de la Nagasaki, japonezi obsedați de tehnologie, samurai (cu săbiile aferente), ninjalăi, pagode etc. Sunt câteva secvențe de acțiune foarte reușite (în special luptele de pe acoperișul unui tren de mare viteză și confruntarea finală, care are un ușor iz de ”Real Steel”), dar cea mai interesantă parte a filmului are mai puțină legătură cu acestea: printr-un artificiu scenaristic, Wolverine ajunge să își piardă puterile, ceea ce îl pune îi pune față în față depresia cauzată de pierderea iubitei (Famke Janssen reia rolul lui Jean Grey în câteva secvențe-vis) cu pierderea nemuririi sale teoretice, ceea ce s-ar putea să îi ofere - așa cum menționează unul dintre personajele-cheie - „o moarte onorabilă”. E ceva mai multă psihologie decât ne-am aștepta de la un astfel de blockbuster, dar nu neapărat mai multă decât ne-au oferit primele două filme ale seriei, cele regizate de Bryan Singer. Și dacă tot am ajuns la regizori, trebuie menționat că ”The Wolverine” este „opera” lui James Mangold, posesorul unei cariere foarte variate, care include ”Kate & Leopold” (time-traveling rom-com, tot cu Hugh Jackman), ”Identity” (horror), ”Walk the Line” (biopic), ”3:10 to Yuma” (western), ”Knight and Day” (film de acțiune). Cred că a fost o alegere foarte bună pentru acest film, fără prea multe ambiții (ar putea fi un episod mai lung al serialului animat), dar care oferă spectacol vizual și o foarte interesantă dinamică între personaje (cele mai multe dintre ele complet noi și interpretate de actori japonezi necunoscuți publicului occidental). 

Pacific Rim (SUA, 2013)

Pacific Rim

(SUA, 2013)

Regia: Guillermo del Toro

Cu: Charlie Hunnam, Idris Elba, Rinko Kikuchi, Ron Perlman

Rating: 3/5

Nu am știut la ce să mă aștept de la cel mai recent film al lui Guillermo del Toro. Îmi plac foarte mult filmele sale spaniole, „Cronos”, „El espinazo del diablo” și „El laberinto del fauno”. Dar nu mi-a plăcut deloc ”Hellboy” (l-am văzut de două ori, just to be sure) și nu am mai dorit să gust celelalte filme ale sale făcute la Hollywood. Uitându-mă peste titlurile carierei sale, e greu să identific o trăsătură care să se regăsească în toate acestea. Cinema-ul lui del Toro pare să existe în două planuri complet diferite. În filmele spaniole, avem întotdeauna un copil în prim-plan, iar în jurul lui se construiesc ample intrigi politice, făcând aluzii la anii Războiului Civil, ai lui WW II și ai dictaturii lui Franco, păstrându-se însă tot timpul punctul de vedere al copilului. Filmele americane au un look complet distinct și sunt probabil modul în care del Toro se împacă cu fascinația pe care o are pentru benzi desenate și subgenuri cinematografice (kaiju în cazul de față).

Mă bucur, așadar, să anunț că m-am simțit destul de bine în cinema la acest film în care roboți uriași se bat cu monștri uriași, cu mențiunea că este departe de a fi o capodoperă și are o grămadă de defecte. Haideți să începem cu ele, dacă tot suntem aici. În primul rând, ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost faptul că majoritatea secvențelor de acțiune se petreceau noaptea, în beznă, pe ploaie și eventual și subacvatic. În 3D, mai ales, două-trei momente cheie mi s-au părut confuze și am avut senzația că am pierdut din frumusețea imaginilor și din calitatea detaliilor. Dar, mai mult de atât, nu am putut să nu mă gândesc la ”Godzilla” lui Roland Emmerich, care „excela” în secvențe neclare sau la ”Cloverfield”, în care nu există decât una sau două cadre în care monstrul este clar vizibil. Evident, efectele speciale sunt mai credibile dacă scenele sunt întunecoase, dar Bong Joon-ho și al său ”The Host” au dovedit cât de eficiente pot fi scenele de acțiunea filmate en plein soleil. 

