Keyhole (Canada, 2011)

Keyhole

(Canada, 2011)

Regia: Guy Maddin

Cu: Jason Patric, Isabella Rossellini, Udo Kier

Rating: 3/5

Straniu, fascinant, experimental, provocator, neliniștitor - Guy Maddin nu se dezminte. Dincolo de trucurile suprarealiste à la Bunuel, Cocteau sau Lynch, cel mai recent lungmetraj al său este o reinterpretare originală a mitului lui Ulise. Acesta (Jason Patric) este aici un gangster în moda anilor '30, confuz și parțial amnezic, care se întoarce acasă, însoțit de întreaga gașcă, dar și de un prizonier legat și de o misterioasă tânără scăpată de la înec. Casa, însă, este bântuită de tot felul de fantome, de la foști servitori, la soția lui Ulise (Rossellini), copiii și socrul său, fiecare apariție fiind care mai de care mai bizară. Pe măsură ce deschide ușile închise ale casei, încep să îi revină amintirile, iar personajele de pe fundal încep să prindă din ce în ce mai mult relief și mai multă importanță pe măsură ce identitățile lor sunt relevate. 

Nu sunt cel mai mare cunoscător al operei lui Maddin, dar cred că este primul film pe care acesta îl face în digital, decizie destul de radicală, grain-ul imaginii cu care ne-a obișnuit fiind înlocuit de un contrast puternic între lumini și umbre, care - cel puțin inițial - atrag atenția asupra suprafețelor, contururilor, mai degrabă decât compoziției cadrului. Odată ce ochiul se obișnuiește cu acest look, nu sunt prea multe alte surprize. Obișnuitele superpoziții (precum ceața care obscurează parțial anumite secvențe) și efecte de cinema mut, nenumărate simboluri (ceasurile, obiectele pe care Ulise le oferă drept „tribut” soției pentru a putea deschide ușile închise, falusuri etc.) - toate acestea creează acea atmosferă aparte, a unui film dintr-o altă epocă, în același timp familiar și alienant.

”Keyhole” este, garantat, un film dificil, destinat cu precădere amatorilor de cinema alternativ în adevăratul sens al cuvântului. Până la urmă, pe mine m-a convins doar pe jumătate, dar pentru cele 94 de minute ale sale l-am urmărit „cu sufletul la gură”. Întregul film este un puzzle pe care spectatorul este invitat să-l reconstruiască pe măsură ce Ulise și însoțitorii săi retrăiesc momente din trecut. În a doua parte a sa, în special, ”Keyhole” devine o adevărată cursă, simulând un flux al amintirilor, la care sunt martori mai multe personaje, evenimentele retrăite devenind un fel de memorie colectivă a acestora. La final, după ce întreaga tragedie a fost pusă în scenă, fantomele dispar, casa își recapătă decorul inițial, iar „în picioare” rămâne doar fiul lui Ulise, Manners, regizorul invitându-ne, parcă, să reinterpretăm ceea ce am văzut din perspectiva acestuia. 

Pithy Reviews (12)

Docs of the Year 2012...

The Imposter (Bart Layton, 2012)
An Errol Morris-style documentary about a 23-year-old Frenchman who pretended to be a missing 16-year-old Texan boy. Narrated through interviews with the people who took part in the story, "The Imposter" creates a much more compelling drama than most thrillers we see these days. However, in the last act, it brings certain allegations against the family of the young boy that it simply cannot prove and I think it was a mistake to go in that direction.
Rating: 3.5 out of 5

Samsara (Ron Fricke, 2011)
This movie is probably meant to be seen on the big screen projected in 70mm (not available in my region...) A wonderful collection of images from all over the globe, focusing on natural wonders, poverty & exploitation and - in contrast - our dependance on technology. Still, this doesn't really go any further than Fricke went with his most celebrated film, "Baraka" and it's a long way from the masterpiece of the genre, Godfrey Reggio's "Koyaanisqatsi" (for which Ron Fricke was cinematographer).
Rating: 3.5 out of 5

Searching for Sugar Man (Malik Bendjelloul, 2012)
An incredible tale of a forgotten musician and the millions of fans he didn't know about in another part of the world. First-time director Malik Bendjelloul gives enough room in his film to the music of Rodriguez and, in the end, I responded most to the music as opposed to the film-making. A mediocre film, but a great showcase for an artist who deserves more recognition.
Rating: 3 out of 5

Alpeis (Grecia, 2011)

Alpeis

(Grecia, 2011)

Regia: Giorgos Lanthimos

Cu: Aggeliki Papoulia, Stavros Psyllakis, Aris Servetalis

Rating: 2/5

Iată încă unul dintre acele filme arthouse ale căror lansare în țară seamănă mai mult cu o operațiune clandestină. „Alpii” este povestea unui grup format dintr-o asistentă medicală, un paramedic, o gimnastă și antrenorul ei, care concep o „afacere” în care iau locul unor persoane decedate pentru a ajuta familiile și prietenii acestora sa treacă peste trauma provocată de pierderea celor dragi. Ei își zic Alpii, își iau pseudonime după vârfuri muntoase celebre ale acestui lanț și se întâlnesc, de mai multe ori pe zi, cu diverși „clienți”, cu care schimbă telegrafiat niște replici pe care aceștia și le amintesc din conversațiile cu cei dispăruți. Bineînțeles, nu durează mult până când unul dintre ei duce acest „joc” un pic prea departe.

