Our Sunhi (Coreea de Sud, 2013)

U ri Sunhi

(Coreea de Sud, 2013)

Regia: Hong Sang-soo

Cu: Yu-mi Jeong, Jae-yeong Jeong, Sang Jung Kim

Rating: 3.5/5

Parcă doar ieri scriam despre ultimul film al lui Hong Sang-soo, ”Nobody's Daughter Haewon” și iată că a apărut încă unul! Cum ne-a obișnuit deja regizorul coreean, povestea nu este foarte diferită de filmul anterior (și nici de cele mai „vechi”). În prim-plan avem o tânără studentă a Academiei de Film, care are planuri de a pleca în străinătate. În jurul ei gravitează trei bărbați, regizori și/sau profesori de cinema, de diferite vârste, care nu se pot abține să nu fie atrași de această Sunhi (mai tânără decât oricare dintre ei). Cele aproximativ 85 de minute ale filmului sunt compuse din plimbări prin Seul și destăinuiri îmbibate de alcool în baruri cu nume aparent sugestive (Arirang, Gondry), de-a lungul cărora Sunhi are cam aceeași conversație cu fiecare dintre bărbați, iar aceștia, la rândul lor, se confesează unul altuia.

Poate că de data aceasta „magia” lui Hong nu a mai funcționat la fel de bine ca în cazul ultimelor sale filme (vezi și ”In Another Country”), dar și scara la care lucrează este „mai mică”. Lipsesc artificiile de structură (de genul trei povești într-una singură în care aceeași actriță joacă trei personaje diferite) sau ambiguitățile temporale (precum în ”The Day He Arrives”) și nici măcar nu suntem tratați cu o secvență onirică, un vis criptat al personajului principal care pare să îi rezolve toate problemele. Faptul că ”Our Sunhi” privește un pic mai direct intimitatea personajelor sale, cu mai puține provocări, este de apreciat, dar este în același timp ușor frustrant pentru spectatorul care poate își dorește să vadă mai mult decât aceleași dialoguri repetate de diferite personaje.

Și totuși, în tot acest timp, Hong Sang-soo ne dirijează abil din spatele camerei. Modul în care filmul este decupat scoate în evidență „virtuțile” planului-secvență, iar mizanscena lui Hong condensează în fiecare dintre acestea tensiuni și sentimente puternice cărora personajele sale nu știu cum să le facă față. Sunt edificatoare despărțirile lui Sunhi de bărbații cărora le cade cu tronc: alături de profesorul de la care a cerut o scrisoare de recomandare părăsește cadrul ținându-se de mână, în timp ce pe unul dintre regizorii mai în vârstă îl abandonează în fața casei după o sărutare prelungă. Dar lovitura de maestru este ultimul cadru al filmului - după ce Sunhi dispare din peisaj (după o succesiune de imagini perfect montate), cei trei bărbați, perfect sincronizați în mers și în gîndire, vizitează un palat, în timp ce o descriu pe Sunhi cu aceleași cuvinte: „ciudată”, „curajoasă”, „retrasă”, „dispare perioade lungi de timp” etc. Această descriere, total ambiguă și care amintește de un procedeu de agățat explicat în ”The Day He Arrives”, atestă o adâncă falie în comunicare, pe care personajele lui Hong nu reușesc să o traverseze, fiecare rămânând, până la urmă, un necunoscut pentru ceilalți. 

Nobody's Daughter Haewon (Coreea de Sud, 2013)

Nugu-ui ttal-do anin

(Coreea de Sud, 2013)

Regia: Hong Sang-soo

Cu: Jeong Eun-Chae, Seon-gyun Lee, Joon-sang Yoo, Jane Birkin

Rating: 4/5

A venit vremea să primim iar vizita lui Hong Sang-soo, acest Woody Allen coreean (face cel puțin un film pe an de ceva vreme bună, repunând în scenă teme și secvențe similare). În ultimul său film, ”In Another Country”, Isabelle Huppert vizita o stațiune litorală coreeană în pielea a trei femei diferite. Secvența de deschidere a lui ”Nobody's Daughter Haewon” ne aduce aminte de filmul precedent: protagonista noastră de 20 de ani întâlnește o actriță celebră (Jane Birkin în cameo) și schimbă cu ea câteva cuvinte într-o engleză ușor chinuită. Haewon studiază actoria, iar străina o încurajează și îi laudă frumusețea. Chiar dacă Birkin nu mai apare și nu mai este menționată, acest moment este unul dintre principalele catalizatoare a „crizei” prin care va trece tânăra Haewon, undeva de la mijlocul filmului până spre sfârșit. Al doilea moment este despărțirea de mama ei, care pleacă pentru a se stabili în Canada. Iar primul act este completat de dezvăluirea existenței unei relații secrete între Haewon și un profesor de-al ei (care este și regizor de film) și o stânjenitoare petrecere alături de colegi de facultate.