Per ansamblu, efectele speciale sunt foarte reușite (chiar dacă greu apreciabile, din motivele exprimate mai sus), dar sunt convins că vor ajunge să pară depășite în anii următori, așa cum este soarta tuturor blockbusterelor care mizează pe CGI. Aproape am ajuns să regret amatorismul filmelor japoneze cu Gojira, unde bărbați în costume ridicole se lua la bătaie în decoruri construite la scară mică. Și ca să epuizăm problemele - scenariul este slab, personajele sunt foarte închistate în arhetipul pe care trebuie să îl joace, dialogurile sunt de la un capăt la celălalt pline de clișee, iar interpretările sunt în marea lor majoritate mediocre... cu o excepție notabilă - Rinko Kikuchi. Dincolo de faptul că personajul pe care îl joacă este cel mai consistent, Kikuchi le dă clasă monotonilor ei co-stari, niciunul capabil să iasă din one-note-ul în care își joacă rolurile. Pentru comic relief, avem doi cercetători enervanți, dar cel care merită cu adevărat menționat este Ron Perlman, care apare într-un scurt rol și fură câteva scene, înainte de a-și găsi un sfârșit „epic”.

”Pacific Rim” durează ceva mai mult de 2 ore, dar nu este plictisitor în niciun moment, pe toată durata sa. Și trebuie să recunosc că o mare parte din nemulțumirile de mai sus sunt rezultatul reflecției de după vizionare și nu au fost atât de evidente pe parcursul ei. Del Toro a știut să dozeze filmul, alternând momentele de expozițiune cu secvențele de acțiune, dar ceea ce este cu adevărat remarcabil este că reușește să facă din fiecare dintre acestea din urmă un set piece individual. Deși locațiile sunt interchangable și vizual totul arată foarte întunecat, fiecare secvență de acțiune este distinctă de celelalte. Poate din cauză că fiecare monstru și robot este diferit, poate fiindcă numărul „combatanților” se tot schimbă, oricum, suntem departe de repetitivitatea scenelor din ”Transformers” (de exemplu), care nu reușeau decât să îți inducă apatie. Chiar dacă nu am simțit acel ceva special pe care del Toro reușește să îl transmită în „Labirintul lui Pan” sau în ”Cronos”, chiar dacă nu se simte „mâna” unui regizor cu pedigree arthouse, nu pot să spun că ”Pacific Rim” nu este bine regizat (mai ales pentru un blockbuster). Nu arată nici ca un film Guillermo del Toro, dar nici ca unul Michael Bay, J.J. Abrams sau Christopher Nolan și nici ca un episod al francizei Avengers. It's its own thing and it's a good as it gets!

P.S.: Și o notă personală... Demult nu am mai ieșit de la un film cu melodia principală de pe coloana sonoră în minte. Riff-ul de șase note din ”Pacific Rim” a fost pentru mine cireașa de pe tort.

Star Trek Into Darkness (SUA, 2013)

Star Trek Into Darkness

(SUA, 2013)

Regia: J.J. Abrams

Cu: Chris Pine, Zachary Quinto, Benedict Cumberbatch, Zoe Saldana, Simon Pegg, Bruce Greenwood

Rating: 3/5

Cu ”Star Trek Into Darkness”, J.J. Abrams își continuă cariera de director-for-hire, traiectorie care va culmina cu noua trilogie ”Star Wars” pe care acesta o va semna. Aș fi preferat să îl văd în continuare mai degrabă ca un regizor/producător care să continue să susțină proiecte mai personale, precum ”Cloverfield” sau ”Super 8” decât francize interminabile. Ceea ce nu înseamnă că ”Into Darkness” nu ar fi un SF regizat competent și pe placul unui public foarte numeros: nu doar fani ai serialului TV (printre care eu nu mă număr), dar și consumatori average ai blockbusterelor de primăvară-vară. 
 

