Alpeis (Grecia, 2011)

Alpeis

(Grecia, 2011)

Regia: Giorgos Lanthimos

Cu: Aggeliki Papoulia, Stavros Psyllakis, Aris Servetalis

Rating: 2/5

Iată încă unul dintre acele filme arthouse ale căror lansare în țară seamănă mai mult cu o operațiune clandestină. „Alpii” este povestea unui grup format dintr-o asistentă medicală, un paramedic, o gimnastă și antrenorul ei, care concep o „afacere” în care iau locul unor persoane decedate pentru a ajuta familiile și prietenii acestora sa treacă peste trauma provocată de pierderea celor dragi. Ei își zic Alpii, își iau pseudonime după vârfuri muntoase celebre ale acestui lanț și se întâlnesc, de mai multe ori pe zi, cu diverși „clienți”, cu care schimbă telegrafiat niște replici pe care aceștia și le amintesc din conversațiile cu cei dispăruți. Bineînțeles, nu durează mult până când unul dintre ei duce acest „joc” un pic prea departe.

Cred că, cu acest film, Giorgos Lanthimos a încercat să repete succesul pe care l-a avut cu primul său film, „Kynodontas” (”Dogtooth”), despre care scriam cu admirație reținută în urmă cu doi ani. Din păcate, premisa din „Alpii” nu este nici pe de parte la fel de provocatoare precum cea din filmul său precedent, iar eu aș spune că este aproape stupidă. Pe de altă parte, filmul de față este mult prea arid, detașat, previzibil și, în ultimă instanță, de-a dreptul plictisitor. Nici măcar celor două-trei erupții de violență din final (atât de bine gestionate în ”Kynodontas”) nu reușesc măcar să provoace vreo reacție de la spectator, darămite să atingă o coardă sensibilă. „Alpii” este atât de steril încât cred că l-aș fi abandonat în primele 20 de minute, dacă nu ar fi avut-o ca protagonistă pe Aggeliki Papoulia (anterior una dintre surorile din ”Dogtooth”), care se dedică cu pasiune unui personaj tulburat, atât de singur încât își creează personalități multiple și trăiește prin intermediul acestora.

Kynodontas (Grecia, 2009)

Kynodontas

(Canine) (Dogtooth)

(Grecia, 2009)

Regia: Giorgos Lanthimos

Cu: Christos Stergioglou, Michele Valley, Aggeliki Papoulia, Mary Tsoni, Hristos Passalis, Anna Kalaitzidou.

Rating: 3.5/5

Protagoniștii acestui straniu film (câștigăror Un Certain Regard la Cannes 2009) sunt o membrii unei familii, în care părinții decid să-și crescă copiii într-un regim strict, izolați de lumea reală, cei trei adolescenți (un băiat și două fete) ai lor fiind constrânși să rămâna în incinta creată de gardurile înalte care le înconjoară casa și își petrec timpul cu jocuri și competiții bizare. Ei vorbesc straniu, stereotipic, sunt învățați cuvinte pe care s-ar putea să le audă din greșeală, dar cu alt sens decât cel obișnuit (de exemplu, „zombie” este o floare galbenă). Unul dintre mecanismele de control inventat de părinți este un frate imaginar, care ar fi fost exilat dincolo de zidurile înalte și apoi atacat și omorât de o pisică, prezentată ca inamicul natural numărul 1 al omolui. Tatăl este „dictatorul” crud al familiei, iar singurul intrus pe care acesta îl permite în interiorul familiei este o tânără, Christina, care este folosită pentru a-i potoli dorințele sexuale băiatului, dar - pe ascuns - o seduce și pe sora cea mare, căreia îi aduce și casete video din afară, care vor constitui germenii răzvrătirii acesteia.

Acțiunea se petrece aproape în totalitate în casa, în curtea și lângă piscina familiei. Vremea este întotdeauna însorită. Cu siguranță, filmul este impresionant la nivel vizual. În rest, este un pic pra criptic pentru propriul său bine. Să fie o metaforă despre societatea patriarhală și îndoctrinarea urmașilor? Să fie o alegorie politică? Sincer, cred că poți găsi orice interpretare posibilă, dar mesajul pare destul de clar: suntem ceea ce am fost educați să fim, iar în momentul în care scăpăm înspre lumea reală aducem cu noi noțiunile greșite pe care cei care ne-au crescut ni le-au insuflat, integrarea și viața socială fiind imposibilă. Este fascinantă dorința tatălui de a-și crește copiii obedienți, ca niște câini dresați (vedeți, încep să se adune paralelele canine) și să le controleze fiecare aspect al vieții lor.

Ceea ce a fost mai interesant pentru mine se referă la răzvrătirea surorii celei mari. Primind casetele video de la Christina, primele informații adevărate pe care le primește despre lumea de dinafară vine din lumea filmelor. Așa că ea începe să-l imite pe Rocky, repetând replici din film, își atacă fratele în piscină à la ”Jaws” și își lasă rudele perplexe când imită un dans din ”Flashdance”. Poate că există aici un comentariu despre rolul filmelor, despre fascinația pe care acestea o provoacă instantaneu și despre forța cu care acestea descătușează dorințele reprimate (în special cele ale adolescenților, unii dintre noi am devenit mai blazați cu timpul).

”Kynodontas” nu este printre filmele mele preferate din ultimii ani, dar este un film care provoacă, pe alocuri șochează și generează discuții... Un film despre idei până la urmă, chiar dacă este mai mult decât satisfăcător și la nivel estetic.