Cei doi se despart, iar partea a doua a filmului este dominată de trei întâlniri. Prima cu un alt profesor, tot coreean, dar stabilit în SUA, decorat de președinte și prieten cu Martin Scorsese, care o invită pe Haewon la o cafea în ultima sa zi pe tărâmul natal. Ulterior, Haewon revizitează parcul în care s-a despărțit de regizorul Lee alături de o prietenă care este de șapte ani într-o relație cu un bărbat căsătorit. Iar la final, Lee reapare, obligând-o pe Haewon să ia o decizie cu privință la viitorul lor. Este evident că filmul are o structură „în oglindă” și că evenimentele din a doua parte sunt direct legate de dilemele pe care le are protagonista noastră în acel moment. Filmul se termină cu o supriză-glumiță pe care nu o să o dezvălui, dar care explică câteva dintre momentele mai bizare din această a doua parte, precum taxi-ul chemat telepatic de profesorul „american” sau situația similară, doar că mult mai avansată, în care se află prietene lui Haewon.

Hong Sang-soo își construiește filmul din planuri-secvență, insistând asupra timpului necesar fiecărei acțiuni, oricât de stânjenitoare ar fi aceasta pentru personajele principale. Structura „în oglindă” a filmului se remarcă și la nivelul cadrelor individuale, spectatorul atent putând observa multe repetiții ale unor acțiuni, revizitarea acelorași locații, dar niciodată mai mult de două ori și aproape în aceeași ordine (aproape că m-aș încumeta la o a doua vizionare, side-by-side, a celor două părți ale filmului). Ce este însă interesant la regizorul coreean (și se remarcă și în filmele sale anterioare) este cât de dezolante poate să facă să arată spațiile în care se întâmplă povestea. Străzile sunt aproape neumblate de alți trecători, parcurile sunt pustii, vremea este tomnatică, înnorată, cețoasă. Lui Hong Sang-soo îi place să își scoată în evidență actorii (care poartă întotdeauna tușe de culoare puternice), pe un fundal aproape monocrom. 

”Nobody's Daughter Haewon” este un superb studiu de personaj și propune o actriță foarte talentată, Jeong Eun-Chae. La rândul său, Hong Sang-soo își conservă și își îmbogățește stilul vizual. Prezentat în competiție la Berlin anul acesta, a fost probabil unul dintre cele mai bune filme de acolo (mai bun cu siguranță decât trei dintre filmele - bune! - premiate pe care le-am văzut: Gloria, Poziția copilului și Prince Avalanche). S-ar putea să fie unul dintre cele mai bune filme ale anului. Din păcate însă, la noi nu îl va distribui nimeni și nu va perturba ecranele cinematografelor din România.

Da-reun na-ra-e-suh / In Another Country (Coreea de Sud, 2012)

Da-reun na-ra-e-suh / In Another Country

(Coreea de Sud, 2012)

Regia: Hong Sang-Soo

Cu: Isabelle Huppert, Kwon Hye Hyo, Jung Yu Mi

Rating: 4/5

Am tot vrut să scriu despre acest film în ultima lună, dar am fost amânat de premiere americane (sorry...) și diferite festivaluri de film (not sorry...) ”In Another Country” este, alături de ”Holy Motors”, ”Moonrise Kingdom” și ”Cosmopolis” printre cele mai bune filme ale anului. Toate au descins la Cannes, niciunul nu a luat niciun premiu. Vă las să trageți concluziile, pe cei care ați văzut mai multe dintre filmele care au fost premiate acolo în mai. Ceea ce pot să spun este că ”In Another Country” este un film vibrant, colorat, misterios și amuzant. Hong Sang-Soo își imaginează, prin intermediul unui personaj secundar din drama sa, trei povești în care trei franțuzoaice diferite, dar interpretate de aceeași Isabelle Huppert, vizitează o stațiune de pe litoralul coreean și interacționează cu aceeași localnici (se remarcă salvamarul portocaliu), care nu par să își amintească de franțuzoaica identică pe care au cunoscut-o în urmă cu doar câteva zile.