”Into Darkness” mizează pe acțiune, Abrahms orchestrând a doua oră a proiecției ca un regal non-stop de împușcături, explozii și confruntări încrâncenate ale mușchilor și intelectelor. Mi s-a părut că este mai puțin umor în acest film decât în primul ”Star Trek” regizat de J.J. Abrams, iar acest lucru este un minus. Scenele care au funcționat cel mai bine în filmul anterior au fost schimburile de replici înțepătoare dintre personaje, momente care sunt foarte rare în ”Into Darkness”. Pe de altă parte, în ciuda unei distribuții fenomenale, de această dată Abrams lucrează cu un star - Benedict Cumberbatch, care dă o față nouă, updatată pentru mileniul III, unuia dintre cei mai temuți adversari ai lui Kirk și Spock. Probabil s-a dorit ca ”Intro Darkness” să aibă un ton mai întunecat, dar - în ciuda naturii personajului negativ și a jocurilor de putere care sunt puse în scenă - filmul nu atentează în niciun moment la liniștea interioară a privitorului. Până și atentatul terorist care amintește de 9/11 este tratat drept doar un alt set piece de acțiune SF. Suntem departe de disperarea, dezolarea și ambivalența care se regăsește în finalul a două clasice ale genului - ”The Empire Strikes Back” și ”Wrath of Khan”.
 

Este păcat că, pe măsură ce bugetele cu care Abrams lucrează se măresc și succesul la public al filmelor sale crește, ambițiile sale artistice/creative diminuă. De exemplu, ”Into Darkness” ne este prezentat în 3D, fără să simțim vreun moment că acest gimmick ar fi justificat de această dată, jocul dintre decoruri și lens flares de la bordul navei Enterprise nefiind de ajuns pentru a explica de ce trebuie să purtăm ochelarii negri la un film care a fost evident conceput in două dimensiuni. Mai rău este faptul că, în ciuda punctelor sale forte, filmul nu depășește nivelul unui episod de serial TV lungit la dimensiunile unui lungmetraj.

Oblivion (SUA, 2013)

Oblivion

(SUA, 2013)

Regia: Joseph Kosinski

Cu: Tom Cruise, Andrea Riseborough, Olga Kurylenko, Morgan Freeman, Nikolaj Coster-Waldau

Rating: 3/5

”Oblivion” este un film adresat în principal fanilor science-fiction, care nu vor rata ocazia să bifeze unul dintre din ce în ce mai rarele producții ale genului care sunt girate de studiourile de la Hollywood și pieței „internaționale”, unde Tom Cruise se vinde în aceste vremuri mult mai bine ca în America. Povestea filmului are loc în anul 2077, după un război devastator cu niște invadatori extratereștri, pe care oamenii l-au câștigat, iar prețul pe care l-au plătit a fost distrugerea posibilității de a trăi pe Terra. Oamenii sunt în plin proces de a migra pe o lună de-a lui Saturn, iar pe Pământ au rămas doar un echipaj de două persoane, Jack (Cruise) și Victoria (Riseborough), care se ocupă cu întreținerea hidrocentralelor și a dronelor de apărare împotriva a celor câtorva invadatori care îi mai atacă din când în când. Cu două săptămâni înainte ca misiunea lor să ia sfârșit, lucrurile încep să se precipite, odată cu aterizarea unui echipaj uman care a orbitat Pământul timp de peste 60 de ani, încă de dinainte războiului.