Cred că, cu acest film, Giorgos Lanthimos a încercat să repete succesul pe care l-a avut cu primul său film, „Kynodontas” (”Dogtooth”), despre care scriam cu admirație reținută în urmă cu doi ani. Din păcate, premisa din „Alpii” nu este nici pe de parte la fel de provocatoare precum cea din filmul său precedent, iar eu aș spune că este aproape stupidă. Pe de altă parte, filmul de față este mult prea arid, detașat, previzibil și, în ultimă instanță, de-a dreptul plictisitor. Nici măcar celor două-trei erupții de violență din final (atât de bine gestionate în ”Kynodontas”) nu reușesc măcar să provoace vreo reacție de la spectator, darămite să atingă o coardă sensibilă. „Alpii” este atât de steril încât cred că l-aș fi abandonat în primele 20 de minute, dacă nu ar fi avut-o ca protagonistă pe Aggeliki Papoulia (anterior una dintre surorile din ”Dogtooth”), care se dedică cu pasiune unui personaj tulburat, atât de singur încât își creează personalități multiple și trăiește prin intermediul acestora.

Killer Joe (SUA, 2011)

Killer Joe

(SUA, 2011)

Regia: William Friedkin
Cu: Matthew McConaughey, Emile Hirsch, Juno Temple, Gina Gershon, Thomas Hayden Church

Rating: 3/5

Cum de a scăpat acest film pe ecranele de la multiplex nu reușesc să îmi explic. Este unul dintre cele mai nasty filme pe care le-am văzut la cinema (în afara celor de la TIFF, evident) și se poate lăuda cu o lungă listă de „păcate”: tortură fizică și psihică, pedofilie, incest, matricid, fratricid etc. Are și un umor negru pe care îl folosește din belșug, provocând hohote sincere de râs atunci când, de exemplu, de la un singur fir desprins lui Thomas Hayden Church i se deșiră toată mâneca de la costum, dar și accese de râs stânjenitoare în momentele în care personajul titular (interpretat de Matthew McConaughey) le abuzează pe Juno Temple și Gina Gershon. 

”Killer Joe” e un exploitation fără compromisuri, care nu se dă la o parte de la a prezenta America white trash în cea mai abjectă lumină și cu toate scursurile care o populează (și care, în acest caz, par să fie toate în aceeași familie). Nu pot să spun că nu mi-a plăcut filmul atât timp cât acesta a durat și, în ciuda „ororilor” de pe ecran, m-am simțit bine să văd un film care nu vrea să țină spectatorul prea confortabil în scaun. Dar odată ce filmul s-a terminat și a trecut ceva vreme, mi-am dat seama că nu am rămas cu așa multe de la el. Friedkin, în ciuda unor rateuri pe parcursul carierei, rămâne capabil să creeze tensiune și să anihileze orice punct mort din narațiune prin succesiunea rapidă a situațiilor-limită, a twist-urilor și a ghinioanelor care se abat asupra personajelor din film. Dar chiar și așa, în ”Killer Joe” există momente destul de extinse în care se simt originile teatrale ale scenariului - monologuri, scene un pic prea lungi derulate în același spațiu etc.

Ceea ce se remarcă cu adevărat este confirmarea revenirii cu Matthew McConaughey, care este mult prea talentat pentru comediile romantice pe care le-a făcut pe bandă în deceniul trecut, iar acum pare decis să abordeze roluri diferite, mult mai solicitante, dar și - judecând după ”Killer Joe” - mai distractive pentru el și pentru noi. Distribuția este completată de Emile Hirsch, care nu mi-a prea plăcut în trecut, dar care aici joacă un tânăr cu idei și ambiții mult mai mari decât ale părinților săi, dar care este extraordinar de ghinionist, toate aventurile de afaceri fiindu-i sortite eșecului. Thomas Hayden Church este tatăl său ușor idiot, Gina Gershon este „mama adoptivă”, iar Juno Temple este sora de 12 ani precoce, somnambulă, pe care i se pune pata lui Killer Joe. 

Hoshi o Ou Kodomo (Japonia, 2011)

Hoshi o Ou Kodomo

(Japonia, 2011)

Regia și Scenariul: Makoto Shinkai

Rating: 4.5/5

Încă un film văzut la retrospectiva Anim'est pe care vreau să îl scot în evidență. ”Hoshi o Ou Kodomo”, cunoscut și ca ”Children Who Chase Lost Voices from Deep Below” în engleză sau, mai simplu, ”Călătorie spre Agartha” la noi, este cea mai recentă creație a lui Makoto Shinkai, autor de anime-uri pe care l-am amintit deja când scriam despre ”5 Centimeters per Second”. Comparat cu celelalte filme ale lui Shinkai, care orbeau pline de patos despre trecerea timpului și persistența sentimentelor, ”Călătorie spre Agartha” seamănă mult mai mult cu producțiile studiourilor Ghibli (sub a căror egidă acest film nu a fost produs) și se creionează în special ca un omagiu adus filmelor lui Miyazaki.

Personajele principale ale filmului sunt Asuna, o tânără elevă, și profesorul ei, care descoperă intrarea înspre mitica lume Agartha, ascunsă undeva în adâncul Pământului, unde se pot aventura pentru a încerca să îi readucă la viață pe cei dragi. În cazul profesorului, el este mânat de dorința puternică de a-și reînvia soția, scop pentru care este în stare de orice. Asuna, în schimb, nu este atât de motivată de a-și readuce la viață tatăl sau un prieten recent decedat, astfel încât este mult mai receptivă la minunile cu care noua lume îi întâmpină. Ea reacționează la aceleași imagini la care reacționează și publicul, fascinat de peisajele și compozițiile care îți taie răsuflarea. De mult nu am văzut un film care să îmi solicite simțurile într-un asemenea hal prin sute de stimuli vizuali și auditivi în aproape fiecare cadru. Și, totuși, „Călătorie spre Agartha” nu este deloc obositor. Mai mult, energia și munca insuflată de talentații artiști care l-au realizat îi insuflă parcă din ce în ce mai multă viață de la o secvență la cealaltă.

