Redemption (Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Redemption

(Portugalia/Franța/Germania/Italia, 2013)

Regia: Miguel Gomes

Voci: Maren Ade, Jaime Pereira, Donatello Brida, Jean-Pierre Rehm

Rating: 4.5/5

Sfârșitul anului este momentul în care încerc să văd cât mai multe dintre filmele „importante” lansate în acel an (fie că este vorba de câștigătoare la mari festivaluri, indie-uri americane, curiozității asiatice sau blockbustere pe care nu am simțit nevoie să dau banii la cinema). Evident, este imposibil să ajung „la zi”, din mai multe motive – în primul rând lipsa de timp, iar apoi accesibilitatea redusă a celor mai multe filme „internaționale” (unele dintre ele nu au distribuitori încă în țări civilizate, darămite la noi). Însă nu știi niciodată de unde sare iepurele și titluri despre care nu știam nimic înainte ajung printre preferatele mele. Așa a fost cazul anul acesta cu cel mai recent film al lui Miguel Gomes (care a regizat unul dintre cele ma bune două filme ale anului trecut – ”Tabu”), un documentar construit din imagini de arhivă ce durează doar 26 de minute. 

”Redemption” începe ca un ecou al celei de-a doua părți din ”Tabu”. Pe măsură ce imagini cu diferite ritualuri africane se derulează pe ecran, vocea unui băiat (Jaime Pereira) citește o scrisoare către părinții săi. Ne dăm seama că ne aflăm undeva în anii '70, iar copilul le scrie din Portugalia părinților săi din Angola, fostă colonie portugheză. Apoi, pe fundalul unor imagini din Milano-ul industrial de după WW II și a unei scene din „Miracolo a Milano” al lui De Sica, un bărbat aparent mai în vârstă (Donatello Brida) își povestește tinerețea, din care subliniază rezistența anti-fascistă și o dragoste pierdută. Oare fosta sa iubită mai trăiește, dacă își mai aduce aminte de el? În treacăt, se întreabă și dacă l-a votat sau nu. Imediat ne mutăm în Franța, vedem o familie recreându-se în zăpadă, iar un bărbat middle-aged (Jean-Pierre Rehm) îi scrie fiicei sale, regretând că nu este și nu va fi niciodată un tată mai bun și, de asemenea, menționând în treacăt că urmează niște alegeri la care participă, a căror rezultat este însă deja prefigurat de sondajele de opinie. Iar în final, ne întoarcem în trecut, în Germania de Est, unde o femeie (Maren Ade) își sărbătorește nunta. Ne spune că și ea și soțul ei sunt oameni de știință, iar că uniunea lor este motiv de bucurie pentru întregul Partid. Dar ea nu își poate scoate din cap o melodie semnată de fascistul Wagner și, în ceea ce ar trebui să fie cea mai fericită zi din viața sa, realizează cât de lipsită de libertate este viața ei. Acest capitol este cel mai inventiv din punct de vedere vizual, peste imagini cu un cuplu în ziua nunții suprapunându-se ecuații și filme științifice în care diferite substanțe cristalizează și se propagă în spațiu.

De pe genericul de final aflăm că cei patru pe care i-am auzit sunt - în ordinea apariției - Pedro Passos Coelho (actual premier „auster” al Portugaliei), Silvio Berlusconi, Nicolas Sarkozy și Angela Merkel. Totuși, chiar dacă imaginile (și chiar și textele) creionează un portret destul de dur al Europei aflate în plină criză economică (sau trezindu-se mahmură după aceasta), cred că filmul lui Gomes își propune să meargă un pic mai departe de atât. Dincolo de politica pe care acești oameni o practică, interesul său este să găsească ceva personal, ceva necunoscut, ceva uman care să îi definească. În scrisorile lor există detalii reale, verificabile istoric, cărora li se adaugă elemente fictive. Unele sunt mai credibile decât celelalte - de exemplu, pare greu de crezut că premierul bunga-bunga ar visa la pensie o iubită pierdută în adolescență; dar poate scopul este chiar să inventeze o imagine personală mult diferită de cea publică. În schimb, mult mai mare credibilitate are episodul Sarkozy, cu rateurile sale de familist. Iar episodul Merkel este probabil cel mai marcant, dezvăluind o personale puternică într-o lume dominată de interdicții, privațiuni și ipocrizie, în care de-abia se întrezărește o rază de speranță că lucrurile ar putea vreodată să fie mai bune.

