Pasolini (Italia/Franța/Belgia, 2014)

Pasolini

(Italia/Franța/Belgia, 2014)

Regia: Abel Ferrara

Cu: Willem Dafoe, Ninetto Davoli, Adriana Asti, Maria de Medeiros

Ultimele ore din viața marelui regizor italian Pier Paolo Pasolini sunt recreate de Abel Ferrara, cu Willem Dafoe în rolul principal. Portretul este al unui om ale cărui idei sunt încă intacte, dar înfățișarea pare obosită. Fatigabilitate indusă de statutul de persoană publică - artist plurivalent și activist politic - care îl (ex)pune în lumina reflectoarelor și întrebărilor jurnaliștilor, dar și de stilul de viață. Nu se întâmplă foarte multe în cele 85 de minute ale filmului: o vizită și un prânz la casa mamei, două interviuri, extrase dintr-o carte neterminată și un scenariu rămas neprodus, o ultimă escapadă amoroasă și, bineînțeles, altercația care i-a adus moartea. 

Refuzând o narațiune stric lineară, Ferrara alternează liber de la „prezentul” acțiunii la diverse scene care au loc doar în imaginația personajului principal. Uneori trebuie să recunosc că am găsit filmul destul de confuz și cu siguranță există o problemă de fluiditate, cel puțin în prima parte. O scenă iese însă în evidență în primul act: prăbușirea unui avion, parabolă povestită de un personaj din cartea pe care Pasolini o scrie, secvență în care diferiții naratori se confundă unul cu celălalt, încât nu mai contează nici povestea, nici mesajul, ci „forma de prezentare”. POV-ul personajului care se prăbușește în deșert se substituie camerei lui Ferrara, vocea acestuia devine vocea lui Pasolini, iar la apariția unor beduini declară că „se vede pe sine în ei”. Un superb moment în care Ferrara colaborează - post-mortem - cu autorul Pasolini, care însă a scris parabola fără să intenționeze să o și filmeze.

„Pasolini” ne cucerește însă în al treilea act, care începe cu o cină la care este invitat actorul Ninetto Davoli, jucat de Riccardo Scamarcio și soția acestuia. Pier Paolo începe să îi povestească un scenariu, iar Ferrara începe să îl ilustreze. Un Ninetto Davoli îmbătrânit joacă rolul principal din această poveste - Epifanio, care cutreieră globul pământesc urmărind o stea căzătoare care l-ar duce înspre un nou Mesia. Piesa de rezistență a acestei scurte reimaginări a scenariului lui Pasolini este secvența Sodomei, populat doar de homosexuali și lesbiene, care trăiesc separat, dar se reunesc o noapte pe an într-o orgie (pentru a propăși specia, cum s-ar spune). Regizorul părăsește apoi destul de brusc localul, bucuros că a reușit să-și ducă la capăt povestea și oarecum evitând să primească un răspuns. Agață apoi un tânăr hustler de pe stradă, care însă îl conduce într-o capcană. Secvența morții este relativ brutală (Ferrara este totuși destul de potolit), iar sfârșitul personajului este în aceeași măsură tragic și stupid (cel puțin în această versiune, care ignoră diverse teorii conspirative). Unul dintre ultimele cadre este devastator, în primul rând prin lungimea sa și prin strigătul de durere prelungit al mamei lui Pasolini odată ce primește vestea că fiul său a murit. 

Rating: (aproape) 4/5

Redemption (Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Redemption

(Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Regia: Miguel Gomes

Voci: Maren Ade, Jaime Pereira, Donatello Brida, Jean-Pierre Rehm

Rating: 4.5/5

Sfârșitul anului este momentul în care încerc să văd cât mai multe dintre filmele „importante” lansate în acel an (fie că este vorba de câștigătoare la mari festivaluri, indie-uri americane, curiozității asiatice sau blockbustere pe care nu am simțit nevoie să dau banii la cinema). Evident, este imposibil să ajung „la zi”, din mai multe motive – în primul rând lipsa de timp, iar apoi accesibilitatea redusă a celor mai multe filme „internaționale” (unele dintre ele nu au distribuitori încă în țări civilizate, darămite la noi). Însă nu știi niciodată de unde sare iepurele și titluri despre care nu știam nimic înainte ajung printre preferatele mele. Așa a fost cazul anul acesta cu cel mai recent film al lui Miguel Gomes (care a regizat unul dintre cele ma bune două filme ale anului trecut – ”Tabu”), un documentar construit din imagini de arhivă ce durează doar 26 de minute. 

”Redemption” începe ca un ecou al celei de-a doua părți din ”Tabu”. Pe măsură ce imagini cu diferite ritualuri africane se derulează pe ecran, vocea unui băiat (Jaime Pereira) citește o scrisoare către părinții săi. Ne dăm seama că ne aflăm undeva în anii '70, iar copilul le scrie din Portugalia părinților săi din Angola, fostă colonie portugheză. Apoi, pe fundalul unor imagini din Milano-ul industrial de după WW II și a unei scene din „Miracolo a Milano” al lui De Sica, un bărbat aparent mai în vârstă (Donatello Brida) își povestește tinerețea, din care subliniază rezistența anti-fascistă și o dragoste pierdută. Oare fosta sa iubită mai trăiește, dacă își mai aduce aminte de el? În treacăt, se întreabă și dacă l-a votat sau nu. Imediat ne mutăm în Franța, vedem o familie recreându-se în zăpadă, iar un bărbat middle-aged (Jean-Pierre Rehm) îi scrie fiicei sale, regretând că nu este și nu va fi niciodată un tată mai bun și, de asemenea, menționând în treacăt că urmează niște alegeri la care participă, a căror rezultat este însă deja prefigurat de sondajele de opinie. Iar în final, ne întoarcem în trecut, în Germania de Est, unde o femeie (Maren Ade) își sărbătorește nunta. Ne spune că și ea și soțul ei sunt oameni de știință, iar că uniunea lor este motiv de bucurie pentru întregul Partid. Dar ea nu își poate scoate din cap o melodie semnată de fascistul Wagner și, în ceea ce ar trebui să fie cea mai fericită zi din viața sa, realizează cât de lipsită de libertate este viața ei. Acest capitol este cel mai inventiv din punct de vedere vizual, peste imagini cu un cuplu în ziua nunții suprapunându-se ecuații și filme științifice în care diferite substanțe cristalizează și se propagă în spațiu.