Bineînțeles, câteva dintre temele care l-au preocupat anterior pe Shinkai se regăsesc și în acest film, inclusiv ideea că poveștile de dragoste nu au un final fericit, chiar dacă sunt în stare să depășească barierele fizicului. Dar sunt mult mai importante temele împrumutate din filmele lui Miyazaki: maturizarea unei copile, descoperirea naturii și legendelor etc. Shinkai copiază oarecum și stilul acestuia, dar nu vreau să zic că avem de-a face cu o simplă copie. Iar atenția pentru detalii specifică lui Shinkai este ceva ce nu se poate împrumuta. Mai degrabă, ”Călătorie spre Agartha” pare o încercare (reușită) de a fi el însuși în lumea altuia, de a încerca ceva nou, fără să-și trădeze propria operă. Se poate ca filmul să pară lung (114 minute), dar eu unul de mult nu am mai văzut un film care să mă facă să vreau să mai petrec câteva ore în lumea sa. 

Le tableau (Franța/Belgia, 2011)

Le tableau

(Franța/Belgia, 2011)

Regia: Jean-François Laguionie

Scenariul: Jean-François Laguionie, Anik Leray

Rating: 4/5

Tocmai am văzut ultimul film al animatorului francez Jean-François Laguionie la retrospectiva Anim'est de la Cluj-Napoca. „Le tableau” este povestea personajelor dintr-un tablou. Ei se împart în trei caste - Les Toupins (Isprăviții), Les Pafinis (Jumăticii) și Les Reufs (sau Les Roughs, Schițele). Disprețuitori față de ceilalți, Isprăviții le interzic accesul în Castel și plănuiesc să scape odată pentru totdeauna de „indezirabili”. Singura soluție ar fi ca Pictorul să se întoarcă și să își termine creația, dar fiindcă acest lucru tot întârzie să se întâmple, trei personaje, câte unul de fiecare tip, pornesc în căutarea Creatorului, în afara tabloului, ”Prometheus”-style.

Laguionie combină diverse stiluri de animație. În timp ce decorurile sunt în două dimensiuni (și, de obicei, pe mai multe layers), personajele sunt create în 3D, dar contururile care le sunt aplicate atenuează cele trei dimensiuni, astfel încât ele se integrează destul de bine cu fundalul. Privind prima parte a acestui film, poți sesiza senzația de profunzime pe care realizatorii o obțin prin suprapunerea mai multor straturi de animație. Odată ce se pătrunde în atelierul Pictorului, decorurile devin și ele tridimensionale, iar înspre final sunt integrate chiar și imagini live-action.

„Le tableau” este plăcut ochiului, foarte bine animat și bogat din punct de vedere estetic. Mai mult de atât, oferă și destule teme de gândire sau măcar de discuție, fiind un film care vorbește, destul de pe față, despre creația artistică și creația vieții, despre trecerea timpului, despre egalitate socială etc. Inclusiv din aceste motive cred că este și un film pentru toate vârstele, cu două posibile rezerve: muza dintr-un alt tablou care e la bustul gol în fiecare scenă în care apare și câteva secvențe mai „înfricoșătoare”, precum cea în care sunt descoperite tablouri pe care Pictorul le-a distrus din motive necunoscute. Dar fiindcă principalul punct de atracție - cel puțin inițial - al filmului este estetica sa, vă las cu o galerie foto, care să vă convingă să căutați acest film:

P.S.: Plume, strania Schiță care se aventurează în afara tabloului, îmi pare foarte similară cu omulețul lui Gopo din „Scurtă istorie” (și altele). Nice touch, I thought...

Comedy Cluj 2012 - Competition Update (2)

În acest moment, am văzut toate filmele din competiție, în afară de ”Montevideo”, pe care probabil o sa-l prin mâine la amiază. Până atunci, ultimele 3 pe care le-am văzut sunt:

Un cuento chino (Argentina/Spania, 2011, r. Sebastián Borensztein)

Ricardo Darín joacă în filme de multă vreme, dar odată ce ”El secreto en sus ojos” a luat Oscar-ul pentru film străin, a devenit mai cunoscut pe plan internațional. Cu trei filme recente - ”El secreto...”, ”Carancho” și, acum, ”Un cuento chino” - Darín demonstrează că poate juca o mare varietate de roluri, dar și că are norocul să fie unul dintre puținii actori cărora li se oferă roluri atât de ofertante. Cât despre ”Un cuento chino”, acesta este un film care te păcălește să crezi că este ceva mai bun decât este de fapt. Deși este 100% previzibil (mai puțin nefericitul accident bovin din deschidere) și nu are nimic nou de spus, tonul cu care este realizat este foarte agreabil, interpretările sunt la înălțime, iar cei de pe ecran par oameni adevărați și nu personaje dintr-un scenariu. Totuși, actul al doilea este cam lălăit, iar al treilea cam fușerit, schimbarea pe care o așteptam de la protagonist petrecându-se destul de brusc, promptată de constatarea că destinul său este legat de cel al chinezului pe care îl găzduiește. 