Evident, filmul nu se desfășoară după o logică „tradițională”. Ceea ce îi oferă lui Hong Sang-Soo spațiu de manevră, iar spectatorilor deschiși la un astfel de „experiment” mai multe posibile interpretări, ridicând de asemenea o sumedenie de întrebări. De unde a știut Huppert 3 unde a ascuns Huppert 2 umbrela? Suferă oare localnicii de un fel de amnezie pe termen scurt? Este Isabelle Huppert echivalentul feminin al lui Denis Levant din ”Holy Motors”, jucând roluri diferite pentru un public necunoscut? Cele trei franțuzoaice diferite sunt ele chiar atât de diferite? Ne aflăm cumva într-un fel de purgatoriu unde oamenii revin pentru a comite aceleași greșeli over and over again? Până la urmă, testarea acestor ipoteze sunt un joc destul de stupid și inutil, chiar dacă foarte amuzant. 

Toate cele trei povești par să fie variațiuni pe aceeași temă. Sau, mai bine zis, în fiecare dintre ele reapar o serie de obiecte sau elemente narative și structurale: vizita unei femei străine la același hotel, o umbrelă împrumutată, replici care se repetă, o plimbare la cortul salvamarului, un barbeque etc. Cred că ce l-a interesat cel mai mult pe regizor a fost joaca cu modul în care toate aceste elemente pot fi amestecate, cât de asemănătoare și diferite pot fi poveștile care se spun din îmbinarea lor și cât de relevante sunt elementele proprii fiecărei povești (precum celularul pierdut care asigură comunicarea între Huppert 2 și amantul său). Chiar dacă cele trei femei au probleme de viață asemănătoare - fie înșală pe cineva, fie sunt înșelate, fie ajută pe cineva să înșele - adulterul este mai probabil doar un alt element care leagă poveștile între ele. Nu cred că Hang Sang-Soo vrea să ne spună ceva în acest sens.

Mai degrabă, se desprinde ideea că filmul vorbește despre universalitate. Dialogurile sunt minimale (și, cum am mai spus, replicile se tot repetă), într-o engleză de bază, dar totuși o comunicare eficientă (chiar dacă înceată). Personajele nu sunt capabile să se avânte în discuții profunde dincolo de bariera lingvistică, dar reușesc să relaționeze apelând mai degrabă la instincte. Pe parcursul celor trei povești, relația dintre Huppert și salvamarul portocaliu (simpatic și ajutător, dar idioțel) se menține constantă. Chiar dacă cei doi refac scena întâlnirii și apoi cea de la cort (cu rezultate diferite), impresia este că între ei se creează o legătură puternică încă de la început. Nu că Hang Sang-Soo s-ar lua prea în serios: după plecarea uneia dintre cele trei Huppert, salvamarul se străduiește să citească scrisoarea pe care aceasta i-a lăsat-o, în ciuda faptului că nu pare să înțeleagă o boabă din engleza scrisă.

Madeo aka Mother (Coreea de Sud, 2009)

Madeo aka Mother

(Coreea de Sud, 2009)

Regia: Joon-ho Bong

Cu: Hye-ja Kim, Bin Won, Ku Jin

Rating: 3.5/5

Dansul uitării

”Mother” începe cu o superbă secvență suprarealistă: într-un singur cadru mama jucată de Kim Hye-ja se îndreaptă înspre cameră, într-un lan de grâu. Se oprește în punctul de mai înalt, apoi începe să își legene câmpul în ritmul unui dans. Mișcările sale capătă amploare în timp ce aparatul de filmat este ridicat de o macara deasupra ei, iar melodia se apropie de climax. O tăietură bruscă de montaj și mama este în partea dreaptă a imaginii, pozând într-o ezitantă ipostază napoleoniană, iar titlul apare pe ecran, după care filmul se continuă cu un generic clasic. Mama va repeta dansul în finalul filmului. În acest moment, va fi luptat deja pentru a-și găsi adevăratul vinovat al crimei pentru care este acuzat fiul său cu retard mintal, va fi urmărit piste false, va fi descoperit că fiul său este de fapt responsabil și va fi ucis singurul martor, iar fiul său va fi fost eliberat. Iar dansul va face parte dintr-un ritual al uitării...