De pe genericul de final aflăm că cei patru pe care i-am auzit sunt - în ordinea apariției - Pedro Passos Coelho (actual premier „auster” al Portugaliei), Silvio Berlusconi, Nicolas Sarkozy și Angela Merkel. Totuși, chiar dacă imaginile (și chiar și textele) creionează un portret destul de dur al Europei aflate în plină criză economică (sau trezindu-se mahmură după aceasta), cred că filmul lui Gomes își propune să meargă un pic mai departe de atât. Dincolo de politica pe care acești oameni o practică, interesul său este să găsească ceva personal, ceva necunoscut, ceva uman care să îi definească. În scrisorile lor există detalii reale, verificabile istoric, cărora li se adaugă elemente fictive. Unele sunt mai credibile decât celelalte - de exemplu, pare greu de crezut că premierul bunga-bunga ar visa la pensie o iubită pierdută în adolescență; dar poate scopul este chiar să inventeze o imagine personală mult diferită de cea publică. În schimb, mult mai mare credibilitate are episodul Sarkozy, cu rateurile sale de familist. Iar episodul Merkel este probabil cel mai marcant, dezvăluind o personale puternică într-o lume dominată de interdicții, privațiuni și ipocrizie, în care de-abia se întrezărește o rază de speranță că lucrurile ar putea vreodată să fie mai bune.

Explorând teme similare (retrăirea trecutului, adevărul personal vs. cel istoric, memoria colonialismului), ”Redemption” este totuși mai mult decât un simplu corolar angajat politic al lui ”Tabu”. Să îl încadrezi într-un gen este destul de dificil. Este un film de montaj, un pseudo-documentar și un eseu cinematografic. Pe mine m-a trimis cu gândul la Chris Marker și James Benning (vezi ”Deseret” și ”One Way Boogie Woogie”). Sensibilitatea aparte pe care acest film o emană probabil că nu este din întâmplare: pe genericul de final, la capitolul montaj, li se mulțumește pentru participare studenților de la Le Fresnoy, promoțiile Raoul Ruiz și Chris Marker, doi maeștri recent dispăruți ai unui anume tip de cinema - universal și personal în același timp. ”Redemption” spune, în același timp, la fel de multe lucruri despre Europa de astăzi, despre liderii ei, cât despre autorul său, pe care îl așteptăm să revină cu noi filme la fel de pasionante. 

Comedy Cluj 2013 - Filme din Competiție (1)

Reality (regia Matteo Garrone, 2012) - singurul film din Competiția de lungmetraj pe care îl văzusem înainte de festival pare disproporționat față de contracandidații săi (are un Grand Prix la Cannes, bon Dieu!). Mie mi-a plăcut destul de mult. Am apreciat în special folosirea unui spectru de culori vii, vibrante, hiper-realiste și jocul lui Aniello Arena, care face un portret extrem de precis (și de deprimant) al italianului de rând, care își rotunjește veniturile din mici escrocherii și este obsedat de faima pe care i-ar putea-o aduce prezența într-un reality show pe unul dintre canalele controlate de Berlusconi. Din păcate, Garrone a pierdut ceva din incisivitatea cu care a tratat pelicula sa anterioară, ”Gomorra” (tot Grand Prix la Cannes și filmul meu preferat din acel an), iar subiectul pe care îl abordează acum este unul mult mai ușor de „deconspirat”. 

Tie pohjoiseen / Spre nord (Mika Kaurismäki, 2012) - dacă scenariul filmului este unul destul de clasic - repararea relațiilor între tată și fiu via road trip - modul în care este tratat regizoral este submediocru. Cu greu poate fi considerat o comedie, dar nu asta este problema. Scenariul este atât de previzibil și urmează o cale atât de bine bătătorită încât parcă nici nu s-a pus problema să se mai abată de la ea. Evoluția personajelor este neconvingătoare, iar secvențele se succed după ordinea clișeelor (acum ne întâlnim cu sora pe care nu știai că o ai, acum cu soția care te-a părăsit și în final ți-o arăt și pe mama ta adevărată) și nu după o logică narativă (care, e drept, probabil ar fi amputat filmul în primele 20 de minute, când unul dintre cei doi protagoniști - ambii diabetici - ar fi trebuit internat de urgență pentru că nu și-a luat insulina în „excursie”). O singură idee bună vine de pe coloana sonoră, unde este folosit ca laitmotiv o piesă de Schubert (Fantezia din Sonata D894 pentru pian), a cărei patos și lentoare dau întregului un ton melancolic.

Russendisko (Oliver Ziegenbalg, 2012) - din seria nostalgică a filmelor despre sfârșitul comunismului vine această poveste despre trei proto-hipsteri moscoviți care emigrează în 1990 în Germania de Est (după căderea zidului, dar înainte de reunificarea efectivă), țară care tocmai și-a deschis brațele pentru imigranți de origine evreiască. Urmează o serie de coming of age stories și momente boeme (inițial cei trei stau în cămin, după care dorm o vreme în mașină, pentru ca în final să închirieze un apartament deasupra unui bar). Spre surprinderea mea, totul mi s-a părut mai mult decât agreabil, actorii bine găsiți, cu destul de mult umor și foarte bine filmat. Nu e un film mare, dar este mai mult decât satisfăcător pentru o astfel de competiție. 

English Vinglish (Gauri Shinde, 2012) - îmi este din ce în ce mai greu să definesc un „film indian”. ”English Vinglish” este o producție Bollywood, dar evită mare parte din clișeele la care ne-am aștepta. De fapt, are un aer destul de occidental și nu doar fiindcă acțiunea se petrece la New York. Un posibil premiu de interpretare ar merge înspre actrița din rolul principal, Sridevi, care cam trebuie să care în spate toate cele 133 de minute ale filmului. Mi-ar fi plăcut poate un pic mai mult dacă ar fi evitat să ne servească la sfârșit pe tavă toate moralele despre importanța familiei și clash-urile interculturale. Iar a doua parte a filmului pare să existe mai mult pentru a face reclamă soundtrack-ului. Dar totuși, pentru un film de mare public venit din acea parte a lumii, ”English Vinglish” nu e chiar atât de rău pe cât pare (dar nici atât de bun pe cât ar fi putut fi). 

Song for Marion (Paul Andrew Williams, 2012) - ”Amour” light... with songs. Descrierea aceasta ar trebui să ajungă. Dar să vă mai spun câteva cuvinte: Gemma Arterton este dirijoarea unui cor de pensionari; Vanessa Redgrave este una dintre cele mai entuziasmate membre, dar o să moară în curând de cancer; Terrence Stamp este soțul morocănos al acesteia din urmă. E ultra-sentimental și manipulator, dar charming în același timp, arată bine, iar Terrence Stamp domină ecranul. 

Io e te (Italia, 2012)

Io e te

(Italia, 2012)

Regia: Bernardo Bertolucci

Cu: Jacopo Olmo Antinori, Tea Falco, Sonia Bergamasco

Rating: 3.5/5

Au trecut 10 ani de când Bertolucci a rupt gura arthouse-ului internațional cu ”The Dreamers”, film de referință pentru o întreagă generație de descoperitori ai cinematografiei europene și din care încă sunt distribuite, cu regularitate, citate pe Facebook. Dacă fanii acestui film au consumat mai departe restul filmografiei realizatorului italian, nu pot să vă spun. Cum nu știu nici cât de anticipat a fost acest nou film al său, pentru care eventualii entuziaști au trebuit să aștepte un deceniu. Din punctul meu de vedere, așteptările au fost destul de mici. După poster, trailer și scurtul sinopsis pe care l-am citit, părea să fie cam în aceeași linie cu ”The Dreamers” și acest lucru ar fi însemnat lungi dialoguri încărcate de platitudini, autosuficiență și exces de nostalgie pentru idealuri de mult apuse. 