Stanje soka (Slovenia/Bulgaria/Serbia/Bosnia și Herzegovina/Macedonia, 2011, r. Andrej Kosak)

Una dintre oile negre ale competiției, ”Stare de șoc” își împrumută (ca să spun frumos) plot-ul din povestea bărbierului din ”The Great Dictator”: Peter, muncitor într-o fabrică, este copleșit de primirea unei distincții muncitorești în 1986 și devine catatonic, stare din care nu se trezește decât peste 10 ani, când Iugoslavia nu mai este, Slovenia este independentă, naționaliștii și capitaliștii umblă liberi, iar nevasta tocmai s-a însurat cu cel mai bun prieten al său. Sunt câteva poante amuzante pe parcurs, dar nimic din ce să nu fi văzut deja în filmele care satirizează tranziția. Filmul pare să aibă și o agendă politică cel puțin dubioasă (din perspectiva mea de anti-comunist, cel puțin), dar nu îmi permit să comentez despre situația politică a unei țări pe care nu o cunosc foarte bine. Oricum, defectele filmului sunt altele: o premisă ofertantă, dar un scenariu slab, dialoguri telegrafiate, o regie neremarcabilă, un deznodământ care pare să vină de nicăieri (doar din ”The Great Dictator”, eventual), interpretări în general slabe și lipsa unei înclinații reale a celor implicați pentru satiră politică.

Hysteria (UK/France/Germany/Luxembourg, 2011, r. Tanya Wexler)

Acest film s-a lăsat așteptat - țin minte că primul trailer l-am văzut în urmă cu mai mult de un an de zile. Totuși, când într-un final a apărut pe ecrane în câteva țări, a fost primit cu un entuziasm reținut, nu doar din cauza subiectului unicat (inventarea vibratorului în Londra victoriană), dar și prin spin-ul feminist care îi este dat poveștii. Sunt câțiva actori foarte buni în acest film, nu doar Jonathan Pryce sau Rupert Everett, dar și relativii new-comeri Hugh Dancy și Felicity Jones. Maggie Gyllenhaal este destul de iritantă în anumite scene, dar cred că acesta este și scopul, chiar dacă până la urmă reușește să îi câștige inima (și respectul) protagonistului cu mâini dibace. ”Hysteria” este un film care ar putea avea succes și pe ecranele de la noi (nu îndrăznesc să presupun că ar putea fi chiar preluat de vreun distribuitor), fiind evident că în spatele său au stat oameni cu talent veritabil pentru comedie.

Comedy Cluj 2012 - Competition Update

Trei filme din competiția Comedy Cluj care mi-au plăcut și pe care le recomand, pentru că probabil nu o să mai existe o a doua ocazie să fie văzute la cinema pentru niciunul dintre ele, nu sunt rele deloc și sunt proiectate de pe pelicule de bună calitate.

Baikonur (Germania/Rusia/Kazahstan, 2011, r. Veit Helmer)

Titlul este dat de un cosmodrom din Kazahstan operat de ruși, dar focusul filmului este pe băștinașii care locuiesc în deșertul din jurul acestui cosmodrom și care trăiesc din fierul vechi care aterizează din cer de fiecare dată când este vreo lansare. Filmul - o coproducție internațională care pare să fi dispus de ceva buget - este foarte melancolic, tonul său este aproape elegiac, iar ritmul este destul de lent, ceea ce face să pară că secvențele nu se leagă foarte bine între ele și că realizatorii au fost nehotărâți. Până la urmă, însă, lucrurile par să se lege în final, iar această impresie de lipsă de coeziune s-ar putea să fi fost doar o problemă de optică din partea mea. Oricum, într-o epocă în care guvernul american nu este dispus să finanțeze NASA, iar Hollywood-ul nu mai este interesat de astronaut ca prototip de erou, este totuși încurajator că cineva ține visul cuceririi spațiale în viață.

UFO in Her Eyes (Germania/China, 2011, r. Xiaolu Guo)

În China rurală, Kwok Yun vede un obiect ciudat pe cer. Imediat după aceea, salvează un turist american (Udo Kier) mușcat de un șarpe, care ulterior îi va trimite niște bani. Șefa satului, însă, va folosi „donația” americanului pentru a re-educa sătenii și a exploata comercial recenta întâlnire extraterestră prin planuri capitaliste de îmbogățire rapidă duse la îndeplinire în stil mao-ist. Filmul de-abia este o comedie, satira este destul de acidă, iar realizatorii par să ia foarte în serios mesajul pe care îl transmit despre distrugerea unei comunității și a unor tradiții. În punctul culminant, sărbătorirea în cerc restrâns a recentelor succese de către membrii „de vază” ai satului este juxtapusă unei revolte a fermierilor împotriva utilajelor de construcție. Pe de altă parte, ”UFO in Her Eyes” are și un stil vizual aparte, profitând la maxim de peisajele zonei și apelând la simboluri (precum copacul de lângă care Kwok Yun vede UFO-ul, care apare în mai multe secvențe înainte să fie tăiat și care este, probabil, identificat cu centrul universului). Sunt lucruri care nu mi-au plăcut atât de mult și probabil nu este un film pentru toate gusturile, dar eu unul nu îmi amintesc să fi văzut vreun alt film ca el. Deocamdată, este favoritul meu din competiție.

The Runway (Irlanda/Luxemburg, 2010, r. Ian Power)

Am vrut să văd acest film pentru că îmi place Demián Bichir (”A Better Life”, ”Savages”), care de data aceasta joacă rolul unui pilor sud-american care se prăbușește lângă un sat din comitatul irlandez Cork și devine tată de împrumut pentru un băiat de nouă ani. Naiv și fermecător, spielberg-ian pe alocuri (se petrece în epoca lui E.T.), dar amintindu-ne și de ”Son of Rambow”, ”The Runway” este probabil cel mai plăcut film din întreaga competiție. Nu este un film eminamente de festival și ar merita să aibă o ieșire ceva mai amplă pe ecrane (chiar și pe la noi). Un alt atu este coloana sonoră, o combinație de rock-'n-roll și blues american care reușește ca prin minune să se potrivească cu povestea.