Explorând teme similare (retrăirea trecutului, adevărul personal vs. cel istoric, memoria colonialismului), ”Redemption” este totuși mai mult decât un simplu corolar angajat politic al lui ”Tabu”. Să îl încadrezi într-un gen este destul de dificil. Este un film de montaj, un pseudo-documentar și un eseu cinematografic. Pe mine m-a trimis cu gândul la Chris Marker și James Benning (vezi ”Deseret” și ”One Way Boogie Woogie”). Sensibilitatea aparte pe care acest film o emană probabil că nu este din întâmplare: pe genericul de final, la capitolul montaj, li se mulțumește pentru participare studenților de la Le Fresnoy, promoțiile Raoul Ruiz și Chris Marker, doi maeștri recent dispăruți ai unui anume tip de cinema - universal și personal în același timp. ”Redemption” spune, în același timp, la fel de multe lucruri despre Europa de astăzi, despre liderii ei, cât despre autorul său, pe care îl așteptăm să revină cu noi filme la fel de pasionante. 

Cosmopolis (Franța/Canada/Portugalia/Italia, 2012)

Cosmopolis

(Franța/Canada/Portugalia/Italia, 2012)

Regia și Scenariu: David Cronenberg

Cu: Robert Pattinson, Sarah Gadon, Paul Giamatti, Kevin Durand, Juliette Binoche, Samantha Morton

Rating: 4/5

În ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, filmele lui Cronenberg ne avertizau despre iminenta fuziune dintre corpul uman și tehnologie. ”Cosmopolis” se petrece deja în epoca de după ce acest mariaj nesănătos s-a consumat. Personajul său principal, Eric Packer (Pattinson), este un computer rece, distant, un tânăr cybercapitalist care încearcă să decidă viitorul lumii de la pupitrul său de comandă din interiorul unei anonime limuzine albe. Consensul criticilor în fața acestui film este că autorul său dovedește o înaltă măiestrie tehnică, dar că tonul distant împiedică spectatorul să relaționeze cu personajul principal. Nu doar că nu cred că aceasta ar fi o problemă, dar nici nu cred că este adevărat. Încă din primele cadre, Pattinson emană un amestec straniu de fascinație și repulsie, pentru că până la sfârșit acestea să fie înlocuite de un și mai straniu sentiment de milă.

”Cosmopolis” a fost deja comparat foarte mult cu ”Crash”, celălalt film în care mașinile erau puse în slujba fantasmelor realizatorului canadian. Protagoniștii acelui film erau atât de dezumanizați încât participarea la accidente rutiere era singurul mod în care puteau simți că trăiesc. Și la Eric Packer există această căutare a experiențelor extreme (care culmină cu secvența în care acesta își trage un glonț prin palmă), dar pentru mine călătoria sa de o zi nu are doar o semnificație senzorială, ci și una spirituală. Tunsoarea pe care o vrea trebuie să fie opera unui anume om, un bătrân frizer evreu din cartierul în care Packer a copilărit, care îi tăia parul și tatălui său. Deja avem un sens în plus al periplului său, dar lucrurile devin ceva mai complicate în episodul de încheiere al filmului, în care Packer - după ce își abandonează limuzina - se întâlnește cu omul care vrea să îl asasineze. Acesta, interpretat de Paul Giamatti, îl primește cu capul acoperit de un prosop (imagine care ne face să ne gândim la un rabin, de unde sensurile se multiplică) și reprezintă cealaltă parte a capitalismului: nu tinerețea acoperită de succes, ci un middle-aged obosit, nevrotic, răzbunător. Amândoi, Pattinson și Giamatti, vor să se autodistrugă și să ia cu ei întreaga lume pe care au creat-o. 