”Io e te” este, însă, cel mai cuminte film pe care Bertolucci l-a făcut în întreaga carieră. Ceea ce, pe de o parte, este dezamăgitor - lipsesc declarațiile politice înflăcărate, lipsesc relațiile sexuale „neconvenționale”, auto- și hetero-distructive, lipsesc starurile internaționale din distribuție și Vittorio Storaro în spatele camerei de filmat. Pe de altă parte, este interesant să vedem unde reușește ”Io e te”, privindu-l ca un film minor în filmografia lui Bertolucci, cu mize și ambiții mai mici, dar nu complet lipsit de valoare. Personajul principal, Lorenzo (Jacopo Olmo Antinori), este un adolescent de 14 ani, antisocial (și ușor OCD), care profită de faptul că părinții îl cred plecat într-o excursie la schi pentru a se stabili în pivnița blocului pentru o săptămână, unde își dorește să trăiască complet retras de restul universului. Liniștea lui este însă rapid tulburată de apariția surprinzătoare a sorei sale vitrege mai în vârstă, Olivia, care are nevoie de un loc ferit unde să stea pe perioada sevrajului de la heroină.

Și cam asta se întâmplă tot filmul. Cei doi stau în pivniță, se mai ceartă, ajung să se cunoască mai bine, mai au câte o incursiune clandestină în lumea de afară pentru a face rost de mâncare sau somnifere și cam atât. Bertolucci evită tot ce ar fi putut fi controversabil. Deși relația care se construiește între cele două personaje sugerează incestul, nu merge mai departe decât un dans lent pe un cover în italiană după o melodie a lui David Bowie. Focus-ul este îndreptat asupra lui Lorenzo, iar ”Io e te” este cronica trezirii acestuia din apatia pre-adolescentină (și, apropo, Jacopo Olmo Antinori seamănă atât de mult cu Malcolm McDowell în tinerețe încât aproape mă așteptam ca în ultimul act să se suie pe acoperișul școlii și să înceapă să-și împuște colegii). Este un film mult mai optimist decât tot ce a făcut Bertolucci până acum. Și mult mai intim. Reluând ideea de spațiu închis ermetic din ”The Dreamers”, alături de același operator, Fabio Cianchetti, Bertolucci pune în valoare posibilitățile nelimitate ale unei singure încăperi, însă una cu numeroase recesuri, care corespund trăirilor cele mai ascunse și mai întunecate ale personajelor principale (mizantropia lui Lorenzo, adicția Gloriei). ”Io e te” s-ar putea să nu fie pentru toată lumea și este un film mult prea potolit pentru admiratorii lui Bertolucci. Dar s-ar putea să vă surprindă plăcut, dacă reușiți să îi intrați în ritm și în poveste.

You might also like (de pe vremea când aveam timp să scriu despre filme vechi) - primele două filme ale lui Bertolucci:

La commare secca (1962)

Prima della revoluzione (1964)

La migliore offerta (Italia, 2013)

La migliore offerta

(Italia, 2013)

Regia: Giuseppe Tornatore

Cu: Geoffrey Rush, Sylvia Hoeks, Jim Sturgess, David Sutherland

Rating: 2.5/5

Este departe de mine gândul de a-l considera pe Tornatore „expirat”, dar trebuie să recunosc cî nu am fost niciodată prea impresionat de opera sa. Mai mult, principalul motiv pentru care m-am gândit că nu ar fi rău să văd acest ultim film al său a fost faptul că muzica filmului este scrisă de Ennio Morricone. Din aceste motive, vestea relativ bună este că imaginile filmului au reușit să-mi distragă atenția de la coloana sonoră, care este mult mai discretă decât filmele precedente ale lui Tornatore (mai ales foarte lacrimogenul „Nuovo Cinema Paradiso”) m-ar fi lăsat să aștept.

„La migliore offerta” începe bine și se menține mult desupra liniei de plutire pentru cel puțin o jumătate din timpul de proiecție. Virgil Oldman (Rush) este un dealer de artă foarte respectat, care locuiește singur și evită pe cât posibil contactul cu alți oameni (iar, în cazul femeilor, le evită chiar și privirile). Alături de un vechi prieten (Donald Sutherland), măsluiește unele dintre licitațiile pe care le conduce, pentru a intra în posesia unor tablouri foarte valoroase (toate portrete feminine), pe care le ține ascunse de ochii lumii, într-o încăpere secretă a apartamentului său. Liniștea asumată a existenței sale este ruptă odată ce este angajat ca evaluator de Claire Ibbetson, o tânără moștenitoare, care suferă de agorafobie și nu părăsește locuința părinților săi recent decedați. Nici măcar lui Virgil - față de care se atașează destul de repede - nu îi este permis (inițial) să o vadă la față, adresându-i-se doar dintr-o cameră ascunsă în pereții vilei care urmează a fi golită de obiectele de valoare. Cele mai bune secvențe ale filmului, de o stranie teatralitate, dar în același timp foarte intense, sunt cele în care Geoffrey Rush face un adevărat one-man-show, răstindu-se la peretele pictat în spatele căruia se ascunde misterioasa femeie, sau ascunzându-se la rândul său în spatele unei statui pentru a o spiona pe aceasta când ea se crede singură în casă. 

Totul se scufundă, din păcate, odată ce relația dintre Virgil și Claire devine focus-ul principal al acțiunii. Scenele dintre cei doi - care se cunosc până la urmă față-în-față - sunt destul de repetitive (certuri din nimicuri urmate de împăcări plângăcioase), tratate adeseori destul de stângaci (mai ales probele de rochii și machiaj sunt niște secvențe foarte neinspirate). Pe măsură ce cei doi petrec mai mult timp împreună, devine din ce în ce mai evident că filmul se va îndrepta spre deznodământul pe care îl poate ghici orice spectator cât de cât atent încă din primele 5 minute. Din păcate, problema este că, în „vâltoarea dragostei”, personajul lui Rush își pierde toată consistența. Penibilul îndrăgostit din ultimul act nu mai are nimic din tipicarul mizantrop, germofob, potențial pervers și voyeur de la început. Iar uriașa metaforă de la centrul filmului - atât Claire cât și picturile adorate ale lui Virgil „locuiesc” în camere secrete - își pierde sensul. Și la ce bun mai este atunci automatonul pe care personajul lui Jim Sturgess îl reconstruiește, decât să reprezinte perfecțiunea complotului care este îndreptat împotriva personajului principal? Pentru că nu face decât să scoată la iveale uriașele plot-hole-uri și imposibilitatea ducerii la bun sfârșit a unui asemenea plan.