Urmărind ”Oblivion” e imposibil să nu poți face asemănări cu o grămadă de filme SF mai mult sau mai puțin clasice. Unul după alta, apar trimiteri la ”Moon”, ”2001”, oricare episod din seria ”Alien”, oricare ”Star Wars”, ”Solaris”, ”The Matrix” chiar și ”Zardoz”, ”The Man Who Fell to Earth”, ”Silent Running” și câte și mai câte. Sigur, astfel de împrumuturi au devenit deja bine încetățenite și ”Oblivion” nu e primul film care să o facă. Din fericire, am avut impresia că realizatorii lui ”Oblivion” sunt conștienți că publicul lor este destul de erudit (sau măcar cunoscător) al clișeelor și simbolurilor cu care lucrează SF-ul și nu au simțit nevoia să încarce filmul (care și așa este destul de lung) cu prea multe explicații: o scurtă expozițiune din partea naratorului Cruise, câteva corecturi făcute de Morgan Freeman pe la mijloc și un scurt (dar reușit) flashback explicativ la sfârșit este cam tot ce primim - spectatorul este lăsat să facă singur alte legături. Mai merită amintit aici faptul că filmul este bazat pe un roman grafic co-scris chiar de regizorul Joseph Kosinski. Până acum, acesta a mai semnat doar ”TRON: Legacy” și cred că pot afirma fără probleme că ”Oblivion” este un pas înainte. Poate și pentru că nu doar regizează de data aceasta, dar și co-produce și este co-autor al scenariului bazat pe propria lui bandă desenată.

Și totuși, despre ce este vorba în acest film? Despre multe și scenariul o ia la un moment dat cam în toate direcțiile, dar cel mai important mi se pare faptul că este un film despre identitate. Prin personajul Jack Harper (rol în care Tom Cruise este foarte bine distribuit și în care se distanțează un pic de imaginea de erou de acțiune rânjitor cu care s-a identificat în ultimii câțiva ani), realizatorii reușesc, la un moment dat să pună întrebări chiar filosofice de genul „dacă ai amintirile unei alte persoane înseamnă că ești acea persoană?”, „cât de mult din cine ești este dictat de realitatea falsă pe care ți-o prezintă cei din jur?” și, evident, „ce înseamnă să fii om?”. Ultima scenă  oferă chiar și niște răspunsuri, chiar dacă tot momentul este cam bullshit. Pe de altă parte, filmul reușește să atingă un nerv politic sensibil, cum se întâmplă ocazional cu SF-urile alegorice. Se vorbește mult în film despre drone (programate să ucidă oameni, no less), iar filmul apare într-un moment în care președintele SUA este tras la răspundere pentru asasinatele conduse de drones similare. Nu știu cât de accidentală este apariția acestora în ”Oblivion”, dar cert este că ne oferă un thinking point în plus. Per ansamblu, filmul este chiar decent, cu un scenariu slăbuț, însă cu interpretări mai mult decât competente, efecte speciale reușite și foarte bine filmat de recent oscarizatul Claudio Miranda. 

Antiviral (Canada, 2012)

Antiviral

(Canada, 2012)

Regia: Brandon Cronenberg

Cu: Caleb Landry Jones, Sarah Gadon, Malcolm McDowell

Rating: 3/5

Oh, yeah, that's the stuff! Din primele cadre, ”Antiviral” ne proiectează direct într-un univers alternativ (sau poate doar un viitor foarte apropiat) în care obsesia tabloidă pentru viața celebrităților a degenerat dincolo de ce ne putem închipui. Fani devotați și persoane în căutarea unei experiențe religioase autentice se infectează cu bolile suferite de celebrități pentru a se putea identifica cu viețile acestora. Alte variante de adulare sunt implanturi de grefe de piele sau consumarea unor bucăți de carne obținute prin culturi din celule donate de idolii lor. Persoanele celebre și companiile pseudo-farmaceutice care oferă aceste servicii câștigă o grămadă de bani, dar și în această afacere există amenințarea pieței negre, a copyright infringment-ului și a competiției neloiale dintre mari corporații. Personajul principal este Syd (Caleb Landry Jones), un tehnician bolnăvicios al unei astfel de enterprise, care se ocupă și cu „piratarea” virusurilor atât de prețioase, pe care le sustrage de la locul de muncă în propriul sânge.