Comedy Cluj 2012 - Day Two

Killing Bono (2011, r. Nick Hamm)

Un alt film britanic din competiție, ”Kiiling Bono” este o poveste cvasi-inspirată de fapte reale despre doi frați cu ambiții de staruri rock, care nu reușesc să iasă din umbra marilor U2, alături de care au copilărit. Filmul este complet neremarcabil, dar nu aș spune că este chiar un rateu. Cele mai bune secvențe sunt cele în care trupa celor doi frați (numită inițial The Undertakers, apoi Shook Up!) concertează, foarte bine filmate și destul de lungi pentru a surprinde dinamica dintre cei doi frați pe scenă (și nu doar în disputele dialogate pe care le tot au de-a lungul filmului). În rest, povestea pare manipulată până la refuz, înmulțindu-se neverosimil numărul de ghinioane, coincidențe nefaste și decizii proaste ale căror consecințe le suferă personajele principale. Per ansamblu, filmul este repetitiv și inert, cu câteva erupții de mișcare și „culoare” (aparițiile lui Pete Postlethwaite, în ultimul său rol; confruntarea on-stage dintre cei doi protagoniști și încă vreo două-trei).

Meanwhile (SUA, 2011)

Meanwhile

(SUA, 2011)

Regia: Hal Hartley

Cu: D.J. Mendel, Danielle Meyer, Penelope Lagos, Kanstance Frakes

Rating: 3.5/5

Hal Hartley era unul dintre cei mai originali realizatori din sfera cinematografului american independent în anii '80 și '90, semnând filme unice precum The Unbelievable Truth, Trust sau Henry Fool și inspirând, probabil, următoarea generație de cineaști new-york-ezi. Din păcate, Hartley s-a concentrat pe scurt-metraje după 2006, anul în care a apărut continuarea lui Henry Fool, Fay Grim, un film neinspirat (din punctul meu de vedere), care nu se remarcă decât prin folosirea exclusivă a așa-numitelor dutch-angles. ”Meanwhile” reprezintă o parțială revenire în formă pentru Hartley, chiar dacă filmul este mai degrabă un mediu-metraj (durata este de sub 1 oră). 

În prim-plan avem un personaj tipic Harley-an, chiar dacă decorul prin care acesta se plimbă este mai degrabă atipic („jungla” Manhattan-ului). Joe Fulton este un toboșar jazz, scriitor și filmmaker amator, cu ambiții de antreprenor, dar și un fel de bun-la-toate (ni se spune că poate repara orice și chiar ne convingem de acest lucru). Din păcate, succesul - singurul lucru pe care și-l dorește - îl eludează. Cele 24 de ore din viața sa pe care le vedem par să fie tipice pentru Joe, încercările sale de a-și îndeplini scopul fiind „sabotate” de hazard, dar el nu își pierde optimismul și nu rezistă ocaziei de a ajuta pe cineva.

”Meanwhile” este un film minor în opera lui Harley și probabil trădează problemele de finanțare pe care acesta le are. De asemenea, filmul este plin de in-jokes și referințe încrucișate pe care cei nefamiliarizați nu opera și viața lui Hartley nu l-ar înțelege (chiar dacă acestea nu ne împiedică să urmărim acțiunea). Dar ”Meanwhile” ne arată de ce este în stare acest realizator american care a refuzat convențiile Hollywood-ului, precum și clișeele cinematografului independent. Filmele sale sunt quirky, minimaliste, populate de inadaptați sociali care vorbesc în lungi tirade fără să ascundă nimic despre ei înșiși și au un ton de optimism reținut, dulce-amărui. Toate acestea le regăsim în ”Meanwhile” și sperăm să avem ocazia să vedem în curând un film care să-l reconfirme cu adevărat pe Hal Hartley.

The Cabin in the Woods (SUA, 2011)

The Cabin in the Woods

(SUA, 2011)

Regia: Drew Goddard

Cu: Kristen Connolly, Chris Hemsworth, Richard Jenkins, Bradley Whitford, Jesse Williams

Rating: 3/5

Err, yeah... spoilers ahead!

Cinci tineri decid să petreacă un sfârșit de săptămâna la o cabană izolată în mijlocul unei păduri. Ajunși acolo, descoperă ceva neașteptat în pivniță, iar lucrurile vor merge, evident din ce în ce mai rău. Spre deosebire de alte filme făcute pe acest scenariu, în ”The Cabin in the Woods” este foarte clar de la început că totul este regizat. Vedem mai mulți membri ai unei organizații fără nume, care par să-și desfășoare activitatea într-un buncăr, pregătind ororile pe care cei cinci le vor înfrunta. Principalii responsabili par să fie un cuplu de writer-directors interpretați de Richard Jenkins și Bradley Whitford, care lucrează evident cu gândul de a mulțumi o audiență despre care nu știm nimic inițial - aflăm mai târziu că tinerii sunt un sacrificiu pentru niște Ancient Ones lovecraftieni adormiți deocamdată undeva în adâncurile pământului, evident o metaforă pentru fanii avizi și avizați ai filmelor horror, care cunosc convențiile, regulile și stereotipurile genului.