Sigur, acum, aș putea fi acuzat de ipocrizie sau ignoranță, pentru că nu sesizez posibilele trucuri hitchcock-iene pe care Tornatore le pune în mișcare. Ei bine, „La migliore offerta” nu este mai aproape de Hitchcock decât este de un giallo banal (ambele rute ar fi fost preferabile, în cazul dat). Filmul este construit pe șablonul lui ”Vertigo”, complet cu secvențe à la Pygmalion, dar doar până la un anumit punct. Acolo unde Hitch ne surprinde și își întoarce armele psihologice și asupra personajul feminin - manipulatoare, manipulată și victimă în același timp - Tornatore lâncezește în depresia lipsită de sens a personajului lui Geoffrey Rush. De ce ar mai trebui să ne intereseze ce s-a întâmplat cu Claire sau care sunt motivațiile sale pentru ce a făcut? Fuck that! ne spune Tornatore și face din ceea ce ar fi putut fi personajul central al dramei sale un simplu obiect, un punct focal pentru privirea masculină a interpretului rolului „principal”. „La migliore offerta” este frumos filmat, dar este inconsistent, derivative și superficial. 

Cosmopolis (Franța/Canada/Portugalia/Italia, 2012)

Cosmopolis

(Franța/Canada/Portugalia/Italia, 2012)

Regia și Scenariu: David Cronenberg

Cu: Robert Pattinson, Sarah Gadon, Paul Giamatti, Kevin Durand, Juliette Binoche, Samantha Morton

Rating: 4/5

În ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, filmele lui Cronenberg ne avertizau despre iminenta fuziune dintre corpul uman și tehnologie. ”Cosmopolis” se petrece deja în epoca de după ce acest mariaj nesănătos s-a consumat. Personajul său principal, Eric Packer (Pattinson), este un computer rece, distant, un tânăr cybercapitalist care încearcă să decidă viitorul lumii de la pupitrul său de comandă din interiorul unei anonime limuzine albe. Consensul criticilor în fața acestui film este că autorul său dovedește o înaltă măiestrie tehnică, dar că tonul distant împiedică spectatorul să relaționeze cu personajul principal. Nu doar că nu cred că aceasta ar fi o problemă, dar nici nu cred că este adevărat. Încă din primele cadre, Pattinson emană un amestec straniu de fascinație și repulsie, pentru că până la sfârșit acestea să fie înlocuite de un și mai straniu sentiment de milă.

”Cosmopolis” a fost deja comparat foarte mult cu ”Crash”, celălalt film în care mașinile erau puse în slujba fantasmelor realizatorului canadian. Protagoniștii acelui film erau atât de dezumanizați încât participarea la accidente rutiere era singurul mod în care puteau simți că trăiesc. Și la Eric Packer există această căutare a experiențelor extreme (care culmină cu secvența în care acesta își trage un glonț prin palmă), dar pentru mine călătoria sa de o zi nu are doar o semnificație senzorială, ci și una spirituală. Tunsoarea pe care o vrea trebuie să fie opera unui anume om, un bătrân frizer evreu din cartierul în care Packer a copilărit, care îi tăia parul și tatălui său. Deja avem un sens în plus al periplului său, dar lucrurile devin ceva mai complicate în episodul de încheiere al filmului, în care Packer - după ce își abandonează limuzina - se întâlnește cu omul care vrea să îl asasineze. Acesta, interpretat de Paul Giamatti, îl primește cu capul acoperit de un prosop (imagine care ne face să ne gândim la un rabin, de unde sensurile se multiplică) și reprezintă cealaltă parte a capitalismului: nu tinerețea acoperită de succes, ci un middle-aged obosit, nevrotic, răzbunător. Amândoi, Pattinson și Giamatti, vor să se autodistrugă și să ia cu ei întreaga lume pe care au creat-o. 

Pentru Cronenberg, transpunerea pe peliculă a romanului lui Don DeLillo a pus două provocări: dialogurile dense și spațiul închis din limuzina lui Packer care este principalul decor al filmului. Referitor la prima dintre ele, actorii se descurcă destul de bine, tonul monoton cu care aceștia își rostesc replicile imprimând filmului ritmul necesar, însă acesta nu este foarte diferit de cel cu care se „mișcă” alte filme ale lui Cronenberg (”Crash” în special). Cât despre limuzină, sub privirea obiectivelor lui Cronenberg, aceasta pare să își schimbe dimensiunile și se pliază pe personalitatea vizitatorilor lui Packer. Regizorul pare să construiască spațiul interior al limuzinei dintr-o mare varietate de unghiuri și prin cadraje surprinzătoare, folosind aproape în exces efectul picture in picture de fiecare dată când îl vedem pe Pattinson privind ce se întâmplă afară prin geamurile mașinii sau în multiplele ecrane ascunse în jurul său.

Înțeleg de ce ”Cosmopolis” nu a fost așa de bine primit pe cât ar merita. Este în film lent, cerebral, care testează răbdarea și urechea spectatorului. Mai mult de atât, are o problemă adevărată și anume un final ratat, care nu este nici un deznodământ propriu-zis, nici o confruntare explozivă dintre doi antagoniști, ci un anti-climax vorbăreț (chiar dacă nu chiar foarte teatral). Totuși, miezul acestui film este un portret fără milă al vremurilor în care trăim. Nu este vorba numai de imaginea celor de pe Wall Street față în față cu protestatarii, ci și de apatia cu care Eric Packer își trăiește aproape fiecare clipă. Și totuși, fiecare cadru filmat de Cronenberg pentru acest film - la fel ca și pentru precedendul său film (”A Dangerous Method”), de altfel - este plin de intensitate, ca și cum dincolo de suprafața ecranului există o revoltă mocnită care stă să izbucnească. 

To Rome with Love (SUA/Italia/Spania, 2012)

To Rome with Love

(SUA/Italia/Spania, 2012)

Regia și Scenariul: Woody Allen

Cu: Woody Allen, Judy Davis, Fabio Armiliato, Alec Baldwin, Jesse Eisenberg, Ellen Page, Roberto Benigni, Alessandro Tiberi, Alessandra Mastronardi, Penélope Cruz, Ornella Muti.

Rating: 3/5

„Din dragoste pentru Roma” este unul dintre filmele neserioase ale lui Woody Allen. Însă nu este un film prost, iar Allen își permite - cum face din când în când - să experimenteze cu forma cinematografică. Astfel, patru povești diferite se suprapun în acest film, dar dacă una dintre ele se întâmplă pe parcursul a câtorva ore, celelalte ocupă mai multe zile, săptămâni, poate chiar luni întregi. ”To Rome with Love” se remarcă printr-un sentiment de free form, ceea ce nu înseamnă că nu există o logică în spatele montajului, care devine evidentă în momentele în care diferitele povești converg înspre evenimente similare.

Ar fi multe lucruri interesante de spus despre ”To Rome with Love”. Povestea în care Alec Baldwin devine mentorul unei versiuni de-ale sale din tinerețe amintește de Anything Else, în care Allen însuși îl povățuiește pe Jason Biggs. Totuși, în cazul de față, povestea are un pay-off aparte. După ce Baldwin încearcă să-l împiedice pe Jesse Eisenberg să se combine cu Ellen Page pe un ton arțăgos, cu superioritate nejustificată, Eisenberg este cel care dă lovitura decisivă, certându-l simplu pe „bătrân” zicându-i You sold out! Într-o altă poveste, Roberto Benigni este un om obișnuit, care devine celebru pentru nimic și este urmărit de paparazzi pe străzile Romei. Iarăși, aceasta este o variațiune pe o temă pe care Allen a epuizat-o pe parcursul operei sale.