Dacă subiectul și viziunea macabră nu vă fac să vă gândiți la un anume mare cineast al tuturor timpurilor, poate că numele de familie al regizorului vă va edifica. Într-adevăr, avem de-a face aici cu fiul lui David Cronenberg, care lucrează după scenariu care foarte ușor ar fi putut să stea la baza unuia dintre filmele de serie B ale tatălui său în anii '80. Am putea observa în alte cazuri de regizori care sunt odrasle ale unor alți regizori celebri tendința de a se distanța de opera părinților lor. Să luăm cazul moștenitorilor lui John Cassavetes, părintele indie-ului new-york-ez: Nick face drame siropoase ocazional romantice, iar Xan tocmai ce a regizat un horror intitulat generic ”Kiss of the Damned”. În cazul lui Brandon Cronenberg, însă, așchia nu sare deloc departe de trunchi. Trebui să mai menționez că nu îmi plac întotdeauna filmele „clasice” ale lui Cronenberg-senior, dar toate merită admirație pentru ideile pe care le pun în practică. Iar același lucru trebuie să îl spun și în cazul lui ”Antiviral”.

Acesta este cel mai nebun film pe care l-am văzut vreodată despre drepturile de autor. Brandon Cronenberg sondează adânc lumea în care trăim, relevând absurditatea în a ne preocupa pentru viețile private ale celebrităților, dar și extremele la care ajung marile corporații pentru a proteja proprietatea intelectuală. Inovațiile, în schimb, vin din partea piraților care trebuie să găsească modalități originale pentru a aduce „publicului” produsul de care au nevoie, în formate noi. În tot acest horrorshow, Caleb Landry Jones este perfect distribuit, imaginea lui de vampir anemic spunând mai multe decât întreaga caracterizare a personajului său (care e cam subțire, de altfel). Sarah Gadon (recent distribuită și de Cronenberg-tatăl în ”Cosmopolis”) este o apariție seducătoare, dar am avut impresia că nu a fost folosită la potențialul maxim. Însă, pentru a pune capac nebuniei, în partea a doua a filmului își face apariția Malcolm McDowell, care aduce nu numai un plus de distincție, dar și un monolog care sumarizează mesajul filmului. ”Antiviral” nu este un film desăvârșit, dar ar trebui să fie mai mult decât satisfăcător pentru fanii lui ”Videodrome”, avizi și nostalgici după o combinație de horror carnal și psihologic, infectat de science-fiction și critică socială. 

Cloud Atlas (Germania/USA/Hong Kong/Singapore, 2012)

Cloud Atlas

(Germania/SUA/Hong Kong/Singapore, 2012)

Regia: Andy & Lana Wachowski, Tom Tykwer
Cu: Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent, Jim Sturgess, Ben Wishaw, Hugo Weaving, Hugh Grant, Susan Sarandon, Doona Bae, James D'Arcy

Rating: 3/5

Fără îndoială, ”Cloud Atlas” este cel mai ambițios film al anului. Bazat pe un la fel de ambițios best-seller, filmul - aparent cea mai scumpă producție „independentă” - a necesitat două echipe de filmare, una condusă de frații Wachowski, cealaltă de Tom Twyker. Filmul este compus din șase povești din diferite epoci (din secolul XIX până într-un viitor foarte îndepărtat), care sunt amestecate împreună într-un narativ unic are propovăduiește toleranța și lupta cu sisteme opresive. Actorii joacă mai multe roluri, fiecare poveste face referire direct la povestea cronologic anterioară și există multe puncte în care poveștile se întâlnesc, din punct de vedere narativ, tematic, vizual, geografic etc. 