Pentru Cronenberg, transpunerea pe peliculă a romanului lui Don DeLillo a pus două provocări: dialogurile dense și spațiul închis din limuzina lui Packer care este principalul decor al filmului. Referitor la prima dintre ele, actorii se descurcă destul de bine, tonul monoton cu care aceștia își rostesc replicile imprimând filmului ritmul necesar, însă acesta nu este foarte diferit de cel cu care se „mișcă” alte filme ale lui Cronenberg (”Crash” în special). Cât despre limuzină, sub privirea obiectivelor lui Cronenberg, aceasta pare să își schimbe dimensiunile și se pliază pe personalitatea vizitatorilor lui Packer. Regizorul pare să construiască spațiul interior al limuzinei dintr-o mare varietate de unghiuri și prin cadraje surprinzătoare, folosind aproape în exces efectul picture in picture de fiecare dată când îl vedem pe Pattinson privind ce se întâmplă afară prin geamurile mașinii sau în multiplele ecrane ascunse în jurul său.

Înțeleg de ce ”Cosmopolis” nu a fost așa de bine primit pe cât ar merita. Este în film lent, cerebral, care testează răbdarea și urechea spectatorului. Mai mult de atât, are o problemă adevărată și anume un final ratat, care nu este nici un deznodământ propriu-zis, nici o confruntare explozivă dintre doi antagoniști, ci un anti-climax vorbăreț (chiar dacă nu chiar foarte teatral). Totuși, miezul acestui film este un portret fără milă al vremurilor în care trăim. Nu este vorba numai de imaginea celor de pe Wall Street față în față cu protestatarii, ci și de apatia cu care Eric Packer își trăiește aproape fiecare clipă. Și totuși, fiecare cadru filmat de Cronenberg pentru acest film - la fel ca și pentru precedendul său film (”A Dangerous Method”), de altfel - este plin de intensitate, ca și cum dincolo de suprafața ecranului există o revoltă mocnită care stă să izbucnească. 

TIFF Review: Tabu, de Miguel Gomes

”Tabu” este doar al doilea film din festival, după ”Donoma”, căruia îi dedic ceva mai mult spațiu. Filmul lui Miguel Gomes este legat inextricabil de capodopera lui Murnau & Flaherty din 1931 cu același titlu (și despre care am scris pe scurt aici). Chiar dacă vizionarea acestuia nu este necesară pentru a înțelege filmul lui Gomes, un pic de context nu strică, așa că am să încep din acest punct. ”Tabu: A Story of the South Seas” este o poveste de dragoste care începe într-o insulă îndepărtată de civilizație din Bora Bora. Filmul este împărțit în două capitole: Paradise, în care cei doi tineri, membri ai aceluiași trib, dar a căror iubire este interzisă, înfiripă povestea de dragoste și Paradise Lost, în care cei doi tineri „evadează” pe o insulă în care a ajuns deja civilizația, iar relația lor suferă sub povara obligației de a munci pe bani pentru a trăi. În final, băiatul este consumat de valurile mării într-o încercare disperată de a-și regăsi iubita. 