Pe de altă parte, însă, povestea în care doi provinciali vin la Roma, sunt despărțiți de împrejurări și ajung să se înșele unul pe celălalt arată mai degrabă ca omagiu adus comediilor italiene vechi (așa-zisele comedii sexy). Nu știu dacă aceasta a fost intenția, dar cred că este o comparație ușor de făcut, mai ales datorită apariției în cameo a Ornellei Muti și prezenței sexy a Penelopei Cruz. Și, în fine, în a patra poveste, Allen însuși și Judy Davis sunt un cuplu pensionar care vin la Roma să-și cunoască viitorii cuscrii. Allen, fost director de operă, descoperă că Giancarlo, are o voce magnifică, pe care o poate însă folosi doar la duș. Această poveste, la rândul ei, seamănă cu un sketch absurd(ist) dintr-unul dintre filmele mai vechi ale sale, culminând cu ireala secvență în care Giancarlo joacă în „Paiațe”, cu un duș ca element de scenografie. 

Și, ce altceva am mai putea adăuga? Trebuie apreciat că mai mult de jumătate de film este vorbit în italiană, ceea ce nu s-a întâmplat în precedentele filme latine ale lui Allen (”Vicky Cristina Barcelona” și ”Midnight in Paris”). ”To Rome with Love” are un raport satisfăcător râsete/minut. Se putea mai bine, dar nu am ajuns să mă plictisesc. Singurul regret adevărat pe care îl am este titlul. Inițial era intitulat ”The Bop Decameron” (pe care eu îl găsesc excelent, oricât de obscur ar fi), iar apoi ”Nero Fiddled”, dar până la urmă Allen a decis să lase metaforele și să aleagă acest titlu care pare aleator, este neremarcabil și va face probabil ca filmul să fie repede uitat. 

Cesare deve morire (Italia, 2012)

Cesare deve morire

(Italia, 2012)

Regia: Paolo & Vittorio Taviani

Cu: Salvatore Striano, Cosimo Rega, Giovanni Arcuri

Rating: 3/5

Câștigător al Ursului de Aur la Berlin anul acesta, ”Cesare deve morire” (”Caesar Must Die”) este un film cvasi-experimental, în care o trupă de pușcăriași pregătesc punerea în scenă a piesei „Iulius Cezar”. Elementul de interes este reprezentat de faptul că actorii sunt aleși chiar dintre pușcăriași, iar, într-o mai mare sau mai mică măsură, aceștia se joacă pe sine în timp ce recită versurile shakespeare-iene, ușor modificate ca să se muleze pe modul lor de a vorbi. ”Cesare deve morire” reprezintă și un surprinzător comeback pentru frații Taviani, de care am mai văzut un singur film, aclamatul ”La notte di San Lorenzo” (Grand Prix du Jury la Cannes în 1982). 

Revenind la filmul de față, acesta condensează piesa lui Shakespeare în doar 75 de minute, ceea ce nu înseamnă că filmul ar fi dens la rândul său. Pe parcurs există câteva încercări stângace de a face o legătură între textul și evenimentele piesei și viața adevărată a pușcăriașilor, precum un conflict între interpretul lui Cezar și cel al lui Decius sau procese de conștiință adevărate a celui care îl joacă pe Brutus. Aceste momente sunt tratate superficial și introduse cam forțat în firul dramei, iar personajele par, în cea mai mare parte a timpului, foarte lucide, astfel încât nu se poate vorbi de o ștergere a granițelor dintre ficțiune și realitate (sau dintre teatru și film), ceea ce ar fi reprezentat o direcție interesantă pentru acest film.

Nu prea mă încântă filmele în care actorii trebuie să ne reamintească în continuu că ei de fapt joacă un rol, iar „Cesare deve morire” este fix genul acesta de film. Faptul că actorii sunt amatori și deținuți nu schimbă cu nimic acest lucru. Cum nici faptul că trecutul  lor ne este prezentat în mod anti-cinematic prin subtitrări în care aflăm crima și sentința fiecăruia. Este, totuși, interesant să auzi că fiecare actor vorbește în alt dialect (dialectul său de proveniență), așa că cel puțin la nivelul limbajului există câteva momente foarte interesante (și foarte melodice) de-a lungul filmului. Iar, pe de altă parte, frații Taviani profită la maxim de decorul „natural” al închisorii în care au filmat, pe care îl surprind într-un foarte auster alb-negru, spre deosebire de reprezentația finală propriu-zisă, care este full-color. „Cesare deve morire” nu este un film care să merite un premiu atât de prestigios precum Ursul de Aur, mai ales că în aceeași competiție s-a aflat excelentul „Tabu” al lui Miguel Gomes. Ca experiment, este doar pe jumătate reușit. Dar este un film scurt și tratează cu respect atât piesa lui Shakespeare, cât și interesele artistice ale deținuților. 

Le gamin au vélo (Belgia/Franța/Italia, 2011)

Le gamin au vélo

(Belgia/Franța/Italia, 2011)

Regia și Scenariul: Jean-Pierre & Luc Dardenne

Cu: Thomas Doret, Cécile de France, Jérémie Renier

Rating: 4/5

În ceea ce îi privește pe frații Dardenne, nu sunt un cunoscător al operei lor (cred că nu am văzut jumătate dintre filme lor de ficțiune), dar sunt un admirator tacit al celor câteva filme de-ale lor pe care le-am văzut. „Le gamin au vélo” (care urmează, probabil, să fie tradus în românește „Băiatul cu bicicleta”), proaspăt laureat cu un premiu pentru scenariu de către Academia Europeană de Film, nu face excepție. Protagonistul este Cyril, un băiat de vreo 10-12 ani, destul de coleric, este abandonat de tatăl său (singurul părinte în viață) la un azil. În prima parte a filmului, Cyril încearcă să își regăsească tatăl, care și-a schimbat domiciliul, și să își recupereze bicicleta pe care acesta a vândut-o. Este ajutat de Samantha, o coafeză care are grijă de el în week-end-uri. În a doua parte a filmului, Cyril se împrietenește cu Wes, un pungaș/traficant care vrea să îl folosească pe băiat pentru un jaf.

Evident, „Le gamin au vélo” abordează temele favorite ale fraților Dardenne: abuz, abandon, părinți denaturați și părinți-surogat, precum și convingerea că există și oameni cu adevărat buni. Stilistic, filmul seamănă cu celelalte Dardenne-uri, dar, e drept, parcă sunt ceva mai puține planuri-secvență, iar travelling-urile fixate pe ceafa personajelor aproape că lipsesc. Frații Dardenne pun accent pe schema de culori și nu se poate ca vreunui spectator să nu îi rămână întipărită în minte imaginea băiatului în tricou roșu pe bicicletă sau iarba de un verde extrem de viu. Există și câteva secvențe de noapte foarte reușite, atât din punctul de vedere al modului în care sunt filmate și luminate, dar și în ceea ce privește intensitatea lor: Cyril se ceartă cu Samantha, fuge de la ea pentru a comite jaful, apoi încearcă să îi dea banii tatălui său, care îl respinge în mod brutal.