Cinefil fiind, nu pot să nu observ că diferite povești se delimitează în genuri cinematografice distincte. Una este o comedie absurdă în care o gașcă de pensionari încearcă să evadeze dintr-un azil, alta este un thriller politic anti-conspiraționist foarte 70s-like, alta este SF etc. Mi-ar fi plăcut să pot spune despre ”Cloud Atlas” că este și un film despre filme, care eventual să facă un fel de deconstruction al diferitelor genuri cinematografice, dar cred că realizatorii nu au mers decât pe jumătate în această direcție. Segmentele povestite de Tom Tykwer - 1936, 1973 și 2012 - sunt mai puțin împovărate de mesajele filmului și se concentrează mai mult pe viețile  personajelor. De asemenea, Twyker este mai atent la elementele de gen (dramă, thriller sau comedie) din care aceste povești sunt constituite, ceea ce face ca poveștile pe care el le spune să fie mai interesante. Din partea fraților Wachowski, avem mult mai multă întărâtate socio-politică și, în general, mai multă previzibilitate. Segmentul din Neo-Seoul este cu siguranță cel mai slab, nu doar fiindcă asiatificarea lui Jim Sturgess sau Hugo Weaving ne distrage atenția constant, dar și fiindcă este un SF destul de banal, mai ales pentru standardele celor care au făcut ”The Matrix”. Ultima poveste din punct de vedere cronologic, în care Tom Hanks este un sălbatic post-apocaliptic bântuit de un drăcușor verde și încearcă să reconstruiască civilizația alături de o „extraterestră” Halle Berry, reușește însă să impresioneze și pe mine cel puțin m-a făcut să regret că nu a fost un film de sine stătător.

Și dacă tot am ajuns să vorbim de actori, trebuie să insistăm un pic, pentru că aici este punctul forte al filmului. Ajutați de extraordinarele efecte de machiaj (aș spune că Oscar-ul este asigurat, dar să nu anticipăm...), Tom Hanks, Halle Berry, Hugh Grant, Hugo Weaving și compania se întrec în a face roluri cât mai diverse. În general, personajele pe care le joacă nu sunt doar pozitive sau doar negative (cu excepția lui Hugo Weaving, care joacă doar bad guys), iar șase dintre actori (Sturgess, Wishaw, Berry, Broadbent, Bae și Hanks) au ocazia să joace protagoniștii celor șase povești, identificați printr-un semn din naștere în forma unei comete. Ei sunt cei care sunt destinați să facă un pas important în această istorie. Pe de altă parte, diferitele încarnări ale lui Tom Hanks par să se constituie într-o traiectorie personală a acestuia, de la criminal la colaborator pasiv al unei corporații mârșave la salvator al întregii omeniri.

În final, ”Cloud Atlas” este mult mai coerent decât ar putea părea, însă ceea ce strică filmul pentru mine este modul în care acesta a fost pus cap la cap. Nu știu cât de asemănător este ceea ce am văzut cu ce era scris în scenariu (știu că nu seamănă deloc cu structura cărții), dar impresia mea este că produsul final a fost construit în mare parte în camera de montaj, cu abandonul unor segmente pentru perioade lungi de timp și false puncte culminante simultane. Faptul că durează trei ore nu ajută și mi-aș fi dorit să fie un pic mai concentrat, dar nu aș spune că este haotic sau greu de urmărit. Dimpotrivă, cred că este clar ce se dorește a fi. Nu cred însă că ideile sale sunt prea bine conturate, fiind diluate în iureșul narativ al montajului. Per ansamblu, nu este atât de ground-breaking pe cât se dorește a fi. Adeseori, este chiar banal. M-am gândit de mai multe ori la ”Being Human”, un film mai puțin inspirat al lui Bill Forsyte în care Robin Williams se reîncarna de-a lungul veacurilor cam ca personajele din ”Cloud Atlas”. M-am gândit de asemenea la Monty Python și la rolurile multiple pe care componenții trupei le jucau în filmele lor. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult ”Cloud Atlas” dacă ar fi fost mai scurt și dacă s-ar fi luat mai puțin în serios. Ceea ce cei doi Tom (Hanks și Twyker) par să fi încercat să facă.