Problema principală pe care filmul o are este, din punctul meu de vedere, faptul că te lasă să ghicești cam repede despre ce este vorba. Încă din primele minute, este evidentă „conspirația” care se țese împotriva celor cinci tineri. Iar primul efect este acela că sperieturile nu funcționează așa de bine. Poate că aceasta a fost și intenția, Goddard și co-scenaristul său (mai celebrul Joss Whedon) refuzând să repete sperieturile devenite clișeu din ”Evil Dead”, de exemplu (alt film cu o cabană în pădure). Din păcate, pentru mine nici umorul nu a funcționat prea bine. Acest lucru se datorează probabil faptului că singura sursă de umor sunt clișeele horror (blonda proastă, ordinea în care personajele mor, evenimente din sfera deus ex machina etc.) E greu să repeți performanța lui ”Scream”, un film care parodia „regulile” filmelor horror cu inteligență și umor, respectându-le în același timp. Iar comedia horror este probabil cel mai dificil (sub)gen cinematografic.

Pe de altă parte, device-ul narativ folosit de Goddard și Whedon creează suspans. Spectatorul anticipează întâlnirea celor două fire narative (tinerii de la cabană vs. păpușarii din buncăr), iar în momentul în care acest lucru se întâmplă, all hell breaks loose (la propriu). Confruntarea finală, prelungită aproape pe parcursul unui act întreg este foarte bine gestionată, spectaculoasă și îi oferă lui Goddard ocazia să arate ce poate să facă. De asemenea, acestuia îi iese foarte bine încheierea filmului, cu un deznodământ contra așteptărilor, în care personajele se hotărăsc să nu respecte regulile jocului și să distrugă întreaga lume, un excelent punchline pentru această glumă cinematografică. ”The Cabin in the Woods” este „meta”-horror mai puțin șiret și subversiv decât au impresia realizatorii săi că este, dar nu cred că fanii horror vor fi dezamăgiți și vor aprecia că filmul încearcă să fie un game changer.

Les neiges du Kilimandjaro (Franța, 2011)

Les neiges du Kilimandjaro

(Franța, 2011)

Regia: Robert Guédiguian

Cu: Jean-Pierre Darroussin, Ariane Ascaride, Grégoire Leprince-Ringuet

Rating: 2/5

Ca o regulă, îmi este mai greu să vorbesc despre filmele care nu mi-au plăcut (decât dacă nu este vorba despre un film care să mă enerveze de-a binelea, precum ”Total Recall”), astfel încât cronica despre ”Les neiges du Kilimandjaro” - un film plăcut și calm, de altfel - probabil nu va fi prea închegată. Personajul principal, Michel, este un muncitor harnic într-o companie portuară din Marsilia și lider sindical cu păreri ferme de stânga. Când acesta ajunge să fie victima unei concedieri colective, iar ulterior, este jefuit de unul dintre foștii săi colegii de muncă, părerile sale (și ale soției) sunt zdruncinate. Iar aici este problema cu filmul. Evenimentele de pe parcurs, mai ales din prima parte a filmului, provoacă probleme de conștiință serioase, repuneri în perspectivă ale vieților tuturor celor implicați, dar acestea par să rămână undeva dincolo de ecran, ele neparvenind publicului decât prin gesturi și acțiuni banale, previzibile: Michel îl lovește pe cel care l-a jefuit în timp ce acesta este în arestul poliției, iar Marie-Claire (soția) își descoperă pasiunea pentru Metaxa. Asta pentru ca îl final cei doi să își șteargă toate procesele de conștiință prin adoptarea celor doi frați mai mici ai hoțului, dovedind astfel că sunt tovarăși oameni buni, deși fac acest lucru fără știința părinților sau a autorităților).

Deznodământul de mai sus este tratat cu supra-seriozitate de Guédiguian, a cărui punct de vedere este destul de îngust. Filmul său se aseamănă cel mai mult cu „Le Havre”, de Aki Kaurismäki (în care Jean-Pierre Darroussin apare într-un rol important) cu doua diferențe semnificative, însă: una geografică (portul este Marsilia, nu Le Havre) și cealaltă de stil, filmul lui Kaurismäki - cu toate deficiențele sale - are un look propriu și se identifică cu personalitatea regizorului finlandez, care preferă fabule cinematografice. Par contre, ”Les neiges du Kilimandjaro” nu arată rău, dar nici nu este nici remarcabil, nu este fabulă, dar nici ca melodramă nu prea merge. Nu e chiar o pierdere de vreme (sunt câteva glume pe parcurs și există dimensiunea socială care este pusă în discuție), dar nici prea multe care să intereseze cinefilii. Filmul rulează aproape incognito prin țară, într-o copie pe peliculă care este, de altfel, de bună calitate.

Eva (Spania, 2011)

Eva

(Spania, 2011)

Regia: Kike Maíllo

Cu: Daniel Brühl, Marta Etura, Claudia Vega, Lluís Homar

Rating: 3.5/5

„Eva” este un SF spaniol plasat în 2041 despre Alex, designer de roboți care se întoarce acasă după o lungă absență pentru a termina un proiect pe care l-a abandonat mai demult: proiectarea unui robot-copil. Alex reia legătura cu fratele său David, dar și cu soția acestuia, Lana, o fostă iubită de a sa. David și Lana au o fată de 10 ani, Eva, un spirit liber care îl fascinează pe Alex, care este decis să o folosească drept model pentru robotul său. 