Tot filmul gravitează în jurul personajului lui Cyril, un personaj instabil emoțional, plin de nerăbdare, mânie, ură și chiar un pic de răutate, dar, în același timp, naiv și - din punctul de vedere al realizatorilor, cred - lipsit de orice vin pentru faptele sale. Cyril își dorește o familie și continuă să creadă că este posibil să fie reunit cu tatăl său mult după ce este evident că acesta din urmă nu își dorește acest lucru. Thomas Doret este un interpret extraordinar de precoce, iar filmul se poate citi din expresiile de fața sa (căci dialogurile sunt relativ puține). Merită menționată și Cécile de France („L'auberge espagnol”, ”Hereafter”), care face un rol excelent și complex, departe de rolul unidimensional de „mamă sfântă” care ar fi fost foarte ușor de jucat și complet neverosimil. 

Habemus papam (Italia/Franța, 2011)

Habemus papam

(Italia/Franța, 2011)

Regia: Nanni Moretto
Cu: Michel Piccoli, Jerzy Stuhr, Nanni Moretti

Rating: 4/5

Cel mai recent film al lui Nanni Moretti (prezentat, dar nepremiat la Cannes) este unul dintre cele mai bizare (în sensul bun) filme ale anului. Începe cu imagini filmate la ceremonia de înmormântare a Papei Ioan Paul al II-lea, după care îi urmărește pe cardinalii în conclav. Fiecare dintre ei se roagă să nu fie ales, iar figurile celor ale căror nume sunt citite par împietrite de groază. Într-un final, cardinalul Melville (Michel Piccoli) este ales, dar fix înainte de a-și face prezența ceremonială pe balcon, are o cădere nervoasă. Toate mijloacele spirituale și medicale sunt fără efort, așa că este chemat un psihanalist (Nanni Moretti), ateu, dar care pare singura speranță a Vaticanului. Totuși, filmul nu este un fel de ”Cu Papa la psihiatru”, pentru că Melville reușește să părăsească incinta cetății și să se piardă pe străzile Romei, întâlnind tot felul de oameni, inclusiv o trupă de actori, care îi reaprind fosta pasiune pentru teatru. Între timp, psihanalistul, obligat să rămână în Vatican, îi antrenează pe cardinali într-un turneu de volei, împărțindu-i după continentul de proveniență. 

Filmul are un ton ireverențios față de cutumele și dogmele catolice, dar are o mare „virtute” - îi prezintă pe cardinali ca pe niște simpli oameni (o comparație pe care am citit-o altundeva zicea ca niște „pensionari într-un cămin de bătrâni”). Problema lui Melville este tocmai aceasta, că este un simplu om, destul de slab și fără ambiții, care nu vede în el lucrurile mărețe pentru care a fost ales conducător al bisericii de către colegii săi (și, implicit, de către Dumnezeu). Această contradicție lovește într-un punct teologic esențial, natura divină a „procedurii” de alegere a Papei și infailibilitatea acestuia sunt negate din start de Moretti.

Totuși, chiar dacă filmul este în mod evident realizat dintr-un punct de vedere ateu, nu cred că trebuie insistat prea mult asupra acestui aspect, fiindcă nici chiar Moretti nu insistă. El pare mult mai preocupat de a scoate de la Piccoli o interpretare de zile mari. Acesta redă prin gesturi, expresii și doar puține replici (multe dintre ele incoerente) toate procesele de conștiință și frământările unui om neremarcabil pe umerii căruia s-a așezat o mare responsabilitate, la care, în devastator de simplă realizata scenă finală, va și renunța. Ritmul și tonului filmului, precum și fuga personajului principal mi-au amintit de un alt film italian, „Il regista di matrimoni” de Marco Bellocchio, mai degrabă decât alte filme de Moretti (deși nu mă afirm ca specialist în cinematografia italiană recentă). 

Voit comic, nerealist și iconoclast, „Habemus papam” este unul dintre cele mai interesante filme ale anului. Este și o revenire în formă pentru Moretti ca regizor, iar Michel Piccoli bifează un excelent rol în ceea ce este, probabil, ultima parte a carierei sale.

Le quattro volte (Italia/Germania/Elveția, 2010)

Le quattro volte

(Italia/Germania/Elveția, 2010)

Regia: Michelangelo Frammartino

Cu: Giuseppe Fuda, niște capre, un brad și câțiva cărbuni

Rating: 4/5

Prezentată deja la TIFF cu o lună în urma, pelicula pornește de la o teorie a lui Pitagora, care spune că sufletul trebuie să treacă prin patru stadii: uman, animal, vegetal și mineral. În consecință, camera lui Frammartino începe prin a ne prezenta un păstor dintr-un sat italian, care are grijă de caprele sale și încearcă să nu uite să își ia leacurile pentru bolile de care suferă. După moartea acestuia, prim-planul este luat de turma de capre și mai ales de un ied nou-născut, care – la una dintre primele ieșiri din țarc – se pierde de celelalte capre și înnoptează la sub un brad uriaș. Bradul respectiv este tăiat anul următor pentru o sărbătoare câmpenească, iar apoi este transportat în vecinătate, unde – printr-un proces prezentat în amănunt – este transformat în cărbuni. Evident, pe genericul de final, sunt creditați câțiva actori (probabil amatori sau localnici din Calabria), dar și caprele, bradul și chiar cărbunii.

Nu sunt sigur că ideile din spatele filmului au vreo valoare sau vreo morală, dar, în ceea ce privește modul în care este realizat, „În patru timpi” este aproape ireproșabil. Rar avem ocazia să vedem un film care nu este nici dramă, nici documentar și – mai ales – nu se concentrează asupra elementului uman. Într-unul dintre cele mai lungi și mai reușite cadre ale sale, grație regiei, unor dresori talentați și a mișcărilor de aparat minim necesare, atenția noastră este captată când de casa în care știm că stă bătrânul, când de turma de capre de vizavi, de un câine, o mașină sau de o procesiune religioasă, într-un flux foarte natural care privește tot ce se întâmplă ca pe un întreg și nu ca pe activități separate.

Această construcție meticuloasă predomină pe parcursul întregului film. Frammartino reușește să ne facă să înțelegem nu numai ce se întâmplă în sufletul acestor personaje inedite, dar și care este geografia locurilor. Repetarea planurilor și multitudinea de unghiuri din care vedem satul (aflat pe o colină) și câmpurile sau pădurile din jur, precum și intersecțiile dintre străduțe sau poteci lasă o impresie de geometrie foarte bine gândită (poate tot o aluzie, mai subtilă și mai vizuală, la Pitagora).

P.S.: Un articolaș ceva mai scurt despre „Le quattro volte” puteți găsi în „jurnalul” meu de la TIFF 2011, aici.