Filmul este fascinant pentru acest personaj matern, nedenumit. Ca femeie, nu este mai mult decât o sărăntoacă care crede în acupunctură și remedii tradiționale. Ea pretinde că există un punct pe care numai ea îl știe, situat pe un anumit meridian al corpului, care, odată stimulat, detensionează și ajută uitarea. Ca mamă, ea își domină fiul, îl protejează mai mult decât acesta are nevoie, este în stare de orice pentru a-l salva. Sentimentele ei sunt complexe: nu cred că este atât de mult dragoste, cât dorința de a se impune, de a avea pe cine domina și, nu în ultimul rând, o oarecare dependență pe care o are (sau o va avea) de fiul ei. Personajul complex jucat de Kim Hye-ja pare să cuprindă nu numai o simplă mamă cu probleme, dar un complex portret moral și psihologic al unei categorii sociale. Fiul său, Yoon Do-joon, este și el un personaj interesant, chiar dacă mult mai puțin pus în valoare. Prin el ajungem să o cunoaștem mai degrabă pe mama sa. Do-joon își dorește libertatea, își dorește să-și trăiescă viața, dar este retardat mintal (fapt pentru care mama sa s-ar putea să fie responsabilă), este agresiv cu cei care îl insultă și uită frecvent evenimente, chiar foarte importante și marcante, de parcă mama sa i-ar fi aplicat sistematic tratamentul pentru relaxare și uitare. Cele două personaje sunt interconectate cu siguranță, iar ”răul” din interiorul fiecăruia este întreținut reciproc: la fel cum mama ascunde crima fiului, la fel și fiul va ascunde, în final, crima mamei, restituindu-i trusa de acupunctură pe care a uitat-o la casa martorului crimei.

Fără a intra mai mult în detalii, mai vreau să spun că filmul este fascinant prin jocul cu aparențele, evident chiar din titlu (”mother” și ”murder” se transcriu identic în caractere coreene). Nu mă refer doar la ducerea firului narativ pe piste false, dar și la multe alte detalii, care, prin acumulare, creează confuzie și suspans , neștiind care sunt importante sau nu (mingea de golf pe care Do-joon își scrie numele, ”tortura” cu merele, nasul sângerând al victimei etc.) Bong Joon-ho (autor al The Host și Memories of a Murder) se dovedește încă o dată un virtuoz al imaginilor cinematografice, compunând secvențe fascinante, manipulând relațiile spațiale și punctând momentele esențiale în spirit aproape hitchcock-ian. Nu cred că ”Mother” este un film excepțional. Cred că petrece prea mult timp prefăcându-se că este un film polițist, încât substanța se pierde un pic. Dar fie și numai pentru jocul lui Kim Hye-ja și pentru extraordinarul său personaj, este un film care trebuie văzut.

Carancho (Argentina/Chile/Franța/Coreea de Sud, 2010)

Carancho

(Argentina/Chile/Franța/Coreea de Sud, 2010)

Regia: Pablo Trapero

Cu: Ricardo Darín, Martina Gusman, Carlos Weber

Rating: 3/5

Interesul meu pentru acest thriller argentinian a pornit de la faptul că interpretul din rolul principal este Ricardo Darín, protagonist al oscarizatului (și supraestimatului) ”El secreto en sus ojos”. Am fost plăcut surprins de ”Carancho”, care are ușor aerul unui ”Bringing Out the Dead” sud-american destul de dur și explicit, fără exces de melodramă.

Titlul (în traducere liberă „vulturul”) face referire la termenul cu care sunt denumiți  avocații care bântuie sălile de așteptare ale spitalelor de urgență și momesc clienți care să dea în judecată firmele de asigurări, câștigând mult mai mulți bani din afacere decât aceștia. Sosa (Darín) este un astfel de personaj, fost avocat serios care și-a pierdut licența, obligat de datorii să speculeze tragediile rutiere (filmul începe cu niște statistici înfiorătoare despre siguranța pe șoselele argentiniene) și nu se sfiește să aranjeze astfel de accidente. Legătura lui cu realitatea (și posibila cale de ieșire din necazuri) este o tânără doctoriță de ambulanță de care se îndrăgostește. Dar ghinionul și corupția sistemului (plus câteva decizii nefericite) le refuză posibilitatea unui happy-end.

Dincolo de interpretările solide ale lui Ricardo Darín și Martina Gusmanm, filmul impresionează prin seria de cadre lungi, neîntrerupe, adesea depășind 4-5 minute și acoperind momentele-cheie ale filmului (secvențe de acțiune, un accident plănuit care iese prost, dar și un moment în care cei doi protagoniști dansează la o nuntă). Punctul culminant este cadrul de final, care începe într-o ambulanță, merge la sediul unui accident, aproape că intră sub mașina din care Sosa este scos, apoi îi urmărește pe cei doi într-o altă mașină cu care fug de la locul accidentului, pînă când o altă mașină le taie calea...

În rest, însă, filmul este destul de convențional și nu aduce nimic nou. Dar am apreciat tonul sobru (poate un pic alarmist) și profesionalismul echipei tehnice destul de mult cât să îl recomand ca o alternativă ușor mai naivă a thriller-ului de duzină american.