Evident, pentru primul său lungmetraj, Kike Maíllo nu a dus lipsă de surse de inspirație. Asemănările cu filmele lui Spielberg nu-i pot scăpa niciunui amator de SF: atât A.I. cât și Minority Report sunt citate aproape în direct. Pe de altă parte, design-ul robotului brut mi-a amintit mai mult de primele secvențe ale lui Robin Williams în Bicentennial Man, iar modul în care Daniel Brühl manipulează personalitatea androidului îmi amintește de gesturile regizorului interpretat de Al Pacino în S1m0ne (iar, într-adevăr, povestea de bază din „Eva” este mai aproape de Pygmalion decât de Pinocchio). Nu trebuie uitată nici imaginea laboratorului în care lucrează Alex, improvizat parcă într-o aripă a casei părinților săi, care amintește de cel al doctorului Frankenstein... concluziile se pot trage în continuare. Și aș mai menționa un foarte inteligent „furt” din 2001: A Space Odyssey, într-o secvență despre care nu pot să spun prea multe, fiindcă este spoiler, dar face referire la momentul în care HAL citește planul de pe buzele astronauților.

Și totuși, în ciuda multiplelor paralele care se pot trage, filmului nu îi lipsește nota de originalitate. Acțiunea se petrece într-un cadru înzăpezit, ușor dezolant, iar dacă ar fi să judecăm după mobilier sau automobile, nu părem că ne aflăm chiar atât de departe în viitor. Totuși, interfața-hologramă cu ajutorul căreia sunt proiectați roboții pare să fie dincolo de posibilitățile prezentului. Iar filmul este interesat de câteva teme interesante și de legăturile care se formează în interiorul unei familii (în special cele dintre părinți și copii), pe care le abordează prin acest device care este androidul din film. Maíllo nu merge însă până la capăt cu cercetările ei în acest domeniu, iar una dintre relațiile centrale ale filmului - cea dintre Alex și Eva - rămâne destul de ambiguă și lasă câteva semne de întrebare.

Și, în final, câteva cuvinte despre distribuție. Daniel Brühl este deja consacrat ca vedetă internațională, dar aceasta, din păcate, nu este una dintre interpretările sale cele mai bune. Marta Etura, care o joacă pe Lena, nu are prea multe de făcut, în mare parte fiindcă personajului îi lipsește complexitatea (deși este posibil ca Maíllo să îl fi amputat, preferând să se concentreze asupra lui Alex și Eva). Lluís Homar se descurcă ceva mai bine în rolul majordomului-android Max, dar Claudia Vega este cea care fură show-ul, cu un rol dificil, complex, stratificat, de care se achită cu brio și impunându-și propria personalitate.

Hot Shorts

”Hot Shorts” este o colecție de trei scurt-metraje (sau, mai degrabă, mediu-metraje) românești, singura de acest fel - dacă excludem „Amintiri din Epoca de Aur” - care primește o lansare „oficială” în cinematografe. Cele trei filme nu au prea multe lucruri în comun (în afară de câțiva interpreți), așa că singura metodă de a vorbi despre ele este să le luăm separat, în ordinea din program.

În film la Nașu' (2012)

Regia: Cristina Jacob

Cu: Alin Panc, Diana Dumitrescu

Evenimentele din acest filmuleț amuzant se petrec în jurul turnajului lui ”Youth Without Youth”, regizat de Coppola în România. Doi figuranți care trebuie să culeagă un alt figurant de dincolo de frontieră se trezesc prinși într-o încurcătură kafkiană în vama moldovenească. Ritmul filmului este relativ sprințar, dar nu se poate vorbi de cine-știe-ce calități sau ambiție din partea realizatoarei. Singurul pay-off al filmului este cameo-ul vocal al lui Coppola, ușor jenat, ușor nelalocul său parcă. Interpretările sunt slabe all-around (sau cel puțin neregizate), dar ele culmină cu Florin Călinescu imitându-l prelung pe Brando în ”The Godfather”. Există, totuși, un singur moment de adevărată inspirație în acest film: falsul final, în care genericul de sfârșit este oprit, iar calvarul personajelor principale continuă, în vama românească de această dată.

Bora Bora (2011)

Regia: Bogdan Mirică

Cu: Alexandru Potocean, Ion Sapdaru

Premiat sau măcar prezentat la mai multe festivaluri internaționale cvasi-importante (TIFF, Angers, dar și Locarno), ”Bora Bora” este categoric cel mai bun dintre cele trei. E drept că este și cel în care regizorul își face cel mai bine simțită prezența. Cadrele care compun prima parte a filmului sunt lungi, testând aproape limita de anduranță a spectatorului, dar ele reușesc să acumuleze tensiune (dar și frustrare), care este eliberată în finalul filmului, în care ritmul montajului accelerează de la o tăietură la următoarea, iar patru „scene” care au loc în aceeași locație converg într-o splendidă serie de accidente. Este foarte interesant cum Bogdan Mirică controlează timpul în filmul său: o conversație lungă sau o partidă de dragoste eșuată sunt prezentate integral în real-time, în unul, maxim două cadre, dar între două secvențe pot trece chiar luni întregi, fără ca acest lucru să fie clar imediat. ”Bora Bora” are și o dimensiune satirică, îndreptată asupra mai multor ținte: criza și investitorii străini, dar și „milițieni” sau jurnalistele care transmit efectiv de la fața locului.

Tatăl meu e cel mai tare (2011)

Regia: Radu Potcoavă

Cu: Alfred Wegeman, Gavril Pătru

Regizat de un nume care nu îmi spune nimic, ”Tatăl meu e cel mai tare” (cunoscut și sub numele de ”Daddy Rulz”) este un succes nu prin prisma calităților tehnice sau regizorale, ci prin faptul că spune o poveste coerentă de la un capăt la altul, fără să îți lase timp să te gândești prea mult la eventuala morală sau la ce se întâmplă în spatele camerei. Este un film „de cartier”, un gen foarte greu de pus în practică - mai ales la noi - și care poate foarte ușor să devină ridicol sau ultra-violent. Trebuie să recunosc că, fără să se zgârcească la capitolul pumni, picioare și înjurături, Radu Potcoavă (care a scris și scenariul) a reușit să facă un film care, pe lângă doza de „realism”, poate să atingă și o coardă sensibilă. Într-o oarecare măsură, acest lucru se datorează și actorilor, în specia celor doi actori-copii care sunt absolut perfecți. Gavril Pătru în rolul tatălui merită și el să fie menționat, mai ales fiindcă i-am reținut figura din „Despre alte mame” și fiindcă pare să aibă un approach diferit asupra actoriei de film față de ce vedem de obicei în cinema-ul românesc.