Madame de... (Franța/Italia, 1953)

Madame de... 

(Franța/Italia, 1953)

 

Regia: Max Ophüls

Cu: Charles Boyer, Danielle Darrieux, Vittorio De Sica

Rating: 4.5/5

Filmul meu preferat al lui Max Ophüls (cel puțin deocamdată) se concentrează asupra personajului jucat de Danielle Darrieux, o doamnă din înalta societate a secolului XIX și soția unui general (jucat de Charles Boyer). Fiindcă finanțele proprii sunt amenințate, ea își amanetează cerceii primiți în ziua nunții. Dar generalul află, recuperează cerceii și îi dăruiește unei amante care tocmai pleacă înspre Constantinopol. Din Constantinopol, cerceii se întorc în posesia unui diplomat italian (interpretat savuros de Vittorio de Sica), care se îndrăgostește de soția generalului și îi dăruiește. Dar traseul cerceilor nu se va opri aici...

 

„Madame de...” este filmat în stilul specific ultimii perioade a carierei lui Ophüls (amputată prea devreme): cadre lungi, fluide, în alb-negru elegant și economicos în folosirea unghiurilor de filmare inedite. Decorurile sunt minuțios construite, fie dacă este vorba de interiorul banal al unui magazin de amanet, de palate somptuoase sau de intimitatea camerelor soților de... Câteodată, chiar și personajele par obiecte de decor, datorită conformării normelor sociale, dar aceasta nu este decât o impresie inițială, personajele fiind foarte bine construite, iar interpretările sunt la mare înălțime. Căci ceea ce începe ca o farsă cu și despre aristocrați se transformă într-o dramă „necruțătoare”, în urma căreia toate cele trei personaje, aparent extraordinare (căci de aceea sunt subiectul unui film) se dovedesc a fi banale, idealurile lor nu vor fi realizare și, așa cum sugerează și titlul - se vor pierde în anonimatul istoriei.

Le monde du silence (Italia/Franța, 1956)

Le monde du silence

(Italia/Franța, 1956)

Regia: Jacques-Yves Cousteau, Louis Malle

Cu: Jacques-Yves Cousteau, Frédéric Dumas, Albert Falco

Rating: 4.5/5

„Le monde du silence” este un film pe care vroiam să îl văd de multă vreme. Aproape o jumătate de secol a fost singurul documentar care a câștigat un Palme d'Or, fiind recompensat și cu un Oscar pentru cel mai bun documentar. În plus, este unul dintre primele filme în care au fost folosite aparate de filmat capabile să înregistreze la adâncimi mari. „Le monde du silence” îl urmărește pe Cousteau și echipajul său de marinari și cercetători pe nava Calypso și explorând recifi de corali, fundul mării, o epavă scufundată de zeci de ani sau insule nelocuite.

Există în acest film câteva momente șocante, probabil privite mai ales din perspectiva mileniului III. Cousteau folosește dinamită pentru a detona un recif, în scopul de a lua recensământul peștilor care trăiesc lângă acel recif. Mai târziu, elicele navei Calypso rănesc accidental (dar mortal) un pui de cașalot, iar apoi marinarii se apucă să masacreze efectiv rechinii adunați în jurul cadavrului cașalotului. Iar înspre final, unii dintre marinari călăresc în joacă niște broaște țestoase gigant, distrându-se de cum acestea sunt capabile să îi poarte. Deși extrem de deranjante din diferite motive, nu cred că aceste acte ating valoare filmului. Din contră, cred că îi dau acestuia un plus, „Le monde du silence” devenind o dovadă a unei lipse de înțelegere și preocupare pentru mediu și faună, iar apoi Cousteau a avut un aport esențial în corectarea acestor comportamente, prin munca sa de cercetare, precum și numeroasele cărți și documentare despre viața marină pe care le-a semnat.

În rest, „Le monde du silence” este o încântare vizuală, cu filmări submarine extraordinare care ilustrează când feeria, când coșmarul, în imagini inedite filmate la 75 de metri adâncime sau în încăperile unei epave. La vremea lui, acesta a fost primul film în care oamenii au putut vedea aqua-lungs, scootere subacvatice, cuști anti-rechin sau, pur și simplu, imagini în mișcare din adâncul mării sau sute de delfini urmărind nava Calypso. Însă filmul este fascinant și la peste 50 de ani de la realizare, nu numai datorită importanței sale istorice, dar și pentru amestecul de grotesc și uluitor care caracterizează viața oricăror exploratori de talia lui Jacques Cousteau.

Copie conforme (Franța/Italia/Iran, 2010)

Copie conforme

(Franța/Italia/Iran, 2010)

Regia: Abbas Kiarostami

Cu: Juliette Binoche, William Shimell

Rating: 3.5/5

Această coproducție este regizată de un iranian, are ca protagoniști un englez și o franțuzoaică, iar acțiunea se petrece în Italia. Într-adevăr universal, filmul de față este primul lungmetraj de ficțiune pe care Abbas Kiarostami îl realizează în afara Iranului. Și, odată cu mutarea, reununță la amatori și la abordările extreme asupra artei cinematografice din celelalte filme ale sale (mai ales ”Ten” și ”Shirin”). Astfel, ”Copie conforme” pare un joc, parcă inspirat de ”Viaggio in Italia” de Rossellini: un scriitor și o franțuzoaică care locuiește în Italia alături de fiul său petrec o zi împreună, deși nu se cunosc de dinainte, vizitând Toscana rurală. De la un punct, însă, odată ce proprietara unei cafenele presupune că sunt căsătoriți, cei doi încep să se prefacă că sunt un cuplu adevărat și petrec restul zilei de ca și cum ar fi soț și soție de 15 ani, certându-se pentru nimicuri, aducându-și reproșuri, exagerând, gesticulând și - foarte important - împărtășind o stranie familiaritate unul cu celălalt.

”Copie conforme” jonglează cu noțiunile de „copie fidelă” (posibil titlu pentru o eventuală ieșire a filmului în cinematografele românești), „original” și cum percepția omului modifică sensurile acestora. În film, personajul masculin este un scriitor care tocmai a scris o carte despre cum sunt privite copia și originalul în artă. Iar filmul însuși începe să se joace cu ideea aceasta, nu numai prin faptul că cei doi ajung să interpreteze o copie a unui cuplu adevărat, dar sondând însuși natura cinematografului: nu toate relațiile dintr-un film sunt copii ale unor relații din realitate? cât de mult trebuie să căutăm ca să găsim un model cu adevărat original? etc. Cu toate acestea, citatele directe din alte filme sunt rare. O conversație în patru (alături de un cuplu „real”) despre semnificația unei statui care înfățișează un bărbat și o femeie (pe care nu o vedem în întregime) amintește de „Anul trecut la Marienbad”, de Alain Resnais, iar o scenă în care „cuplul” călătorește cu mașina pare sustras de Kiarostami din ”Ten”, propriul său film. Dar cam atât...