Gomes își începe filmul cu un prolog alegoric, care include un explorator în Africa, fantoma iubitei sale și un crocodil în care s-a reîncarnat exploratorul. Această scurtă poveste prefigurează întâmplările din a doua parte a filmului. Apoi, el inversează structura filmului lui Murnau, începând cu Paradise Lost, care de data aceasta este plasat în Lisabona contemporană și pare să aibă drept protagonistă pe Pilar, o femeie care pare să treacă printr-o criză de viață complexă: este religioasă, dar rugăciunile ei sunt telegrafiate, locuiește singură, nu reușește și nu pare să își dorească să creeze prea multe legături cu alți oameni, se dedică unor cauze nobile, dar futile etc. Pilar este cel mai grav perturbată de vecina ei, Aurora, o femeie bătrână, care crede în spirite și vrăji, la fel de singură (singurul tovarăș de viață îi este servitoarea negresă). Ajunsă în spital, Aurora îi cere lui Pilar să îl găsească pe un anume Ventura. După moartea bătrânei, acesta începe să relateze povestea de dragoste dintre el și Aurora, care se va denumi Paradise și va fi plasată cu mulți ani în urmă, în Africa colonială. Această parte este fără dialoguri, explicațiile acțiuni (și comentariul pe alocuri poetic) fiind oferite însă de narațiunea din off. Cuplul care se formează este unul previzibil, însoțit totuși de un companion inedit - crocodilul Dandy.

”Tabu” este filmat în alb-negru și în format 4:3, revendicându-se de la tradiția cinematografiei mute. Pe de altă parte, la fel ca alte filme portugheze pe care le-am văzut - cel mai notabile fiind cele ale lui Manoel de Oliveira - ”Tabu” este un amestec de realism, mistic și fantastic, o mare importanță fiind dată mitologiei (de oricare origine), literaturii și artei povestirii. Dacă prima parte a filmului este mai degrabă realistă, surprinzând alienarea care le cuprinde pe toate personajele, o dată ce Ventura își începe povestea, tonul devine mult mai romanțat, dulce-amărui, iar momentul povestit este văzut ca perioada de glorie din viața protagoniștilor. Bănuiesc că filmul poate fi privit din multe puncte de vedere. Poate fi o alegorie despre căderea unui imperiu colonial, povestea de dragoste fiind asociată cu ultima zvâcnire a acestuia, idee care își găsește cea mai bună reprezentare în scena petrecerii de la casa cu piscină, în care decorul este scorojit, iar cei care organizează petrecerea par să fi pierdut contactul cu realitate. Poate fi, de asemenea, un film despre memorie - am avut un sentiment ciudat că, în prima parte a filmului, personajele suferă de un fel de amnezie, trăind într-un prezent care nu pare să fie legat de trecut și lipsit de planuri de viitor. Doar Aurora, în momentele cele mai isterice, pare să își amintească păcatele trecutului, iar moartea ei este șocul care readuce luciditatea, deși nu avem nicio garanție că ceea ce Ventura povestește este adevărat și nu rezultatul a decenii de rememorare și reorganizare inexactă a amintirilor. Povestea de dragoste din a doua parte contrastează banalitatea vieții lui Pilar, dar îi oferă, în același timp, ocazia de a fi martora unei aventuri cum nu a avut șansa să trăiască.

”Tabu” este un film care se agață de teme „grele”, precum singurătatea, trecerea timpului, apropierea morții etc. În ceea ce mă privește, m-a impresionat foarte mult în prima parte a filmului modul în care este prezentat declinul Aurorei, a cărei stare de sănătate se agravează progresiv, accelerat, pe parcursul a doar câteva zile. Din mai multe motive, aș vrea să revăd filmul. Am impresia că sunt mici detalii care mi-au scăpat, două-trei replici pe care le-am ignorat și care s-ar fi putut dovedi ulterior a fi importante. Cred că filmul este mai complex decât pare la prima vedere și nu pot să nu observ atenția pentru detalii de care Gomes dă dovadă, în special la nivelul fondului sonor. În a doua parte, fiindcă dialogurile nu se aud, sunetele din jur par să iasă mai tare în evidență: ciripituri, apa curgând etc. De asemenea, sunt foarte interesante repetițiile la care regizorul portughez face apel: Pilar și Aurora plâng la auzul aceleași melodii, în ere diferite, dansul africanilor în momentul în care exploratorul din prolog își găsește sfârșitul este reluat în momentul în care Aurora naște o fetiță etc. Cu cât mă gândesc mai mult la el, ”Tabu” pare din ce în ce mai bun. O a doua vizionare, la câteva luni distanță, se impune pentru a-mi limpezi ideile. Știu însă sigur că este unul dintre filmele anului.