Deci, cu ce am rămas?

În primul rând, am învățat că se pot face filme bune și la MediaPro. Iar, în al doilea rând, astfel de compilații ar merita lansate mai frecvent, măcar pe DVD, dacă nu în cinematografe. Filmele scurte românești își pot găsi un public dedicat, dar pentru acest lucru trebuie să existe o cale prin care ele să fie distribuite înspre acest public. Deocamdată avem câteva festivaluri de film, apariții ocazionale pe TVR sau Cinemax și internetul pe care încă nu ne putem baza pentru a avea acces deplin la astfel de producții.

Twixt (SUA, 2011)

Twixt

(SUA, 2011)

Regia: Francis Ford Coppola

Cu: Val Kilmer, Elle Fanning, Bruce Dern, Ben Chaplin, Tom Waits

Rating: 3/5

Garantat, Coppola este departe de vremea în care rupea gura târgului și se impunea drept unul dintre cei mai talentați și distincți regizori ai generației sale. Ultimele sale trei filme, însă, venite după o pauză destul de lungă cauzată de eșecul proiectului Megalopolis, se constituie ca o bizară trilogie, Coppola devenind propriul producător, scenarist și finanțator. ”Youth Without Youth” (după nuvela cu același nume de Mircea Eliade), ”Tetro” și acum ”Twixt” sunt trei filme care au devenit progresiv mai personale și mai experimentale, a căror recepție a fost cel puțin mixtă - pe imdb, nici unul nu are peste media 7.0, în timp ce Cahiers du Cinéma le-a pus pe fiecare pe copertă și le-a tratat ca pe evenimente. În ceea ce mă privește, nu mi-a plăcut „Tinerețe fără tinerețe” (mult prea încărcat din dragoste față de nuvela-sursă), dar am fost ulterior sedus de atmosfera sud-americană și de jocul lui Vincent Gallo (la limita miscasting-ului) din ”Tetro”.

”Twixt” începe suspect de asemănător cu un film bazat pe o nuvelă de Stephen King. Un narator (Tom Waits) povestește despre o localitate stranie, în care imediat își face apariția un scriitor de romane horror de mâna a doua pe nume Hall Baltimore (Val Kilmer), evident alcoolic și cu o traumă în trecut pe deasupra. Lucrurile se precipită însă destul de repede și trei fire narative distincte se descriu: 1. un șerif local (Bruce Dern) care investighează crima unei tinere fete și îi sugerează autorului ideea unui roman; 2. o stafie pre-teen (Elle Fanning) care îi bântuie visele scriitorului și îl îndeamnă să rezolve un mister de acum mulți ani și 3. Edgar Allan Poe (Ben Chaplin) însuși își face apariția, ghidându-l pe Kilmer prin labirinturile multiplelor mistere.

Dacă în ”Tetro” Coppola vorbea despre relațiile din familia sa, imaginându-și un tată și doi fii aflați în competiție, ”Twixt” este o încercare de a vorbi despre cea mai mare dramă din viața sa, moarta fiului său Gian-Carlo într-un accident. Scena revelației din ”Twixt”, extraordinar de frumoasă, în care amintirile personajului lui Kilmer sunt proiectate pe cursul unei ape, povestește o întâmplare care se suprapune perfect peste ceea ce s-a întâmplat în viața reală. Printr-un complex procedeu de mise-en-abime, Coppola găsește o paralelă între literatura lui E.A.Poe, care este construită din pierderea soției sale la o vârstă fragedă și propriul său film, prin intermediul lui Hall Baltimore, bântuit și el de o dramă asemănătoare. Este cel mai personal film al regizorului.

Iar pentru final, doar două aspecte vreau să mai scot în evidență. În primul rând, nu trebuie uitat este că Francis Ford Coppola este un om rafinat, a cărui cultură este vastă și depășește sfera destul de limitată a cinematografului. Amator și cunoscător de literatură, muzică și vinuri (printre altele), el trebuie totuși iertat pentru apelul la melodramă și la efecte care sunt borderline kitsch, din ce în ce mai frecvent în filmele sale. Cel mai probabil, având libertatea de a face ce vrea pe un buget mic și urmându-și propriile reguli, Coppola experimentează în continuu, nu întotdeauna cu succes. În al doilea rând, trebuie să salutăm a treia colaborare consecutivă dintre Coppola și Mihai Mălaimare jr., tânărul director de imagine descoperit în România cu ocazia filmărilor la „Tinerețe fără tinerețe”. Acesta este cel puțin pe jumătate responsabil de look-ul filmelor lui Coppola și trebuie admirat pentru versatilitatea cu care folosește digitalul (chair dacă, cel puțin pentru mine, rezultatul nu este tot timpul unul plăcut ochiului). Viitorul său film, însă, este ”The Master”, deja foarte controversatul lung-metraj al lui Paul Thomas Anderson, care a fost filmat într-un format cu totul diferit - 65mm și pe care îl așteptăm cu nerăbdare din mai multe motive.