Juliette Binoche a primit premiul de interpretare la Cannes anul acesta. Este o alegere interesantă, deși poate oarecum prefigurată înainte ca filmul să fie văzut. Ca și co-star-ul ei (baritonul englez William Shimell), Juliette Binoche joacă intenționat prost în unele scene, over-acting-ul devine regulă în a doua parte a filmului, iar cei doi își joacă scenele cu umor, stângăcie și naturalețe, dar spectatorul nu e niciodată sigur cât din ceea ce fac este plănuit și regizat și cât este rateu. Dar dacă Kiarostami pare să lase lucrurile în voie în ceea ce privește jocul actorilor, el rămâne destul de concentrat asupra stilului. De data aceasta, el alege în principal cadre lungi, fluide, dar folosește (din nou) cadrul fix pentru a obține un efect mai puternic al unor scene (de exemplu, cearta falsă de la restaurant, în care cei doi sunt filmați frontal). Și mai este un lucru interesant: unele cadre fixe încep ca prim-plan-uri, dar apoi actorul se dă la o parte, iar cadrul se dovedește mai larg. Exemplu perfect este finalul, în care bărbatul se privește poate în oglindă, apoi pleacă, iar noi vedem perspectiva orașului prin fereastra din spatele său. Iar apoi începe genericul de final, care se derulează doar în această fereastră, nu și în restul cadrului, de parcă am privi un film prin intermediul altuia.

”Copie conforme” este departe de a fi o capodoperă, dar este un film original, o joacă cu idei care este undeva la jumătate între travelogul romantic Hollywood-ian și filmul de artă europea, îmbrățisând clișeele, dar refuzând ordinarul. Chiar dacă îi lipsește atât cadența, cât și viziunea, filmul este frumos... Inutil, dar frumos...

Prima della revoluzione (Italia, 1964)

Prima della revoluzione

(Italia, 1964)

Regia: Bernardo Bertolucci

Cu: Adriana Asti, Francesco Barilli, Allen Midget

Rating: 4/5

Al doilea film al lui Bertolucci (despre primul, „La commare secca”, am scris deja aici) îl are în prim plan pe Fabrizio (Francesco Barilli), un tânăr provenind dintr-o familie „burgheză”, care este însă un vajnic și înfocat marxist. După decesul unui prieten de-al lui, Fabrizio începe să-și pună la îndoială capacitatea de a acționa și a modifica destinele oamenilor. Începe apoi o aventură cu mătușa sa nu cu mult mai în vârstă, Gina (extraordinar interpretată de Adriana Asti), care îi mai abate gândurile, dar eșecul relației îl va arunca și mai mult în pragul dilemelor, Fabrizio nereușind până în final să-și împace sau să aleagă între cele două posibile destine: căsătoria cu o fată dintr-o familie bună (aka îndeplinirea misiunii sale de burghez) sau revoluția și răsturnările sociale ce vor urma să apară (filmul are ușor un caracter profetic din acest punct de vedere).

Problema cu „Prima della rivoluzione”/„Înainte de revoluție” este excesul de gargară comunistă. Fabrizio vorbește în continuu („ca din cărți”) despre proletariat, revoluție, burghezi, mase, Marx și toate alea, câteodată și din voice-over, încât câteodată filmul pare că îi ia la mișto pe marxiști (ceea ce sunt convins că nu e cazul). Pe de altă parte, Bertolucci știe să transpună în imagini foarte bine convingerile lui Fabrizio și dilemele sale ulterioare, încât - sincer - nu este nevoie de prea multe cuvinte. Se remarcă secvența marii demonstrații de 1 Mai , care este de fapt o adunare de câțiva oameni cu idealuri mari, dar fără priză la public, într-un parc, cântând Internaționala și fluturând niște steaguri. Ideologiei înguste a lui Fabrizio i se opune această demonstrație de realitate, în urma căreia el își abandonează marile idealuri, convingându-se că nu este făcut pentru o viață de activism și că el nu a avut șansa să trăiască decât anii de dinainte „revoluției”, urmând a se abandona vieții pe care au trăit-o și părinții săi.

O altă secvență importantă, care vine mai înspre sfârșit, are loc la un spectacol de operă, unde Fabrizio - venit alături de logodnica lui prestabilită - este confruntat cu cealaltă dilemă a sa, odată ce Gina își face și ea apariția. Finalul ambiguu este tulburător: suntem la o nuntă care pare să fie nunta lui Fabrizio: logodnica lui este mireasa, familiile lor sunt acolo, Gina este și ea, dar - cu toate acestea - mirele nu este filmat decât de la spate, iar în ultimul cadru, după ce mirii au plecat, o vedem pe Gina sărutând printre lacrimi un tânăr (care ar putea fi Fabrizio, ar putea fi fratele acestuia...), destinul eroului nostru rămânând sub semnul întrebării.

La commare secca (Italia, 1962)

La commare secca

(Italia, 1962)

Regia: Bernardo Bertolucci

Cu: Marisa Solinas, Allen Midget, Giancarlo De Rosa, Alfredo Leggi

Rating: 4/5

Debutul lui Bernardo Bertolucci în lung-metraj are la bază un scenariu de Pier Paolo Pasolini, iar cel mai apropiat corespondent cinematografic este capodopera lui Kurosawa, ”Rashomon”. ”La commare secca” (”The Grim Reaper” sau ”Cumătra uscată”, în română) începe cu imaginea cadavrului unei prostituate în apropierea unui pod peste Tibru în Roma. Urmează 5 interogatorii cu 5 suspecți diferiți, fiecare povestind (și fiecare mințind, într-o măsură sau alta) ce i s-a petrecut înainte și după momentul crimei.

Structura narativă a filmului este surprinzătoare. Fiecare relatare reia evenimentele începând cu câteva ore înainte crimei, fiecare este întreruptă la un moment dat de o ploaie torențială, în mijlocul căreia - preț de câteva secunde - o vedem pe prostituata care urmează să fie ucisă, singură în camera ei, pregătindu-se de ieșirea din acea seara. Ultimul suspect povestește un eveniment tragic ce s-a întâmplat a doua zi, după care revenim la mărturia unuia dintre suspecții anteriori, care se dovedește a fi criminalul. În final, cronologia este iar deturnată. Scena finală se petrece în dimineața în care a fost descoperit cadavru, iar, cronologic, se situază înaintea primei mărturii mincinoase a criminalului și înaintea celui de-al doilea eveniment tragic. Ceea ce finalul sugerează este că dacă criminalul ar fi mărturisit mai devreme, o a doua tragedie ar fi putut fi evitată și, în consecință, ne invită să regândim filmul și să încercăm să decriptăm celelalte posibile mărturii mincinoase.

”La commare secca” este cu câțiva ani buni înaintea vremii sale. Un film inovator nu numai prin joaca cu cronologia, dar și prin tehnicile vizuale folosite, filmul fiind dominat de lungi tracking-uri care urmăresc personajele de-a lungul decorului urban folosit. Și dacă tot suntem la personaje, să remarcăm prestația excelentă a ansamblului de actori, alcătuit în principal din amatori.