O Estranho Caso de Angélica (Portulagia/Spania/Franța/Brazilia, 2010)

O Estranho Caso de Angélica

(Portulagia/Spania/Franța/Brazilia, 2010)

Regia: Manoel de Oliveira

Cu: Ricardo Trêpa, Pilar López de Ayala, Leonor Silveira

Rating: 4/5

În ultimele zile, au început să apară pe internet primele topuri ale anului. Și, ca de obicei, în măsura posibilităților, încep să văd cât mai multe dintre filmele pe care le-am ratat. Destul de sus în clasamentul celor de la Cahiers du Cinéma (în care a triumfat „Habemus papam”), este acest straniu film, cu un foarte straniu titlu, regizat de un „răsfățat” al revistei, cineastul portughez în vârstă de 103 ani (împliniți pe 11 decembrie), Manoel de Oliveira. De ceva vreme încoace, de Oliveira face cam un film pe an (dacă acesta este secretul longevității, Woody Allen pare să fie pe drumul cel bun). Stilul portughezului, riguros vizual și plin de referințe literare, nu este foarte accesibil. Ca dovadă, anul acesta la TIFF, filmul său precedent, „Excentricitățile unei blonde”, deși lung de doar 65 de minute și foarte frumos filmat, a fost unul dintre cele mai prost votate filme de către public.

„O Estranho Caso de Angélica” începe cu Isaac (Ricardo Trêpa, un fotograf evreu, care este chemat în miez de noapte să o fotografieze pe o tânără care tocmai a decedat (provenind dintr-o familie de creștini devotați). În momentul în care o privește prin obiectivul aparatului, i se pare că Angélica deschide ochii și îi surâde. În zilele următoare, nu va reuși să își scoată din minte această imagine, care reprezintă debutul unei expreiențe transcendentale (ceva de genul „Sărmanul Dionis”), la finalul căruia Isaac (sau măcar spiritul acestuia) va parasi spațiul și timpul în care se află. 

Este un film solicitant, dar foarte bine gândit și executat. Tematic, este destul de bogat și are mai multe straturi care trebuie descifrate. În acest sens, recomand articolul celor de la Cahiers du Cinéma (Jean-Phillipe Tessé, mai exact) din martie 2011. Este un film care pornește de la o chestiune de identitate și religie și sfârșește prin a pune în discuție viața de dincolo de moarte și natura universului. O excelentă secvență prezintă o discuție la cină între mai mulți oameni de știință, care vorbesc despre acceleratoare de particule și așa mai departe, în timp ce Isaac privește pierdut orașul pe fereastră. Acest gest al său este repetat pe parcursul filmului, fotograful având, în principiu, două perspective complementare, opuse asupra orașului: de la fereastra camerei sale și de pe dealul unde merge regulat să fotografieze niște muncitori.

Chiar și fără a intra în detalii și discuții despre teme, filosofie și alte „prostii”, „O Estranho Caso de Angélica” este un film care mie mi s-a părut destul de ușor de urmărit și plin de imagini excepțioanle, precum un travelling de-a lungul mai multor poze atârnate pe o sârmă și zborul îmbrățișat al lui Isaac și Angélica (reluat în unele postere), care pare desprins dintr-un vitraliu pictat de Chagall. De câteva ori, imaginea digitală distrage atenția, în special în secvențele filmate în plină zi, cu mult soare, dar în mare parte nu se pot reproșa multe imaginii filmului. Recomand „O Estranho Caso de Angélica” pentru cinefilii mai aventurieri. Nu cred că vor fi dezamăgiți.